OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Înainte de a reveni, după această amplă paranteză, la uneltele de cronicar literar, cîteva consideraţii despre „revizionismul est-etic“ se impun, cred, ca o addenda la cele scrise în episoadele anterioare.

Nu trebuie să-l citeşti pe Derrida pentru a observa că, atunci cînd te opui programatic şi vehement unui Sistem, unei ideologii sau unei concepţii dominante, rişti să interiorizezi pe dos „schema“ mentală pe care o conteşti. În cazul de faţă – reducţionismul maniheist, inchizitorial, orwellian, fie el şi într-o variantă soft… Or, anormalitatea vieţii literare sub comunism a avut drept corespondent o anormalitate de sens contrar a atitudinii critice (şi, adeseori, a literaturii) din exilul anticomunist, printr-o legătură cvasi ombilicală. Intoxicarea cu maniheism şi logică de front a fost comună ambelor părţi angrenate în acest „război rece“ al politicii şi literaturii. Astăzi, aş spune că principala „vină“ a celor angrenaţi în el a fost de a avea o viziune prea politizată asupra literaturii şi o viziune prea bovaric „literară“ asupra politicului/societăţii.

Pierderi şi cîştiguri literare în „Siberia spiritului“

Fapt este că „logica de front“ s-a transformat după 1989 într-o logică de bantustan, potrivit căreia „gruparea X“, „criticul Y“, „scriitorul Z“ deveneau, indiferent dinspre care parte a baricadelor priveai, „nefrecventabili“, ba chiar „compromiţători“ (politic, deci şi literar/intelectual), buni doar de ignorat („să nu le facem reclamă“) sau de luat la ţintă cu arme neconvenţionale, pîndiţi „la cotitură“ ş.a.m.d. Agresivitatea refulată, surdinizată, cu rare răbufniri în afară, din anii regimului comunist, ieşea astfel nevrotic la suprafaţă, cu aceleaşi reflexe condiţionate de apărare şi atac, cu aceeaşi atitudine – suspicioasă pînă la paranoia – de grup ameninţat. Evident, perdantă era, de fiecare dată, literatura.

Recitind producţia literară sau critică autohtonă din anii comunismului, primul lucru pe care îl resimt este domesticirea ei, inhibarea caracterului direct, agresiv sau ofensiv, prin retorica eschivei şi a insinuării (care poate fi, după caz, favorabilă sau ostilă perspectivei oficiale), alături de lacunele istorice flagrante.

Lăsînd la o parte discursivitatea emfatică a unei bune părţi a poeziei şi prozei anilor ’60-’70 sau porţiunile necrozate de propagandă, putem vorbi pe ansamblu de o castrare simbolică: în proză (şi cu deosebire în romanul politic) „castrarea“ în cauză viza imaginile netrucate politic ale actualităţii şi istoriei recente, în critica literară – polemicile de idei, iar în istoria literară – „aspectele delicate“ (biografice sau politice) care afectau, în viziunea culturnicilor de serviciu, imaginea scriitorilor de patrimoniu şi optica oficială asupra istoriei naţionale. Ceea ce nu înseamnă că, pe lîngă astfel de „pierderi“, nu au existat şi „cîştiguri“ importante: cultul „operei“ ample, complexe, seriozitatea laborioasă din domeniul criticii şi istoriei literare, o „înflorire“ spectaculoasă a poeziei, dar şi a prozei ce uza de strategii „oblice“ (parabole istorice, metaficţiune parodică, realism magic, ambiguităţi ludice şi ironice ş.a.m.d.), ba chiar şi a literaturii de aventuri. Nu intră aici în discuţie literatura „de sertar“, preponderent diaristică şi memorialistică.

Potrivit unei alte prejudecăţi „est-etice“, oficializarea unui scriitor valoros sub totalitarism i-ar altera definitiv talentul literar. Numai că, la o privire cît de cît atentă şi rezonabilă, vedem că lucrurile n-au stat chiar aşa. Zaharia Stancu şi-a publicat cele mai bune romane în perioada cînd a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Şi-ar fi scris altfel ultimele volume de versuri bătrînul Arghezi dacă n-ar fi trecut prin cedările faţă de noul regim? În cazul unui prozator redutabil ca D.R. Popescu, e practic imposibil să demonstrezi că involuţia sa artistică (reală, dar vizibilă după 1990, în alt context istoric) s-a instalat ca urmare a ocupării funcţiei de preşedinte USR în cea mai neagră perioadă a ceauşismului. Cît despre scriitorii care au fost „doar“ informatori ai Securităţii, de la Paleologu şi Doinaş pînă la Negoiţescu şi Caraion (pentru a nu mai vorbi de „victimele“ generaţiei ’80), nu valoarea literară şi intelectuală a scrierilor de după „pactul cu Diavolul“ le-a fost afectată, iar „lustrarea“ lor postumă – pe care unii o clamează pe la colţuri – ar fi o enormitate. Jocul la două capete – între servitute şi nesupunere –, negocierea libertăţilor permise şi preţul lor, se cuvin evaluate, analizate şi contextualizate de la caz la caz, întrucît – de multe ori – scriitorii dădeau regimului ce era al regimului şi literaturii ce era al ei. „Puritatea etică – dublată de valoare literară este un ingredient greu de găsit chiar în cazul opozanţilor şi disidenţilor ce au avut acces la vizibilitate. Căci şi vizibilitatea îşi avea, pe atunci, „preţul“ ei, mai mare sau mai mic.

