Depasionalizarea discursului criticii
despre „colaboraţionismele“ totalitare ale scriitorilor s-a
produs pe măsura ieşirii culturii române de sub zodia
literaturocentrismului, adică a treptatei pierderi de influenţă
politică şi importanţă identitară a literaturii. În
condiţiile în care Scriitorul e receptat tot mai puţin ca
„simbol naţional“ şi „voce a comunităţii“, valoarea
literară a cărţilor sale tinde să fie reconsiderată mai calm.
Chiar şi în sintezele polemice la adresa literaturii române
sub comunism, de tipul celor ale lui Eugen Negrici (2003), lustrările
moral-estetice lasă locul analizelor nuanţate. Vezi, de exemplu,
diferenţa faţă de modul în care a fost tratată, la
începutul anilor ’90, proza lui Eugen Barbu în mediile
literare liberale – cînd s-a cerut vehement eliminarea ei din
toate programele şcolare şi universitare – şi modul în
care sînt reevaluate principalele sale romane. Deşi autorul
Gropii se află încă într-o carantină postumă
prelungită, diferenţa de tratament e notabilă.
La „judecata de apoi“ a proscrişilor
Asta nu înseamnă că
revizionismele morale postcomuniste, clamate ameninţător în
anii ’90-2000 nu prezintă recidive la destui critici serioşi,
dispuşi să arunce şi copilul din copaie, odată cu apa murdară.
Iată o mărturisire dintr-un comentariu al lui Ion Simuţ (O
relectură suspicioasă, în România literară, nr. 33,
2007): „Nu-l pot reciti pe Eugen Barbu decît cu scepticism
din start, ceea ce poate însemna că nu-l pot citi fără
anumite prejudecăţi. Nu trebuie să le spun pe toate cele legate de
autor. E de ajuns plagiatul din Incognito, care e o culpă
profesională gravă pentru orice scriiitor. Cum să-l mai creditezi?
Cum să mai speri că o nouă lectură ar putea să fie premisa unei
reevaluări estetice (strict estetice!) pozitive? Poţi ignora speţa
morală a cazului? N-aş fi vrut să merg mai departe cu
rechizitoriul biografic, pentru că sînt cunoscute culpele ce
decurg din oportunismul ideologic al lui Eugen Barbu şi din
serviciile făcute nu doar regimului comunist, în general,
sprijinindu-l ca opţiune exclusivistă, ci direct Securităţii în
revista Săptămîna. A reuşit să divizeze breasla,
constituind polul naţional-comuniştilor, inspirat direct din
politica lui Ceauşescu“. Şi articolul continuă cu bagatelizarea
prozatorului prin comparaţie cu modelele sale autohtone, Arghezi şi
Mateiu Caragiale... Avem aici, reunite, aproape toate strategiile
„revizionismului est-etic“: delegitimarea operei prin postularea
imoralităţii biografice a autorului ei, extinderea abuzivă a
dovezilor de plagiat din Incognito asupra celorlalte romane,
diminuarea titlurilor valide (Groapa, Princepele, Săptămîna
nebunilor, unele nuvele etc.) prin comparaţii defavorabile cu
scriitori înrudiţi tipologic, reducerea celor mai valabile
zone ale prozei autorului la categoriile minore ale pitorescului
senzaţionalist. Lipsesc, e drept, acuzele privind „mahalagismul“
şi „fanariotismul“ profund al operei lui E. Barbu...
Un clişeu venerabil ne învaţă
că talentul nu valorează mare lucru în absenţa caracterului.
Ce s-ar putea spune însă despre etica profesională a unui
critic ce sacrifică valoarea literară pe altarul aşa-numitului
caracter? Dar despre atitudinea celor care, ignorînd sau
făcîndu-se că ignoră proze remarcabile precum Şatra, Jocul
cu moartea, Ce mult te-am iubit etc. aruncă oprobriul asupra
întregii activităţi literare postbelice a lui Zaharia Stancu,
pornind, eventual, de la episodul „botniţei“ din Desculţ (între
alte oboluri pe linie) sau de la dezagreabilele sale manevre din
epocă vizînd traducerea propriei opere „încălţate în
sandale de aur“? E greu şi azi pentru unii să accepte că un
stîlp al ceauşismului protocronist ca Eugen Barbu a putut
scrie – alături de volume mai mult sau mai puţin compromise –
cîteva romane şi nuvele remarcabile, care nici măcar nu sînt
plagiate ca Incognito. Pentru a fi însă drepţi cu Ion Simuţ,
trebuie spus că „revizionismul moral“ mai sus-menţionat pare
mai curînd un accident; criticul orădean este unul dintre cei
mai responsabili re-cititori ai prozei autohtone sub comunism, iar de
curînd a publicat în România literară un bun
articol de reconsiderare a lui Zaharia Stancu.
