OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nu poţi scrie cu aceeaşi mînă delaţiuni şi capodopere“ – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa „amestecului cernelurilor“ a fost aşezat sub formula „est-eticii“, ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltă (v. şi culegerea Est-etice. Unde scurte IV, 1994). Judecătorul estetic cedează astfel prioritatea judecătorului etic, iar autonomia valorilor tranşată în secolul al XVIII-lea de Kant lasă locul vechiului ideal elin al kalokagathiei, vizînd unitatea estetico-morală a personalităţii umane. Dar nici E. Lovinescu nu a respectat întotdeauna principiul autonomist, ci l-a suspendat cînd vremurile au cerut-o. În timpul Primului Război, critica sa literară a fost aşezată explicit sub comandamente patriotice şi morale, extraestetice – în acord cu obiectivele proantantiste ale Partidului Liberal – pentru că, nu-i aşa?, cînd armele vorbesc, muzele tac. Iar „revizuirile morale“ pe care le-a aplicat în anii ’20 unor scriitori acuzaţi de colaboraţionism cu ocupantul german mărturisesc această atitudine programatică. Desigur, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, opţiunile „ultimului Lovinescu“ se vor schimba semnificativ, criticul – alarmat de pericolul sovietic şi întors, pocăit, la sursele junimismului – regăseşte virtuţile autonomiste ale neangajării. Salutul solidar pe care-l adresează de pe patul de moarte scrisorii tinerilor cerchişti sibieni este elocvent. În mod oarecum analog cu poziţia părintelui său din 1916-1918, Monica Lovinescu îşi va motiva angajamentul „est-etic“ din exil prin imperativul luptei cu propaganda unui regim totalitar de ocupaţie. Şi într-un caz, şi în altul, literatura este creditată însă ca o (contra)putere semnificativă într-o cultură literaturocentrică.

 

Atît poziţia „moral-naţională“ a lui E. Lovinescu din timpul Primului Război Mondial, cît şi cea „est-etică“ a Monicăi Lovinescu din timpul Războiului Rece au avut la bază două principii directoare: ordinea priorităţilor contextuale, respectiv suprapunerea deliberată între noţiunea de „scriitor“ şi cea de „intelectual public“, de instanţă civico-morală. Din păcate sau din fericire, experienţa ne arată că au putut fi scrise cu aceeaşi mînă şi delaţiuni (sau texte propagandistice) şi cărţi de mare valoare literară, aşa cum „colaboraţionişti“ precum Tudor Arghezi sau Ioan Slavici rămîn, dincolo de orice, scriitori de vîrf ai literaturii române. În plus, dacă în timpul unei ocupaţii militare şi/sau politice – lesne calificabile drept anormale în raport cu norma libertăţii pluraliste –, atari atitudini sunt adecvate, dacă nu şi legitime, aplicarea retrospectivă a criticii de front devine de la un punct încolo contraproductivă şi inadecvată. După 1989, acest tip de critică ilustrat în exil cu maximă eficienţă, rigoare morală şi admirabil curaj de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (o atitudine care a atras represiunea violentă a regimului şi campanii abjecte în presa oficială) a fost promovat, în ţară, de nume precum Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Lázslo Alexandru sau, sporadic, Ion Simuţ. În forme difuze, o atare atitudine poate fi identificată, conjunctural sau nu, şi la unii apărători consecvenţi ai autonomiei esteticului sau în rîndul militanţilor optzecişti ai postmodernismului, transmiţîndu-se şi la unii critici din generaţiile cele mai noi. Diferenţa e notabilă: în vreme ce criticii exilului se manifestau împotriva unui regim totalitar prezent şi activ, spunînd răspicat ceea ce nu putea fi spus în ţară, fără a bagateliza (mai ales în cazul Monicăi Lovinescu) evaluarea literară efectivă, criticii postdecembrişti şi-au propus ca obiective, pe de o parte, „revizuirea“ etico-estetică a operelor scrise în defunctul regim comunist de către scriitorii „colaboraţionişti“ şi, pe de altă parte, contracararea aşa-numiţilor adepţi – „conservatori de stînga“ – ai „estetismului apolitic“. Aceştia din urmă vor fi denunţaţi, în consecinţă, drept sprijinitori mascaţi ai regimului „neocomunist“ condus de Ion Iliescu şi ca apărători ai statu quo-ului canonic al „rezistenţei prin cultură“ (i.e. al pasivităţii evazioniste) pe care izbutiseră să-l impună în anii poststalinismului şi să-l apare în perioada ofensivei propagandistice a ceauşismului.