S-a făcut multă vîlvă, în anii ’90, cu privire la o afirmaţie exasperată a lui Ioan Petru Culianu potrivit căreia, sub comunism, România ar fi fost o „Siberie a spiritului“. Poate că, în parte, aşa a fost, cu următoarea precizare însă: Siberia nu e o Arctică sau o Antarctică, e „doar“ un ţinut al exilului (inclusiv interior) în care şi viaţa, şi cultura, şi arta sînt posibile, chiar dacă în condiţii vitrege. Iar literatura poate „înflori“ şi în condiţii de seră...

Logica resentimentului sau închiderea minţii

Efectele etice asupra esteticului în anii totalitarismului constituie însă un capitol dintre cele mai delicate. Un exemplu elocvent: la începutul anilor ’80, printr-un reflex psihologic de apărare şi refuz, noua generaţie de scriitori a ajuns să denunţe, implicit, „totalitarismul“ omniscienţei auctoriale, al Istoriei cu majusculă, al epicului, al „romanului total“ sau al „marilor teme“/mituri pe care le considerau a fi – în virtutea unei hermeneutici a suspiciunii – purtătoare periculoase ale virusului Oficializării. În felul acesta, „desantiştii“ (termenul militar spune ceva) au ajuns să rejecteze programatic însăşi ideea „autoritaristă“ de roman, în favoarea celei de „proză scurtă“, de „text“ sau de experiment, considerate probabil mai underground, mai subversive, mai… anarhiste. Treptat însă, lucrurile s-au schimbat substanţial, aşa încît, în anii ’2000, chiar şi optzecişti consideraţi anterior „apolitici“ precum regretatul Gheorghe Crăciun (Pupa russa) sau Mircea Cărtărescu (Orbitor. Corpul şi, mai ales, Aripa dreaptă) s-au îndreptat, cu rezultate variabile, către o recuperare masivă a Istoriei, a epicului şi a experienţei sociale sub comunism.

În poezie, lucrurile nu au stat altfel, iar refuzul „stilului înalt“, al „lirismului metaforic, abstract şi oracular“ şaizecist, compromis/confiscat, în parte, de discursul propagandei oficiale, neaoşist-mitologizante şi triumfaliste, a avut şi el efecte perverse: stigmatizări globale aplicate unor întregi generaţii şi modele poetice, deprecierea resentimentară a unor poeţi de vîrf ş.a.m.d. Inclusiv în interiorul generaţiei ’80, poeţi „lunedişti“ bucureşteni precum Mircea Cărtărescu sau Traian T. Coşovei au fost contestaţi de membrii „grupului de la Braşov“ (în frunte cu Alexandru Muşina), pe motiv că întorc spatele unei realităţi sociale dezastruoase refugiindu-se în feerii de „Las Vegas“ sau în „paradisuri din tomberon“. Alternativa anticalofilă propusă a fost o „urîţire“ programatică, hiperrealistă, a poeziei şi o deliricizare radicală a ei, din ra-ţiuni de autenticitate etică. După 1989, unii critici ai epocii, în frunte cu Nicolae Manolescu, au afirmat (îndreptăţit, de altfel) că, în perioada ceauşistă, literatura – mai liberă fiind, cu voie de la poliţie sau nu – ajunsese să ţină loc de istorie, politologie, sociologie, filozofie ş.cl. Ei bine, mulţi comentatori mai tineri, mai cruzi şi mai radicali i-au înţeles ad litteram şi s-au grăbit să „purifice“ romanul, negînd astfel, de-a valma, nu doar pe (să zicem) Ion Lăncrănjan şi Dinu Săraru, ci şi marea proză realistă a epocii, în frunte cu „mamuţii industriali“ ai lui Marin Preda, Augustin Buzura ş.a., de dragul emancipării narative prin minimalisme ludico-biografiste, experimentale şi livreşti. Rezultatul (dincolo de „sănătatea“ revoltei iniţiale) a fost, pentru un timp, debilitarea voluntară a multora dintre romanele „tinere“, pînă la rahitism şi infantilism social prelungit.

În ceea ce mă priveşte, am căzut o vreme în această capcană din raţiuni mai mult est-etice decît estetice. Nu degeaba atunci cînd am scris, acum cîţiva ani, despre criza de creştere a prozei noastre tinere şi stigmatizarea puerilă a maximalismului narativ, multă lume s-a scandalizat, contrariată. Ironia sorţii a făcut însă ca atît eu (în catastrofismul meu nejustificat) cît şi criticii criticilor mele (în filo-minimalismul lor) să fim rapid lăsaţi în offsaid derevival-ul „marilor mize“, al Historiei, al noilor „fresce sociale“ cu problematici „majore“ din noile romane autohtone, „tinere“ sau mai puţin „tinere“. Şi nu e vorba de cîteva romane, ci de cîteva zeci.

Se vor găsi probabil destui care vor înţelege că aş pleda pentru o puritate aseptică a criticii sau pentru ştergerea cu buretele a adeziunilor vinovate. Nici vorbă. „Pledez“ doar pentru separarea fină a planurilor, pentru discernămînt critic, pentru contextualizări multiple. Şi pentru depăşirea blocajelor post-traumatice. Din păcate, revizionismul est-etic postdecembrist – care are, desigur, legătură cu critica, mai puţin cu cea literară – s-a făcut responsabil de întreţinerea prelungită a unei confuzii deliberate între etic, estetic şi politic, fapt ce a dus nu doar la vicierea multor judecăţi de valoare, ci şi la parohializarea vicioasă a cîmpului nostru cultural, ceea ce a favorizat – cu bune intenţii, poate – mai degrabă o nouă închidere decît o reală deschidere a minţii.