Sigur, pentru ethos-ul umanist care
guvernează inclusiv criteriile Premiului Nobel, scriitorul trebuie
judecat şi cu etalonul exemplarităţii civice şi etice valabil
pentru intelectualii publici, în numele unei ideale unităţi
morale a vieţii şi a personalităţii. Decepţia şi revolta
generate de asumarea unui episod nazist din adolescenţă al lui
Günther Grass sau de presupusa colaborare a lui Kundera cu
poliţia secretă comunistă stau mărturie, fără a mai vorbi
despre cazurile Heidegger, Céline, Eliot, Pound, Paul de Man
ş.a.m.d. Dar despre relaţia dintre literatură şi Rău s-a scris
suficient, ca şi despre tentaţia totalitară a multor intelectuali
şi scriitori (aflaţi sau nu în solda unor servicii
secrete)... A fi „cetăţean exemplar“ e lăudabil, dar nu face
un scriitor nici mai bun, nici mai rău decît este în
ordine literară. Îi poate doar îmbunătăţi, vremelnic,
imaginea publică.
Procustianism moral-ideologic
Necesitatea unei critici neconcesive
aplicate eventualelor angajamente totalitare ale scriitorilor e un
fapt, dar calitatea literară se cere judecată cu o unitate de
măsură intrinsecă. Un asemenea adevăr banal trebuie reamintit.
Contextualizarea ideologico-politică este obligatorie din unghiul
istoriei literare (care e datoare să spună tot ce se poate spune
despre un scriitor, inclusiv „inavuabilul“), însă a
condiţiona, fie şi voalat, evaluarea literară de criterii
etico-politice e la fel de fraudulos ca şi scuzarea angajamentelor
politice vinovate cu argumentele valorii estetice. Or, revizionismul
„est-etic“ a funcţionat ca un procustianism moral-ideologic,
vizînd delegitimarea scriitorului prin reducerea sa la
an-gajamentele maculante şi la derapajele propagandistice. De
exemplu, în cazul lui Nichita Stănescu, negatorii în
speţă şi-au focalizat obsesiv atenţia asupra compromisului
inaugural din Sensul iubirii, asupra unor poziţii publice
oportuniste (în aliaj pervers cu boema sa alcoolică) sau a
reverenţelor diafane în direcţia naţional-comunismului dinRoşu vertical sau din Un pămînt numit România,
depreciind tendenţios restul.
Dar nu numai cazurile individuale intră
sub incidenţa acestui tratament, ci şi generaţiile sau modelele
literare: neomodernismul şaizecişt a fost privit, de pildă, de
către adepţii postmodernismului optzecist ca un epifenomen retardat
al „destinderii“ poststaliniste şi considerat, ca atare, uzat
moral în raport cu progresul estetic şi ideologic „sincron“
al „noului val“ din anii ’80, infuzat de contracultura
occidentală. În Postmodernismul românesc (1999), Mircea
Cărtărescu face o analogie sugestivă între neomodernismul
şaizeciştilor şi gigantismul energofag al industrializării
forţate, optzecismul apărînd, prin comparaţie, ca unanalogon al miniaturizărilor hi-tech din Sillicon Valey. Şaizeciştii
înşişi au renegat, în momentul afirmării, figuri
literare impozante, precum cea a lui Tudor Arghezi – „compromis“
după 1955 prin recuperarea oficială de către Gh. Gheorghiu-Dej –,
optînd, în poezie, pentru lirismul abstract, înalt,
purificat şi ezoteric al unor Lucian Blaga şi Ion Barbu, puşi la
index în anii internaţionalismului proletar. E adevărat că
nici „autonomiştii“ noştri nu au fost prea consecvenţi cu
propriul program. Un procedeu caracteristic l-a constituit camuflarea
agendei moral-ideologice sub faldurile judecăţii literare. Să ne
amintim de discreditarea disidenţei din 1977 a lui Paul Goma prin
argumentul falacios al nonvalorii… Nimic mai legitim ca scriitorii
a căror cotă şi al căror prestigiu literar au fost supralicitate,
din motive extraliterare, în perioada regimului comunist să
fie readuşi – în urma „revizuirilor“ corespunzătoare –
la o cotă rezonabilă. Cu condiţia să nu-i sublicităm, din
raţiuni extraliterare de sens contrar.
