OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Statutul ficţional (perceput nu de puţine ori ca fals sau minciună) al textelor literare a iscat, de-a lungul timpului, nenumărate polemici pe marginea raportului real–imaginar în artă, dar şi în jurul relaţieiîgraniţei dintre etic şi estetic (antagonizate, deseori). Anul acesta, au apărut două cărţi ce îşi propun – şi reuşesc – să ne dezvăluie feţe nevăzute, dar cît se poate de reale, ale literaturii: prima este aceea semnată de Mircea Anghelescu şi intitulată sugestiv Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, iar cea de-a doua este semnată de Eugen Negrici şi poartă un titlu la fel de grăitor, dar mai generalizant: Iluziile literaturii române. Dacă prima inventariază un număr relativ redus de cazuri particulare, mai mult sau mai puţin reprehensibile, recenta carte a lui Eugen Negrici pune un diagnostic de ansamblu evoluţiei literaturii române, ale cărei „iluzii“ au fost întreţinute inadmisibil de-a lungul generaţiilor, inclusiv după Revoluţie. Privirea criticului este neiertătoare, fiind menită a-i trezi la realitate atît pe cititorii naivi, cît şi pe criticii literari care, aşa cum ne lasă cartea să credem, nu au putut pătrunde în adevăratele subterane ale literaturii române ante- şi postbelice, aflate, într-o măsură mai mare decît s-ar fi putut bănui, într-o strînsă legătură cu identitatea noastră istorică şi politică.

O inedită imagine globală a literaturii romåne

Cunoscut, de ani buni, ca spirit refractar la clişeele şi admiraţiile generalizate, regretînd lipsa unor „impulsuri anarhice purificatoare“, Eugen Negrici propune o inedită imagine globală a literaturii române, a cărei traiectorie, în opinia sa, nu poate fi privită ca o istorie ce presupune continuitate şi o oarecare normalitate (intervalele de stabilitate fiind foarte scurte: 1860-1914 şi 1919-1927), deoarece autorul este convins de „lipsa de organicitate a literaturii române, care numără doar cîteva decenii de continuitate cu motivaţii estetice. Factorii extrinseci, cu putere de înrîurire şi de modificare a stratului molecular al operelor, au găsit destule momente prielnice (livrate de o istorie nefericită) de a interveni şi de a perturba“. Ineditul vine din perspectiva din care este abordat ansamblul, aceasta fiind nu una cronologică, ci una a „dezamăgirilor, a marilor prăbuşiri, a pericolelor şi a rupturilor care desfundă izvoarele imaginarului“. Dacă pînă acum, admitem, ne-au fost livrate, în mare măsură, imagini fabricate (potrivit interesului de moment – personal sau „patriotic“) ale literaturii române, criticul trece dincolo de cosmetizările care i-au făcut pe mulţi să vadă ce nu exista şi să treacă sub tăcere ceea ce se vedea şi insistă, în general, asupra raportului dintre literatură şi derapajele istorice şi, în particular, asupra derivelor pricinuite în literatură de ideologia politică (nocivă, tragică, devastatoare a regimurilor totalitare, în special), prin funcţia sa distorsionantă, de legitimare (ce presupune, de asemenea, reacţii de opoziţie) şi integratoare. Şi atunci, ce reprezintă totuşi istoria literaturii române în concepţia lui Eugen Negrici? Nici mai mult, nici mai puţin decît „o luptă cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului“, „o înfruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul“. Această opoziţie netă dintre estetic şi nonestetic poate atrage o serie de obiecţii, reiterînd controverse nu tocmai noi. Se pot delimita în mod categoric cele două concepte? Anulează eticul esteticul? Cît din marea literatură a lumii este estetic pur (sau de cîte ori importanţa istorică a unei opere coincide cu reuşita sa artistică)? Alte întrebări la fel de importante se impun atenţiei, rămînînd totuşi deschise. Care este rolul arteiîliteraturii? Care este relaţia dintre literatură şi evoluţia (instabilă) a unei societăţi? Ce reprezintă cartea în vremuri normale (nu cumva e normală pierderea pasiunii pentru carte)? Ce legătură există între artă şi sărăcie? Care este relevanţa clasicităţii şi a canonului în progresul literaturii?

