OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un Beethoven – Concertul nr. 3, in do minor op. 37 – energic si sever ne-a livrat pianista Ilinca Dumitrescu si dirijorul german Jochen Wehner (chiar foarte si prea, pe alocuri). Un concert asteptat cu interes, dincolo de simpatia de care se bucura „Ilinca“ in rindul melomanilor si dincoace de programul echilibrat propus.

Cu uvertura Leonora 3, de acelasi vibrant compozitor si piesele simfonice, colorate national si variate timbral de Dvorak, Cintecul unui erou si Vinatorul blestemat de César Franck. Deci: venim la concert ca sa cautam perfectiunea sau sa ne bucuram de o seara de muzica buna? Sau de ce venim la concerte? Daca ar fi sa acceptam prima justificare, sigur ca i-am gasi nod in papura dirijorului Jochen Wehner. Care a fost extrem de simpatic si cu un excelent si expresiv dozaj al miscarilor, ba chiar zimbaret-temperamental cind s-a repezit s-o felicite si imbratiseze pe pianista romanca, secventa mai rar intilnita la cei de extractie teutono-prusaca; si ce frumos numea G. Calinescu tara lui Bach si Mozart „Frigmania“… Beethoven-ul celor doi a sunat, intr-adevar, cum se exprima si un coleg de „loja“, cam „dur“, poate prea aspru fata de fragezimile mozartiene ce inca mai dainuie in acest concert de tranzitie. Caci „trei“-ul face trecerea spre marile concertouri beethoveniene pur singe patru si cinci, care depasesc deja nota de gratie si sublim, armonie si echilibru impusa de linia Haydn &Mozart: vine tragicul peste noi.

A venit deja de peste doua secole, mereu se neglijeaza precizarea lui Nietzsche ca „nasterea tragediei“ vine din spiritul muzicii… Scepticismul si pesimismul lui Schopenhauer, asociate cu elanurile supralumesti ale lui Zarathustra, ne-au relevat profunzimile adincurilor noastre sufletesti. Beethoven ajunsese acolo inaintea lor. Ilinca si „neamtul“ au redat bine conturul acestor framintari, chiar daca, pe alocuri, urechile noastre – doar ele? – ar fi dorit si o doza de candoare &dulceata &tandrete pentru a mai aplana vijelia unui „pathos“ dezlantuit. in cele doua bisuri oferite cu generozitate, cu piese de Chopin si Villa-Lobos (o extrem de exotica Polichinella), Ilinca Dumitrescu a dovedit iar ca este o foarte buna profesionista. O pianista de anvergura, cu multiple resurse si disponibilitati pe care se poate conta: tehnica, tuseu, sensibilitate. Chiar si pentru atit putea fi scutita de toate mizeriile la care a fost supusa in ultimele luni de catre functionarii Ministerului Culturii. Care parca abia asteapta sa gaseasca in lege vreun paragraf prin care sa umileasca un artist.

De parca toata aceasta „armada“ a functionarimii mioritice ce alimenteaza corpurile de control ar veni de pe o alta planeta a eticului si pseudointransigentelor. Putina retinere si decenta in tratarea unui „caz“ cu artisti nu ar fi stricat (din nefericire la fel s-a procedat si cu Dan Grigore). Revenind la muzica, am avut din plin. Pe linga simfonicele standard, Bucurestiul muzical a beneficiat si de un Festival International de Muzica de Camera, denumit SoNoRo. O initiativa privata, cu violonistul-violist Razvan Popovici pe post de tenace animator-organizator care a dus la o certa reusita. Patru concerte de muzica de camera, dintre cele mai bine alcatuite si variate ca program, in locatii diferite, de la Palatul Cotroceni la Ateneul Roman, au adunat tineri muzicieni din diferite colturi ale lumii. Ceea ce nu a fost rau chiar deloc. O Seara vieneza a deschis festivalul, la Sala Unirea din Palatul Cotroceni, cu Mozart, Schonberg (Noapte transfigurata nu se aude chiar foarte des) si delicat-fermecator-imponderabilul cvintet cu pian al lui Schubert Pastravul, ca in concertul final de la Ateneul Roman sa avem parte de un trio al aceluiasi Franz Schubert, un cvartet cu pian de Dvorak si inegalabilul Octuor pentru coarde al lui George Enescu. Daca Sala Unirii a parut oficios-glaciala pentru entuziasmul debordant al muzicienilor, Ateneul a fost o gazda buna pentru un public mai aparte, „de firma“ al Octuor-ului.

Cu Remus Azoitei la conducerea ansamblului, capodopera enesciana a sunat exemplar. Chiar si in fata unor spectatori „inocenti“ si pe trend-ul unei abordari agresive a partiturilor. Promovat de aceasta noua generatie de interpreti, Octuor-ul nu a distonat, cum s-a intimplat cu alte piese. A iesit bine, musculos, dar si suficient de nuantat pentru fragezimile contorsionate ale texturii enesciene. Am retinut cu rezerve aceasta tendinta, excesiva dupa gustul nostru, de a „comercializa“ sunetul, de a placea cu orice pret, virtuozitatea, excesul de viteza si dulcegarii nefiind intotdeauna un cistig pentru marea muzica. Succesul si aplauzele pot fi obtinute si pe alte cai. Sa fie doar o strategie moderna de „promovare“?
Oricum, dincolo de bombanelile noastre, Octuor-ul a fost interpretat remarcabil tocmai pentru ca s-a gasit o justa masura. La un splendid recital de pian Chopin, cu Naum Grubert, pus la concurenta, nu am ajuns. Am optat pentru Octet si nu am regretat.