Un tip mai rezonabil de revizuire
„est-etică“ este cel ce încearcă să pună în
evidenţă modul în care presupoziţiile ideologice şi
imaginarul politic oficial din opera unor scriitori ai epocii
comuniste ar fi influenţat calitatea literară a scrierilor
acestora. Aşa procedează (nu fără unele derapaje tendenţioase)
George Geacăr în Marin Preda şi mitul omului nou din 2004, cu
precizarea că la Preda centrul de greutate al prozei cade pe
„complexitatea umanului“, nu pe politic. De fapt, domeniul cel
mai prielnic revizionismului în speţă rămîne
literatura politică „de actualitate“ scrisă sub comunism şi
aflată în acord (sau în dezacord) cu mitologiile sale
oficiale. Şi nu mă refer doar la maculatura ideologizată, ci şi
la compromisurile mai subtile ale unor scriitori importanţi. E
practic imposibil să judeci scrieri precum Cîntare Omului,Cronică de familie sau Citadela sfărîmată în afara
comenzii sociale partinice, iar „dezbaterile de idei“ abstracte
ale unui Alexandru Ivasiuc sînt o pradă facilă pentru
detectorii de tezisme oficiale mai elevate. Numai că, şi în
cazurile de comandă partinică, nu criteriul politic ar trebui să
aibă ultimul cuvînt, ci tot cel literar: dacă, bunăoară, un
text poetic suferă de schematism ideologic şi expresiv, dacă un
roman e tezist iar personajele sale – fantoşe ce ilustrează o
agendă oficială, sau dacă avem de-a face cu texte suficient de
unilaterale pentru a nu mai convinge dincolo de contextul epocii în
care au fost scrise. La urma urmei, o scriere „autentică“ şi
complexă se sustrage de la sine aservirii unidirecţionate, fapt
valabil şi pentru scrierile radical antitotalitare, pîndite de
un tezism à l´envers. Lucrurile devin însă grave
cînd o operă validă estetic e diminuată în virtutea
angajamentelor „totalitare“ ale autorului ei. Cînd Márquez,
bunăoară, e taxat drept mediocru şi „plat“ (Monica Lovinescu)
sau chiar „grafoman fără orizont“ (Sorin Lavric) pentru că e
un simpatizant al lui Fidel Castro, ne aflăm în faţa unui
malpraxis critic.
Tendenţionism pe dos?
Sigur că, spre deosebire de critica
realist-socialistă (antimaioresciană şi antiautonomistă prin
excelenţă) sau de normativismul moralizator al sămănătorismului
iorghist, „revizionismul est-etic“ nu afirmă a căuta
„moralitatea artei“ în altă parte decît în
artisticitatea însăşi, ci consideră că (i)moralitatea
socială a creatorului se transferă, pe căi misterioase, şi
„substanţei“ operei, condiţionînd-o psihologic din
interior, în condiţii politice speciale. Un asemenea
determinism moral de tip (neo)conservator, avatar mai subtil al
„tendenţionismului“ antebelic şi contemporan à rebours
cu corectitudinea politică stîngistă din Occident,
păcătuieşte adeseori prin decontextualizare şi confuzie de
planuri. Literatura nu e niciodată „pură“, necondiţionată de
contexte biografice, sociale, ideologice, dar evaluarea ei n-ar
trebui să fie condiţionată de criterii exterioare artisticităţii.
Cît despre motivaţiile angajamentelor scriitoriceşti – unii
au crezut sincer într-un regim totalitar condamnat mai tîrziu
de istorie, infuzîndu-i propria autenticitate expresivă
(Maiakovski, la noi Labiş etc.), alţii au dezvoltat o identitate
duplicitară, salvîndu-şi o parte a scrierilor prin strategiioblice şi instalări abile în nişele permise de Sistem,
alţii, în fine, s-au pliat comenzii partinice într-un
anumit interval precis determinat al carierei lor, lesne „decupabil“
dacă acceptăm că oamenii se schimbă de-a lungul vieţii, că
identităţile nu sînt obligatoriu omogene, continue, coerente.
Oricum, dacă în cazul unor Mihail Sadoveanu, G. Călinescu,
Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Geo Bogza sau Ov.S.
Crohmălniceanu compromisurile din anii ’50 nu au putut delegitima
ansamblul activităţii lor creative, în cazul unui Mihail
Ralea (şi nu numai) lucrurile stau altfel. Receptarea acestui
strălucit eseist interbelic de la Viaţa Românească este
afectată şi azi de adeziunea sa postbelică la regimul
democrat-popular. La fel de nedrept e şi tratamentul postum aplicatîn ansamblu lui Edgar Papu, distinsul comparatist stigmatizat
ca ideolog al protocronismului nefiind reeditat după 1990.
Partizanii acestor lustrări resentimentare n-ar trebui să se
revolte în faţa unor cazuri (aparent) simetrice, de tipul
reducerii întregii opere ştiinţifice a lui Mircea Eliade la o
presupusă „ontologie antisemită“ (D. Dubuisson) pornind de la
angajamentul său legionar niciodată renegat public. E de remarcat
că o judecată sine ira et studio, dar nu necritică, dublată de o
separare fină între etic, estetic şi politic în
judecarea operei unor scriitori importanţi cu angajamente totalitare
se manifestă abia de curînd, la unii critici şi istorici
literari din generaţia cea mai nouă (Andrei Terian, în G.