Eugen Negrici reconsideră aceste interacţiuni complexe ţinînd cont de ideologiile justificativ-extreme (devenite politică de stat) care au deformat cursul normal al valorilor culturale, literatura devenind nu numai o oglindă a vieţii politice, ci şi un eficace instrument de manipulare, cu o evoluţie atipică. O Românie fictivă, aşa cum apare ea în rapoartele trucate ale comuniştilor, a însemnat, ne demonstrează Eugen Negrici, şi o literatură fictivă. De aceea, criticul introduce concepte ca ideo-generaţii, ideo-critică, ideo-poezie, în condiţiile în care, de-a lungul unor perioade mari de timp (în special, în vremea comunismului), „ideologia a devenit chiar estetica prozei“, implicaţiile fiind intelectuale, practice şi morale. Condiţiile istorice nefaste au făcut ca românii să se afle într-un continuu efort de adaptare şi de readaptare, desele schimbări violente determinînd o serie de complexe identitare, şi nu numai, care au atras după sine confecţionarea artificială a unor repere stabile, a unor idoli, conducători de geniu sau „nostalgia după vremurile bune de altădată“. În astfel de condiţii, în care „binele nu a putut fi altceva decît slăbiciunea Răului“ (valabil, mai cu seamă, în perioada comunistă, cînd cenzura a venit să acutizeze toate tarele mentalului nostru), perceperea valorilor la o scară reală este aproape imposibilă. Între frustrări şi literatură, criticul vede o relaţie puternică, ce a stat la baza multor idealizări, iluzionări, exagerări pioase, tendinţe de eroificare, de sanctificare şi de tabuizare.

Propunîndu-şi să regîndească „concepte universalizate şi interpretări inerţiale“, Eugen Negrici ne pune în faţă un inventar de prejudecăţi şi de clişee literare, de situări greşite, erori generalizate, obsesii, concepte false, superstiţii, victimizări, tabuuri, teritorii sacre, ce au ca punct de plecare frustrări, complexe, o psihologie defetistă şi chiar izolaţionistă, acestea fiind generate, la rîndul lor, de mituri cu o mare forţă perturbatoare, ce se reactivează în momentele de suferinţă şi de dezordine. Miturile de protecţie care au adormit spiritul critic al românilor fac parte din categoria miturilor primejdiei şi a celor compensatorii (Poporul ales, Cetatea asediată, Complotul malefic, Creatorul de geniu, Purtătorul de făclie etc.), care, în plan literar, „distorsionează demersul interpretativ şi structurează procesul creator“, tulburînd exigenţele cunoaşterii.

La o analiză atentă, se poate observa că toxinele societăţii sînt filtrate în textele literare, literatura devenind o proiecţie a mentalului colectiv, un spaţiu de răsfrîngere a iluziilor, a speranţelor, a mistificărilor. Punctul culminant l-a reprezentat primul deceniu comunist, cînd s-a investit foarte mult capital în literatură: „Resimţită ca un leac, ca un remediu pentru o suferinţă profundă, literatura a fost idolatrizată şi împinsă în zona valorilor supreme, acolo unde nu a mai fost nicicînd şi niciodată, probabil, nu va mai fi“. Criticul ne atrage atenţia că diminuarea simţului critic a dus la ocultarea, mai mult sau mai puţin conştientă, a adevărului. Apatia generalizată de după Revoluţie a întreţinut iluzii mai vechi, o contribuţie importantă avînd-o şi şcoala, în care se predă după manuale ce perpetuează miturile, de vreme ce revizuirea ierarhiilor nu este decît una superficială, iar conceptele de „clasicitate“ şi „canon“ menţin dogmatismul, împietrirea şi intoleranţa. (Dar, ne întrebăm cu îngrijorare, nu cumva renunţarea la „clasicitate“ şi „canon“ duce la o degringoladă axiologică mai mare?)