 

Ecou întîrziat al interbelicei trahison des clercs (Julien Benda), fenomenul „revizionist“ s-a manifestat cu precădere la nivelul acelor „lovinescieni“ declaraţi pentru care aşa-numitele revizuiri estetice se cuvin însoţite de cele morale, iar umanismul estetic european de la care se revendică are drept corelativ liberalismul clasic, conservator (de notat faptul că ei vor fi sprijiniţi, nedezminţit, pe acest drum de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca). Pentru Gheorghe Grigurcu, o atare poziţie ar corespunde „continuatorilor“ legitimi ai lui E. Lovinescu, în vreme ce „autonomismul estetic“, prezentat drept apolitism şi „etatizat“ canonic prin intermediul unor critici precum Eugen Simion sau Valeriu Cristea, ar constitui o „uzurpare“ a moştenirii criticului sburătorist. Deosebit de elocvent în acest sens rămîne titlul unui volum militant din 1997, E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori. Acest clivaj critic postcomunist nu prelungeşte doar disputele poststaliniste dintre „lovinescieni“ şi „călinescieni“ – remarcabil analizate în cîteva studii recente ale lui Andrei Terian şi Alex. Goldiş – şi nu poate fi asimilat nici unei prelungiri a conflictelor dintre „sincronişti“ şi „protocronişti“, ci indică o scindare politică postdecembristă între apărătorii moştenirii critice lovinesciene, cu precizarea că fiecare „tabără“ recuperează altceva. Ce-i drept, şi în rîndul promotorilor „est-eticului“ diferenţele sunt vizibile: dacă la Grigurcu există, după 1990, o ruptură flagrantă între militantul politico-ideologic şi criticul hiperestetizant, purist de factură perpessiciană, la Alexandru George opţiunile în răspăr ale criticului antedecembrist sunt coerente în raport cu cele ale ideologului liberal-conservator de după 1989. Li s-ar putea obiecta adepţilor acestui tip de atitudine est-etică – un anticomunism postcomunist forjat în interiorul criticii literare – faptul că, înainte de 1990, nu s-au manifestat deschis. La rîndul lor, „apoliticii“ postdecembrişti au fost suspectaţi că şi-au îndreptat preferenţial susţinerea către colegi de generaţie şi simpatizanţi cu opţiuni politice similare sau că, apărînd valorile de patrimoniu supuse „denigrării“, le-au bagatelizat angajările politice infamante, refuzînd examenul critic neconcesiv. Din nefericire, deşi parţial legitime, atît militantismul „est-etic“, cît şi partizanatul defensiv al adversarilor, ambele – reflexe ale unei logici de front, se fac responsabile de perpetuarea, pînă spre mijlocul anilor 2000, a unui maniheism posttraumatic cu efecte nocive în planul evaluării critice şi al vieţii literare.

 

Cel dintîi a avut în plus, vreme de un deceniu şi mai bine, un caracter preponderent publicistic, polemic şi defulatoriu. O lustrare umorală şi sterilă, în care putem vedea şi o compensaţie întîrziată pentru tăcerile din anii comunismului... Mai grav: în ciuda declaraţiilor de intenţii, numărul relecturilor critice sistematice aplicate autorilor canonici ai perioadei postbelice – evident, dintr-o perspectivă „liberă“, actualizată – a fost neglijabil. Pentru critica şi istoria noastră literară aceşti ani pot fi consideraţi în mare parte pierduţi. Dar, poate, cel mai regretabil aspect al revizionismului cu pricina a fost compromiterea unor restanţe obligatorii ale criticii şi istoriei literare (devoalarea şi analiza critică a colaboraţionismului intelectual, a propagandei anexioniste, a canonizărilor partinice, a falselor valori şi a compromisurilor maculante ale scriitorilor, cu incidenţe în biografie şi operă, recuperarea unor aspecte tabuizate sau a unor valori marginalizate politic etc.), prin stigmatizarea la grămadă a creaţiilor valide, înlocuirea reevaluărilor neconcesive, dar competente şi nuanţate, cu delegitimări „maximaliste“ în care justiţiarismul moral din oficiu ţine loc de analiză.

