OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimate Domnule Siulea, draga Ciprian,

Asa cum am planuit impreuna, nu cu mult timp in urma, vom aduce in spatiul public dezbaterea pe care o purtam de ceva vreme, in corespondenta noastra privat-amicala, in legatura cu opiniile critice exprimate de tine la adresa Raportului Comisiei Tismaneanu si a lui Vladimir Tismaneanu insusi. Decizia de a scoate la lumina schimbul nostru de argumente tine de importanta pe care amindoi o dam chestiunii in sine, de complexitatea implicatiilor ei, care necesita eforturi speciale de discriminare notionala si dezambiguizare, si, nu in ultimul rind, de vointa noastra comuna de a demonstra ca pot exista forme rationale de „dezacord civil“, in care implicatii isi recunosc, de la inceput, buna-credinta si in care se angajeaza ca intr-un efort comun de cautare a adevarului. intr-un climat intelectual inca foarte provincial, in care esti mereu cintarit de priviri pline de subinteles, care incearca sa evalueze repede „al cui om esti“, cordialitatea polemica echivaleaza, as indrazni sa spun, cu o lectie de sanitate morala (dar poate ca si mentala).

in plus, de ce sa nu profitam si noi de faptul, sesizat in repetate rinduri de prietenul nostru comun Sorin Adam Matei, ca publicatiile culturale romanesti sint, in mod esential, un schimb de scrisori filozofice, in stilul presei secolului al XVIII-lea? De ce sa nu beneficiem de aceasta placuta forma de retardare, incercind sa-i transformam, vorba Poetului, porecla-n renume?
Acestea fiind zise, ma voi referi in continuare la articolul tau „Tentatia unui nou absolutism moral. Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu“, aparut in numarul 379 (5-11 iulie 2007) al Observatorului cultural, articol care reia puncte de vedere enuntate anterior de tine in saptaminalul Timpul (un bastion al libertatii de gindire, caruia si pe aceasta cale merita sa-i uram sanatate si viata lunga). Pornind de la observatia ca profesorul Tismaneanu isi face timp pentru a contracara acuzatiile grotesti proferate la adresa sa de publicatii imunde, dar ca ignora obiectii rezonabile si informate, care pot fi in mod indreptatit calificate drept stiintifice, facute Raportului pe care l-a coordonat, formulezi ipoteza ca, in ansamblul sau, activitatea Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania nu a fost calauzita de o preocupare serioasa pentru clarificarea conceptuala. in opinia ta, chiar trimiterile la dezbaterile teoretice legate de natura si istoria regimurilor comuniste din interventiile publice legate de Raport ale lui Vladimir Tismaneanu au avut un caracter anecdotic si ornamental, de name dropping.

Fiind menite, altfel spus, mai degraba sa instrumenteze tema legitimarii prin competenta academica, decit sa alimenteze intelectual, intr-un mod eficient si provocativ, cercetarea trecutului comunist.
in toate aceste observatii nu esti condus, in mod evident, de vreo „frustrare“ sau de vreun „resentiment“ (pentru a evoca obiectii clasice in cimpul nostru intelectual), nici de vreo miza legata de demult intrata in plictisitoare banalitate „cearta intre Palate“. Motivul principal al tensiunii polemice din textul tau, exprimat cu atita claritate incit e matematic imposibil sa nu incite apetitul dimbovitean al cautarii „dedesubturilor“, este regretul ca, odata consumat ritualul condamnarii comunismului, societatea romaneasca a pierdut o ocazie importanta, daca nu ultima ocazie importanta, de a reflecta cu seriozitate asupra trecutului ei si, mai ales, asupra modului in care acest trecut ii greveaza prezentul.

Seriozitatea presupunind, in viziunea ta, nu invocarea unor principii si norme maximale, de manual – atitudine artificiala care mai degraba incurajeaza mimetismul si oportunismul –, ci atenta cintarire a gradelor de implicare/responsabilitate in ceea ce priveste instaurarea si mentinerea dictaturii comuniste.
Daca am inteles bine, obiectiile tale nu vizeaza chestiuni punctuale, tinind de clarificari terminologice sau de (im)precizia factuala, chestiuni in legatura cu care esti de acord ca pot fi corectate retrospectiv, ci orientarea de principiu, filozofia politica si morala care a orientat intregul demers. in opinia ta, operind cu un model simplificator, maniheist, al comunismului, impartit, fara rest, intre calai si victime, ingeri si bestii, Raportul postuleaza existenta unei, in fapt, fantomatice societati civile romanesti. Te deranjeaza revendicarea de la himera majoritatii morale, muta, dar purtatoare a adevarului etic si intelectual. Majoritate pe care Raportul ar exonera-o de orice implicare in cursul dezastruos al evenimentelor.

Esenta argumentului tau sta in critica punctului de vedere, a perspectivei din care este condusa analiza sistemului comunist. Raportul, asa cum il vezi tu, procedeaza ca in Demonii lui Dostoievski, punindu-i in centru pe „complotisti“, cu presupusa lor dementa colectiva. in opinia ta, profitabil sub aspectul pedagogiei discernamintului ar fi fost ca atentia sa cada asupra societatii, inteleasa ca sfera a persoanelor care pastrau o anumita libertate interioara de decizie si care, in consecinta, si-au elaborat strategiile de rezistenta-supravietuire-adaptare-colaborare cu regimul. A pune accentul, encore et toujours, pe conspiratia comunista ti se pare, probabil, un mod de a o relegitima simbolic pe aceasta, chiar daca in registrul demonicului monstruos. in conditiile in care comunismul reprezinta agresiunea periferiei „conspirationiste“ asupra centrului reprezentat de spatiul public al dezbaterii (care, ca spatiu al libertatii de constiinta, presupune tensiuni, ambiguitati, dificultati de alegere), o analiza critica eficienta trebuie sa redea „conspiratiei“, chiar ipostaziata ca stat (al propagandei si represiunii), rolul ei periferic si sa ne focalizeze perceptia asupra acelor „locuri“ in care se exercita sau in care ar fi putut sa se exercite libertatea de constiinta.

Respectul pentru publicul romanesc nu s-ar manifesta prin faptul ca i se pune la indemina o justificare istorica foarte convenabila pentru cvasiparalizia sa de jumatate de secol, ci prin aceea ca este judecat sau, mai precis, ca este adus in situatia sa se judece pe sine, cu acele categorii ale autocoerentei pe care am ajuns sa le consideram ca definitorii pentru majoratul moral. Altfel spus, adus in situatia de a se autoevalua cu criterii adulte si responsabile, publicul de la noi ar ajunge mai aproape de conditia respectului de sine (chiar daca iese foarte prost dintr-un asemenea examen retrospectiv) decit daca este tinut in conditia minoratului, prin construirea ca absoluta si obiectiva a incapacitatii sale de reactie in fata conspiratiei „totale“ a regimului comunist.

Dupa aceasta reformulare, si, poate, replasare, a principalului tau argument (tu vei aprecia cit e de adecvata, in functie de intentiile tale efective) trebuie sa spun ca sint cu totul de acord ca un examen de tipul celui sus-evocat este esential. Dar am indoieli serioase ca, fie si in cea mai buna dintre lumile posibile, Raportul (tipul de raport) despre care discutam aici ar fi putut oferi ocazia pentru a-l realiza. Iata de ce as propune sa facem o distinctie. Sa asezam intr-o parte problema elaborarii experientei morale a comunismului, un proces, dupa parerea mea, de durata incalculabila, fiindca, pentru a fi relevant, presupune salturi mentale ce tin de zona cea mai putin reglabila prin calculul probabilitatilor a inteligentei noastre comprehensive. Si sa asezam de cealalta parte analiza dictaturii comuniste, adica obiectivul pe care si l-a propus explicit Comisia coordonata de profesorul Tismaneanu. Desigur, ar fi complet fals sa sustinem ca al doilea demers este identic cu cel dintii sau chiar si numai ca ar avea anvergura si impactul celui dintii, cel tinind de reconfigurarea constiintei de sine, a memoriei sociale, a ceea ce Mircea Martin numea, sugestiv, „patrimoniul nostru moral-simbolic“. Dar este la fel de fals sa credem ca un proces de, hai sa-i spunem, introspectie colectiva, oricit de cuprinzator si divers, poate inlocui analiza fizicii sistemului, adica a aparatului si instrumentelor (institutii, organizatii, proceduri, legislatie, dar si „resurse umane“) care au facut posibila dictatura comunista.

Prin asta nu vreau sa separ un domeniu al reflectiei epurate, filozofice, de sfera, mai „grosolana“, a stiintelor sociale. Dimpotriva, in procesul de constiinta pe care ne-am putea astepta sa si-l faca intelighentia locala, preponderenta sa ignorare, in perioada dictaturii, a stiintelor sociale ar trebui sa reprezinte un punct important. Pretentiile de autonomie intelectuala, dovedita prin practicarea unor discursuri publice separate cu totul de marxism, chiar si in formele sale critice sau „eretice“, s-au dovedit expresia unei infatuari sterile. Un joc sofisticat, dar lipsit de aproape orice consecinte serioase in raport cu evolutia culturii civice si politice. Procesul de elaborare a experientei morale a comunismului despre care vorbeam mai sus se refera la capacitatea de a gindi libertatea si posibilitatea optiunii nu in vitro, ci inauntrul retelelor de determinari politice, sociale, economice.

Implicind, asadar, in intimitatea reflectiei instrumentele, problematica, vocabularele stiintelor sociale. O maturizare a reflectiei morale nu presupune producerea de subtilitati scolastice – dovada ei este capacitatea de a conduce un rationament moral coerent-nuantat dinauntrul, nu din afara (si in cvasiignorarea) experientei traite (a se citi si „memorate“).
Iata de ce te inteleg cind vorbesti despre absolutismul moral ca despre o piedica in calea maturizarii morale, a majoratului moral. Cu toate acestea, eu unul tind sa iau apararea Comisiei, si, implicit, a Presedintelui ei, considerind ca modul cum si-au definit misiunea a fost, daca putem spune asa, rezonabil de realist. Cu alte cuvinte, analiza dictaturii comuniste, la care participantii la proiect s-au angajat prin insasi titulatura acestuia (ti-o reamintesc: Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din Romania) a fost inteleasa ca anatomie a sistemului represiv, a instrumentelor si retelelor care faceau posibil un vast control social.

Din aceasta perspectiva, accentul pus pe esenta fanatic-ideologica a sistemului si pe fanatism ca mediu de transmitere a unei teologii laice radicale nu mi se pare ca tine de o viziune gnostica a agresiunii socio-cosmologice a Raului asupra Binelui (cum, poate gresit, mi se pare ca sugerezi in textul tau).
Sa ne amintim ca, in teoria organizatiilor, una dintre cele mai importante scoli de gindire sustine centralitatea si caracterul esential al simbolismelor pentru coagularea functionala a unui grup uman. Desi se afla mereu sub tirul critic al taberei care decreteaza preeminenta procedurilor modelatoare de comportamente, teoriile simbolismului ritualistic ramin cit se poate de credibile stiintific si de influente. in orice caz, prezumtiile lor epistemologice sint luate destul de in serios de marile companii obligate sa gindeasca in termenii celei mai stricte rationalitati pragmatice, pentru ca acestea sa cheltuiasca anual sume impresionante in scopul crearii si intretinerii de „culturi organizationale“. Adica a unor nuclee de valori si convingeri puternice, codificate simbolic, nuclee vazute ca esentiale pentru functionarea propriu-zisa a respectivelor companii. Valorile si simbolurile ar reprezenta, altfel spus, the ghost in the machine, duhul care face sa se miste masinaria relatiilor organizationale.

in aceste conditii, a pune in discutie miezul fierbinte, de natura ideologica, echivalent cu o mistica laica sau o teologie seculara, al sistemului/mecanismului dictaturii comuniste nu tine de simpla surescitare retorica. Este adevarat ca, adeseori, cei ce vitupereaza pe tema religiei politice a comunismului, implicind prin aceasta „satanismul“ sau inerent, sint niste exaltati confuzi si semidocti. in cazul analizei dictaturii comuniste despre care discutam, insa, este mai degraba vorba despre prelungirea directa, chiar daca, e adevarat, nu explicit discutata in prolegomenele Raportului, a unor teorii despre organizatii si institutii care sustin ca, pentru a le intelege functionarea, coeziunea interna, puterea de a influenta realitatea, trebuie sa pornim de la setul de convingeri puternic internalizate pe care respectivele organizatii/institutii se bazeaza.

Odata ajunsi in acest punct, as supune atentiei tale un argument, cred inedit, in favoarea alegerii lui Vladimir Tismaneanu ca Presedinte al Comisiei. Pe linga faptul ca este autorul uneia dintre cele mai ambitioase sinteze stiintifice referitoare la istoria ideologico-institutionala a comunismului romanesc (Stalinism pentru eternitate), se poate sustine ca, dintre specialistii domeniului, el se afla, probabil, cel mai bine plasat tocmai datorita istoriei sale familiale, pentru a intelege nucleul metafizic din care a generat comunismul ca fenomen istoric. in experienta sa formativa, observarea fatalmente directa a national-comunismului ceausist se alatura unei cunoasteri „dinauntru“, prin relatia inevitabil intima cu memoria conservata intr-o familie de „ilegalisti“, a fervorii soteriologice ce a sustinut comunismul in faza expansiunii sale gobale. Reflectind asupra acestor experiente cognitive, reunindu-le, simultaneizindu-le si sintetizindu-le, profesorul Tismaneanu a putut intelege cu maxima claritate ce uneste cele doua faze ale comunismului romanesc, cea „internationalista“ si cea „nationalista“.
E vorba aici, asa cum o afirma si Raportul in premisele sale teoretice, de o continuitate functionala. in sensul ca acelasi tip de volitionism cu veleitati vizionare si acelasi tip de legitimare prin credinta neconditionata a „adevarurilor fondatoare“ (atentie: nu adevarul fundamenteaza credinta, ci invers – credinta investeste adevarul) asigura coeziunea si eficienta institutiilor de control si represiune ale partidului-stat, in ambele sale „etape istorice“.

in plus, este vorba despre aceeasi pozitie angulara, in esafodajul ideologic, a legitimarii (initial explicite, ulterior implicite, tacite, ascunse in pliurile retoricii legislativ-juridice), a utilizarii constringerii si violentei pentru atingerea obiectivelor strategice ale regimului.
As vrea sa ne oprim acum asupra modului in care ii aplici lui Vladimir Tismaneanu diagnosticul de „rezistenta la teorie“, ca sa preluam o formula celebra a lui Paul de Man. Spun asta stind cu fruntea sus in calea riscului de a fi si eu acuzat de name dropping. Cu alte cuvinte, sa vorbim despre impresia ta ca obligatia de a plasa Raportul in cimpul dezbaterilor academice internationale despre comunism, care, in mod firesc, revenea Presedintelui Comisiei, ar fi fost repede expediata, in favoarea unei invocari „naive“ a autoevidentei „Raului“.

Mai intii, cred ca Vladimir Tismaneanu, ca multi alti intelectuali romani, americani, europeni, din generatia lui, manifesta nu neaparat o rezistenta, dar o reticenta fata de (excesul de) teorie. Asta ii vine, in opinia mea, din faptul ca, respirind, in tinerete, aerul ametitor al ’68-ismului, filtrat mai ales prin teoriile Scolii de la Frankfurt, el a trait (repet, asemenea multor oameni inteligenti din generatia sa, la scara globala) fenomenul denumit de regretatul Kurt Sontheimer (name dropping alert!) „intoxicarea cu teorie“. in raport cu acest moment, evolutia sa intelectuala ulterioara vorbeste despre indepartarea de explicatia comunismului prin adaptari baroce ale schemelor dialecticii hegeliene combinate cu psihanaliza si despre apropierea de limbajul analitic anglo-saxon, aplicat faptelor si orientat, ori de cite ori este posibil, de common sense. in plus, in cazul specific al redactarii Raportului, presupun ca putem vorbi de o strategie de comunicare cu mediul politic, cu publicul romanesc, care, in mod asumat, evita, din motive evidente, implicarea in expuneri sau dispute academice prea tehnice sau excesiv de filozofice.

Pe de alta parte, este, totusi, inexact sa credem ca problema modelului teoretic nu se pune in Raport. Chiar la inceputul acestuia exista un capitol, e adevarat, scurt, dar in acelasi timp sintetic, informat si acoperitor, despre evolutia cercetarii si gindirii stiintifice asupra comunismului. De aici, ca si din alte texte publicate de-a lungul anilor de profesorul Tismaneanu, putem afla ca insatisfactia pe care o exprimi, legata de ratarea unei priviri dinspre societate asupra fenomenului dictaturii comuniste, a reprezentat, in ultimele decenii ale secolului al XX-lea, o tema majora de polemica intre sovietologi. „Kremlinologilor“ preocupati de nasterea si rotatia elitelor politice, de instrumentele concentrarii si mentinerii puterii, li s-au opus polemic cei care propuneau o sociologie si o antropologie a vietii cotidiene in comunism. De altfel, daca sintem atenti, descoperim aici o linie de opozitie mai vasta, tinind de spiritul veacului, reflectata in cultura romana printr-o competitie, cu aparenta literara, intre romanicerii anilor ’60, obsedati de „putere“, de momentele de ezitare din viata interioara a aparatcicilor si a tehnocratilor comunisti, si tinerii autori de proza scurta ai generatiei ’80, care scriau despre existenta cotidiana „derizorie“, despre navigarea ostentativ antieroica in apele „socialismului real“.

in lucrarile sale, Vladimir Tismaneanu a expus nu o data termenii acestei dezbateri (repet: a facut-o si in fundamentarea teoretica a Raportului), dar, e adevarat, si oarecum curios, fara sa se pronunte in chestiune. De ce? in opinia mea, el lasa in suspensie polemica sistem de putere vs cimp de evolutii sociale deoarece inca ezita cu privire la propria sa optiune sau cu privire la necesitatea de a opta, acolo unde pot fi gindite nenumarate forme de complementaritate metodologica. Aceasta ezitare insemnind, din punctul meu de vedere, mai degraba opusul insensibilitatii la „teorie“. Putem verifica urmele „ezitarii“ in studiile de maturitate ale autorului nostru, studii conduse cu o metodologie flexibila, atenta la miscarile si reformularile puterii ca sistem, dar constienta ca aceasta nu incorporeaza nici o necesitate istorica transcendenta, ca este intotdeauna generata si manipulata de oameni in carne si oase. De aceea, Vladimir Tismaneanu isi priveste personajele, actorii principali si secundari ai tragi-comediei comunismului romanesc, nu ca pe niste simpli executanti, ci ca pe fiinte cu o istorie personala specifica, importanta atit pentru a-i intelege, cit si pentru a-i judeca, inclusiv in sensul propriu, juridic, al termenului.

Revenind la obiectia ta de baza, aceea ca ar fi fost cu adevarat profitabila nu o re-descriere a sistemului de putere, a dictaturii ca aparat, ci a functionarii societatii romanesti, care, vrind-nevrind, integra/ingera, in multiple forme, aparatul politic, deci a dictaturii ca experienta de viata, m-as intreba: presupunind ca profesorul Tismaneanu si-ar fi dorit-o din toata inima, era totusi posibila, in conditiile date, o asemenea intreprindere? Adica realizarea unei ample, minutioase, subtile cartografieri a zonelor de „penumbra“, cum ar spune Andrei Cornea, ale experientei existentiale a comunismului romanesc? Interpretarile, in acest fascinant, dar alunecos domeniu, care relativizeaza distinctia dintre factualitate, imaginar, simbolism, sint posibile doar dupa importante acumulari de studii particulare, punctuale, presupunind nu doar accesul la arhivele publice (demers care ne-ar duce mai degraba inapoi la istoria institutiilor, a sistemului de putere), cit mai ales la arhivele personale, reale sau virtuale (adjectivul din urma trimitind la memoria privata, deci la metodologiile istoriei orale).
in ce masura exista, pentru anii dictaturii comuniste, cercetari de acest tip, asa cum incepem sa avem, pentru secolul al XIX-lea sau pentru epoca interbelica, de exemplu, prin proiectele de cercetare ale istoricului Adrian Majuru?

Da, exista citiva autori care au creat deschideri remarcabile inspre o abordare complexa si comprehensiva, nu a „comunismului“, ci a vietii (cu multitudinea ei de strategii de adaptare/rezistenta) in comunism. in primul rind l-as aminti aici, pentru exemplara rigoare stiintifica, pe Mihai Dinu Gheorghiu. Apoi, venind dinspre stiintele culturii, pe Sorin Alexandrescu, pe Ruxandra Cesereanu, pe Stefan Borbély, cu proiectul sau psiho-istoric deschizator de drumuri de cercetare a imaginarului razboiului rece. De asemenea, poate ca cel mai aproape de o asemenea istorie „la firul ierbii“ a comunismului, care ocoleste cliseele prin efortul de a distila conceptele analizei din experienta personala, se afla Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir. Pe de alta parte, unii dintre membrii cercului de istoria imaginarului, condus de profesorul Lucian Boia, au publicat studii demne de retinut referitoare la perioada comunista. Cred ca lista ar putea continua, dovedind existenta unui ferment intelectual novator, a unui dinamism real in sfera studiului interdisciplinar al totalitarismului romanesc. Fenomen remarcat, de altfel, cu interes si pretuire, chiar in subcapitolul evocat deja din introducerea teoretica a Raportului („Regimul comunist in Romania: repere istoriografice“).

Cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca, in general, demersul stiintific pe care l-am descris aici se afla in faza de work in progress, adica a unui pionierat entuziast, datator de sperante, creativ, dar pionierat totusi, atit in privinta elaborarii metodologice si teoretice, cit si in privinta acumularilor de date empirice. in plus, este vorba uneori de abordari adeseori resimtite ca excentrice chiar in comunitatea academica si pe care este, din nefericire, foarte greu sa ni le imaginam armonizate cu reprezentarea publicului romanesc despre seriozitatea unei cercetari stiintifice (aminteste-ti de soarta unui manual conceput de Sorin Mitu si Ovidiu Pecican in conformitate cu principii riguros stiintifice ale istoriografiei si didacticii, dar care s-a izbit de zidul opiniilor populare cu privire la ce este istoria si cum trebuie ea scrisa/predata).

in aceste conditii, daca incercam cu sinceritate sa ne punem in locul profesorului Tismaneanu si sa ne gindim la profilul Comisiei pe care presupunem ca ar urma s-o coordonam, cred ca ar trebui sa recunoastem ca ar fi mai rezonabil sa mizam pe o abordare istoriografica de natura „clasica“, desi cu sensibilitate fata de teoria sociala. Cel putin mie unuia mi se pare rationala decizia de a alcatui coloana vertebrala a echipajului, pornit intr-o asemenea expeditie, din istorici, in general, tineri si foarte tineri, dar cu o foarte serioasa experienta a studierii arhivelor. Istorici care poate ca vor impune ansamblului un surplus de austeritate analitica si de precizie factuala, dar care vor putea duce povara coerentei si credibilitatii de ansamblu a demersului. Spun asta desi sint relativ informat cu privire la inexactitatile factuale strecurate in Raport: asa cum si tu admiti, ele pot fi oricind puse la punct in editiile ulterioare.

Nu ma voi preface a nu fi inteles ca obiectiile tale nu tinteau doar catre o presupusa lipsa de preocupare si de imaginatie teoretica a autorilor Raportului (à propos, sintem mereu gata sa uitam ca e vorba de un demers colectiv si sa-i atribuim toate meritele, dar mai ales defectele sale Presedintelui Comisiei). Critica ta necrutatoare nu vizeaza doar blocarea intr-un fel de cenusiu al faptelor, ci, mai ales, faptul ca „miopia“ factualitatii este dublata de impotmolirea judecatii critice intr-o retorica justitiara inflamata. Privit in articulatiile sale principale, ne spui tu, Raportul seamana nu atit cu o investigatie stiintifica impersonala si exacta, cit cu un rechizitoriu. Caruia nu ii reprosezi doar supradoza de pasiune culpabilizatoare, exprimare polemica, pamfletara chiar, ci si tendinta de a derapa inspre un fel de echivalent functional, chiar daca de semn schimbat, al limbii de lemn a „sfintei minii proletare“. Obiectia ta principala: o asemenea retorica impieteaza grav, ireversibil, asupra obiectivitatii, deci a credibilitatii, deci a valorii politico-pedagogice, a intregului demers al Comisiei.

in privinta existentei unor pasaje care amintesc de limba de lemn, trebuie sa spun ca n-am citit destul de atent textul pentru a te putea contrazice. Pe de alta parte, ma incred in gustul tau estetic pina acolo incit cred ca lucrurile care tie ti-au sunat fals si strident imi vor suna la fel si mie. insa, in privinta caracterului „justitiar“ al Raportului, as spune ca obiectia mea merge in sensul invers celei formulate de tine. Direct spus, nu-i reprosez faptul ca este in prea mare masura, ci mai degraba ca nu este in suficienta masura un rechizitoriu. Aceasta neinsemnind ca nu este destul de pasional si radical in apostrofa sa morala, ci ca nu asuma cu hotarire forma unui rechizitoriu, nu doar in sens figurat, ci in sensul cel mai propriu, cel mai tehnic-juridic.

Dincolo de ornamentele retorice (dintre care, e foarte posibil sa ai dreptate, unele pot fi de un gust discutabil) cred ca in Raport exista o buna si sustinuta logica a investigatiei istorice. Pe care, insa, eu as fi vrut-o dublata (si consolidata) printr-o articulare la fel de robusta a unei logici juridice. Sint convins ca m-ai inteles: nu-mi doream sa vad Raportul impanat cu jargon juridic, ci structurat (si) pe o linie de rationament/argumentatie viguros si riguros juridica. in acest fel, in opinia mea, ar fi fost mai bine pus in valoare principalul merit al acestui text, acela de a construi o teza simpla si clara, si de a o urmari apoi, cu consecventa si coerenta, in aproape toate articulatiile sale, de-a lungul a 660 de pagini. in opinia mea, Vladimir Tismaneanu a mizat corect construind o strategie care sa nu risipeasca fortele, ci sa le concentreze asupra unui unic obiectiv major: demonstrarea caracterului ilegitim si criminal al regimului comunist din Romania.
Mi se pare, de asemenea, o virtute ca, fara a intra in interminabile dispute filozofice, Raportul intelege (adeseori implicit) ilegitimitatea ca statut al unei puteri care se impune subiectilor ei cu forta, iar nu prin consultarea liberei lor vointe. in acest fel nu se pune capat discutiilor teoretice referitoare la legitimarea „slaba“, tacita, difuza a unui regim care a durat, totusi, jumatate de secol: este functia mediilor academice sa produca si sa rafineze incontinuu conceptele.

Dar se face o distinctie neta intre un plan al sensurilor stricte, filozofico-juridice, in care este normal sa se plaseze un asemenea demers de cercetare, din pornire (si in mod transparent si legitim) cuplat cu un demers public cu perspectiva legislativ-juridica, si planul aproximarii conceptuale mereu deschise deliberarii in care se plaseaza de drept comunitatile stiintifice in exercitiul autonomiei lor.
Cred ca acelasi mod de a proceda, cu claritate si robustete, este de salutat si in cazul afirmarii caracterului criminal al regimului comunist. Din nou fara a intra in labirintul paradoxurilor logice, Raportul face apel, implicit si explicit, la Drepturile Omului, asa cum sint ele consfintite in Declaratia de la Helsinki, in primul rind, in modul cel mai direct si, as indrazni sa spun, autoevident, la dreptul la viata. Cred ca, tocmai prin caracterul net, linear, nespectaculos, dar tocmai prin aceasta robust, al argumentatiei sale, Raportul pune in cauza cu succes modalitatile concrete in care regimul isi putea priva nepedepsit subiectii de acest drept, in toate sensurile si dupa toate definitiile, fundamental.

Dar, dupa cum spuneam, un rechizitoriu asumat ca atare avea nevoie si de cadru conceptual juridic mai articulat (sau, poate, mai vibrant intelectual) pentru a incadra perpetratiile istorice ale Partidului Comunist Roman la articolul „organizare cu scop criminal“.
Optiunea strategica foarte corecta pentru o teza puternica, asupra careia sa se concentreze diferitele planuri ale demonstratiei, ar fi putut fi pusa in opera cu un plus de claritate si, as spune, cu un plus de impact global, daca probatoriul istoric ar fi fost subintins cu consecventa de un rationament juridic la fel de sigur si de coerent. Un rationament, repet, care sa nu se impotmoleasca in jargonul de specialitate, in detaliile si subdetaliile definitiilor, ci sa se poata racorda relevant si eficient la ideile-forta, la problematica fierbinte si la practica dreptului international contemporan.
Desigur, insa, ca, avind, intr-o directie, un efect de consolidare, o asemenea optiune ar fi expus Raportul si obiectiilor, potential interminabile, venite din partea expertilor in domeniu. Care, chiar excluzind orice partizanat politic, reflecta o diversitate greu armonizabila de tendinte filozofice.

in orice caz, obiectia mea nu se adreseaza formei logice a Raportului, miscarii sale generale dinspre premise inspre concluzii, (dimpotriva, in acest plan, repet, strategia mi s-a parut inspirata), ci modului in care, intr-o lume ideala, aceasta forma, aceasta coerenta, putea fi pusa mai bine in valoare.
Cu toate acestea, claritatea tezei sale centrale si urmarirea ei concentrata mi se par merite incontestabile ale Raportului. Fara a-i atribui acestuia vreo magica functie de exorcizare a demonilor natiunii/ratiunii, cred, totusi, la modul rezonabil si secular, ca succesul acestei intreprinderi este de a fi reusit sa-si distileze volumul si extensia impresionante in cele doua cuvinte-cheie, care s-au repetat oportun in discursul tinut de seful statului in fata Camerelor reunite ale Parlamentului si a intregii natiuni: „ilegitim“ si „criminal“. Ca sa revin la ceea ce mi se pare a fi principala ta obiectie, eu nu cred ca misiunea istorica a Raportului era sa ne schimbe modul de a intelege experienta istorica a comunismului si, prin asta, sa schimbe modul in care ne intelegem si ne construim pe noi insine, din perspectiva unei evaluari realiste a punctelor tari, vulnerabilitatilor, oportunitatilor si riscurilor ce greveaza construirea unei democratii liberale autentice in Romania. Aceasta provocare ramine, in continuare, in fata noastra. Misiunea istorica a Raportului a fost sa aduca in spatiul public aceste epitete fundamentale referitoare la comunismul romanesc: „ilegitim“ si „criminal“.

Oricit de necesar, insa, acest demers nu este si suficient. El va capata greutate si credibilitate abia in masura in care cei doi termeni care esentializeaza judecata istorica asupra aparatului dictaturii comuniste, cu mecanismele, institutiile si resursele sale umane, se va traduce in politici de educatie si in masuri administrative si juridice cu impact pe termen lung. Deocamdata, initiativa Institutului pentru Investigatia Crimelor Comunismului de a aduce in fata instantelor pe fostii tortionari ai lagarelor de concentrare comuniste pare inca plasata sub semnul excentricitatii singuratice si eroice. Dar despre asta si despre speranta mea ca profesorul Tismaneanu si Comisia pe care o gireaza cu prestigiul sau se vor implica in continuare, cu dedicatie, in aducerea la indeplinire a recomandarilor formulate la finele propriului Raport, va trebui sa discutam separat.
Pina atunci, inchei, cu sentimentul ca discutia noastra abia incepe. Si auzind deja zvonul viforului de contraargumente puternice si subtile pe care fara mila il vei abate asupra mea... J

––––––––––––––––
In numarul urmator al revistei vom publica raspunsul lui Ciprian Siulea.