Ţinînd cont de toate aceste premise, demersul „anarhic“ al lui Eugen Negrici pare perfect legitim, deoarece alege să scoată în prim-plan (fără a mai insista pe valoare) minusurile figurilor exemplare din literatura română, ale „turnurilor şi contraforţilor valorilor sigure şi eterne“, anulînd astfel regulile de construcţie cu care a operat, ani şi ani, „fabrica de sfinţi“, profanînd „cimitirul poleit“ şi distrugînd „barajul de statui îndelung şlefuite“. Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga, Eminescu, Călinescu, Arghezi, Philippide, Bogza, Paler, Labiş, Nichifor Crainic, M.R. Paraschivescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Blaga, Voiculescu, Eliade îşi întorc către noi o altă faţă. Dorinţa intelectualilor de a juca un rol public sau învestirea acestora de către colectivitate cu un anumit rol pe măsura nevoii de a găsi un anumit sens căutat a dus la o serie de mistificări, de supraaprecieri lipsite de spirit critic, la deformări mai mult sau mai puţin conştiente şi vinovate. De fapt, ne sugerează cartea, au creat imposturi, imaginile false perpetuîndu-se, inacceptabil, pînă în zilele noastre.

Bisturiul lui Eugen Negrici taie şi din ţesutul sănătos

Astfel, una dintre cele mai importante probleme ale literaturii române este aceea a împotrivirii faţă de reacţiile de repunere în discuţie a valorilor clasice, atitudinea aceasta fiind de regăsit in nuce chiar la G. Călinescu, „cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române şi cel care a izbutit să impună publicului cititor, pentru un timp uimitor de lung, cîteva mari proiecţii mitice“. Kogălniceanu, deşi figurează la loc de cinste în istoria literaturii române, era doar un „amator“ în materie de literatură, care, în plus, a acordat culturii rolul de sprijinire a acţiunilor politice de regenerare naţională. Titu Maiorescu este supralicitat de şcoală, analizele sale critice, superficiale şi schematizate, fiind ascunse. Iorga a avut o carieră politică decepţionantă, a folosit un aparat critic fictiv, fiind autorul unor platitudini descalificante. Arghezi, în ciuda faptului că nu a fost niciodată un ghid moral, a fost privit de către critică ca un stîlp, deoarece „se simţea nevoia prezenţei unor personalităţi care să restabilească încrederea în valorile permanenţei şi în existenţa unui patrimoniu naţional inalienabil“, scriitorul fiind „fortificat cu elogii“, chiar şi atunci cînd de sub peniţa sa au ieşit construcţii greoaie, teziste.

Însă, procesul de demistificare nu se opreşte doar la anumite figuri particulare, ci vizează şi mişcări, curente, printre acestea numărîndu-se umanismul, Renaşterea, barocul, preromantismul, romantismul, modernismul, simbolismul, neomodernismul, onirismul, postmodernismul. Numai că, urmărind extirparea excrescenţelor, bisturiul lui Eugen Negrici taie şi din ţesutul sănătos, mutilînd. Dorinţa de a demistifica produce, la rîndul ei, deformări, pentru că, analizate individual, toate aceste „cazuri“ ale literaturii române sînt mult mai complexe decît lasă să se creadă abordarea de faţă.

Intenţia nu este doar aceea de „a demola“, ci şi de a atrage atenţia, pe bună dreptate, asupra faptului că locul extins (şi nemeritat) pe care îl ocupă unii scriitori în conştiinţa românilor (şi mai ales în manualele şcolare sau în cursurile care se predau în facultăţi) implică o vinovată ignorare a unor scriitori a căror valoare exclusiv literară, estetică, este minimalizată prin indexarea la categoria şi alţii. Astfel, I.D. Sârbu, Ştefan Bănulescu, George Bălăiţă, Mircea Horia Simionescu, Constantin Ţoiu, Ştefan Agopian, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu sînt doar o parte dintre scriitorii cvasinecunoscuţi cititorilor obişnuiţi.

Cît despre condiţiile de „normalitate“ a vieţii literare actuale (cînd lipsa ideologiilor nu ar mai trebui să dicteze un anumit tip de atitudine şi nici perpetuarea unor mituri care să alimenteze o „falsă conştiinţă“), o întrebare de genul „de ce, ca poet, e mai cunoscut Labiş decît Mircea Ivănescu sau decît Ileana Mălăncioiu?“ este paradigmatică pentru legătura dintre principiu şi rezultat. Şi îşi află răspunsuri în cartea lui Eugen Negrici.