 

Vreme de un deceniu şi mai bine s-au confruntat aşadar, cu arme neconvenţionale, două tipuri de atitudine critică, direct legate de noile roluri postcomuniste ale intelectualităţii noastre publice: de o parte, autonomismul estetic declarat apolitic, dar suspectat permanent de complicitate mascată cu puterea „neocomunistă“ şi cu etatismul rezidual, colorat „naţionalist“. De cealaltă – revizionismul est-etic, dispus să recupereze din trecutul recent doar textele care, pe lîngă excelenţa literară sau intelectuală, erau certificate prin lipsa de compromisuri a autorilor cu puterea comunistă. De o parte – gruparea de la revistele Literatorul şi Caiete critice, de cealaltă – România literară, Dilema şi revistele patronate de optzeciştii apropiaţi lui Nicolae Manolescu. De o parte – aripa culturală simpatizantă a lui Ion Iliescu, de cealaltă – cea apropiată de partidele din Convenţia Democratică. Treptat, s-a putut vedea însă că, dincolo de conflictul ideologico-politic folosit pentru delegitimarea intelectuală a adversarilor, mocneau mai vechi agende generaţioniste sau de politică literară, resentimente şi ambiţii omenesc-prea omeneşti. O acutizare a acestui conflict asimilat pripit unei „bătălii canonice“, după modelul celei de peste Ocean, s-a produs în a doua jumătate a mandatului preşedintelui Emil Constantinescu şi i-a avut ca protagonişti pe adepţii manualului unic, dominat de agenda naţională a modernismului şaizecist, şi pe adepţii manualelor opţionale/alternative, favorabile unei viziuni postmoderne, relativiste asupra literaturii şi deschise către scriitorii noilor generaţii. Prin intermediul celor două „tabere“, istorismul tradiţional şi concepţia patrimonială asupra literaturii române intrau în coliziune cu o viziune post-naţională, postistorică şi hedonistă, pe fondul unui proces mai amplu vizînd deconstruirea „mitologiei naţionale“ postromantice în istoriografie şi literatură.

 

Din păcate, efectele pozitive ale reformei au fost practic nule, în locul mult visatei stimulări a „plăcerii lecturii“ instalîndu-se, decepţionant, dezinteresul crescînd. Clivajul dintre literar/cultural şi politic/ideologic se va complica după revenirea la putere a lui Ion Iliescu, cînd intelectualitatea liberală şi anti-comunistă s-a văzut nevoită să îl susţină pe adversarul ei tradiţional în al doilea tur al prezidenţialelor spre a bara venirea la putere a liderului extremist Corneliu Vadim Tudor. Probabil şi ca reflex împotriva mitologiilor naţionalist-mesianice care ar fi favorizat ascensiunea liderului PRM, revizionismul est-etic anticomunist începe să fie concurat de critica angajamentelor legionare ale unei părţi a elitei româneşti interbelice. Fenomenul începuse, de fapt, după apariţia în Statele Unite a eseului Felix culpa semnat de Norman Manea, şi a fost masiv impulsionat de „revelaţiile“ ce au însoţit apariţia Jurnalului lui Mihail Sebastian (1996), declanşînd după 2000 aşa-numita „ceartă a intelectualilor“ (un cultural war autohton).

 

Galeria colaboraţionismelor realist-socialiste sau naţional-comuniste, de la Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, T. Arghezi, M. Ralea, T. Vianu, Marin Preda, Petru Dumitriu pînă la Eugen Barbu, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, Nichita Stănescu, D.R. Popescu, Edgar Papu, va fi dublată astfel de cea a derapajelor legionare comise, în tinereţe, de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a., inducînd conflicte ideologice majore între legatarii contemporani ai celor două „tradiţii“ acuzate de complicitate cu totalitarismul de stînga sau de dreapta. Pe de altă parte, apariţia unui număr sporit de studii privitoare la istoria culturală a totalitarismelor din România, ca şi liberalizarea accesului la arhivele poliţiei secrete au dus la profesionalizarea treptată a cercetării istoriografice în materie, tot mai complexe şi mai depasionalizate după şocul marilor dezvăluirilor postdecembriste. Iar de prin 2004-2005 şi mai ales după integrarea României în Uniunea Europeană, problema memoriei totalitare încetează, practic, să mai fie legată nevrotic de o literatură tot mai decuplată de puterea politică şi (consecinţă indirectă?) devenită insignifiantă în plan social. Dar, dacă vom cădea, în fine, de acord că onoarea civico-politică a scriitorimii române sub comunism a rămas (cu puţine excepţii) nereperată, iar despre un maximalism eroic al rezistenţei nu poate fi vorba, s-ar cuveni să acceptăm că a venit timpul ca, spunînd tot ce e de spus despre „mizeriile“ istoriei noastre recente, să salvăm măcar producţiile literare valide, indiferent dacă aparţin unor „colaboraţionişti“ sau nu.

 

Va urma