Călinescu. A cincea esenţă, Oana Soare, în monografia despre
Petru Dumitriu, Crina Bud, în cartea despre A.E. Baconsky
ş.a.), neangajaţi direct în „bătăliile“ ideologice ale
trecutului şi ale prezentului.
Un alt aspect vicios al
„revizionismului est-etic“ vizează aşa-numitele angajamente
„neocomuniste“ ale unor scriitori şi critici. Căci în
numele anticomunismului şi al democraţiei euro-atlantice s-a
încercat, după 1989, delegitimarea unor personalităţi de
vîrf ale generaţiei ’60, acuzate de susţinerea regimului
Iliescu (să ne amintim cazul lui Marin Sorescu, fost ministru al
Culturii în Guvernul Văcăroiu). Poţi să te raportezi oricum
la simpatiile lor politice din acel moment sau la politicile lor
literare. Poţi avea păreri critice faţă de involuţia artistică
a unor „şaizecişti“ după 1990 sau faţă de
compromisurile/oficializările din perioada regimului comunist. Dar
deprecierea valorică de care aceşti scriitori şi critici ai
generaţiei în cauză – şi nu numai – au avut parte în
rîndul unei importante zone a lumii noastre literare (v.
linşajul simbolic la care a fost supus Valeriu Cristea pentru „vina“
de a-l fi susţinut pe Ion Iliescu sau interogaţiile unor radicali
despre ce opţiuni politice proiliesciene ar fi avut Marin Preda, în
anii ’90, dacă ar fi trăit…) este regretabilă şi a făcut
mult rău evaluării literaturii. A fost, din păcate, şi punctul în
care „est-eticienii“ noştri – legitimaţi extern de Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca – s-au întîlnit cu
„optzeciştii“. Numai că amintitele războaie culturale
(dominate de rivalitatea N. Manolescu vs E. Simion) au dus într-o
fundătură din care „taberele“ în cauză nu au mai putut
ieşi decît împreună. Şi în plan politic s-a
văzut că „bunii“ nu erau atît de buni şi „răii“
atît de răi, iar prăbuşirea importanţei sociale ainstituţiei literaturii române (cu dezinteresul public
aferent) a împins în derizoriu mizele „bătăliilor
canonice“ ale deceniului zece. „Gîlceava“ dintre moderni
şi postmoderni, conflictul dintre „apărătorii statu quo-ului
canonic“ şi „revizionişti“ au căzut în irelevanţă,
s-ar zice, odată cu dezvrăjirea aşteptărilor maximale privind
integrarea României în NATO şi UE...
Nu mă exclud din peisajul acestei
orbiri ideologizante, şi cred că dezintoxicarea prin care am trecut
după 2005 a fost salutară. Multă vreme, atît sus-semnatul,
cît şi colegul Daniel Cristea-Enache am fost percepuţi ca
fiind pe „baricade“ opuse. Faptul că azi ne regăsim, de bine,
de rău, pe aceleaşi poziţii ale „ecumenismului estetic“ ţine
de o normalitate inconceptibilă în anii ’90. Nu e vorba aici
de „apolitism“, ci de o (pe cît posibil) depolitizare a
actului critic, în condiţiile în care independenţa sa e
mereu ameninţată de sectarisme clientelare. Nu înseamnă că
un critic nu îşi are propriile opţiuni politice, că ar
trebui să-şi cenzureze atitudinile publice ori să ignore
implicaţiile şi semnificaţiile politico-ideologice ale cărţilor
pe care le comentează. Dimpotrivă. Important e ca judecăţile sale
axiologice să nu fie flagrant condiţionate partizan sau de
obligaţii personale faţă de o grupare sau alta. Într-un
interviu recent de pe portalul VoxPublica, Mircea Mihăieş îi
mărturisea contrariat lui Eugen Istodor că îi sînt
lăudate cărţile în reviste culturale (Observator cultural,Cultura) care îi contestă vehement angajamentele politice
pro-Băsescu. Este cel mai frumos elogiu involuntar pe care cineva îl
putea aduce unor echipe de critici…
Poate că, în condiţiile
istorice date, revizionismul est-etic a fost un fenomen inevitabil, o
exorcizare terapeutică (sau o defulare nevrotică) a unui mental
otrăvit de resentimente, complexe, suspiciune şi intoleranţă.
Depăşirea lui (cu toate lecţiile pe care le incumbă) este însă
la fel de necesară. Cum necesară, imperativă chiar, e şi apărarea
acestei relative, fragile, greu cîştigate normalităţi
critice.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters