OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In dezbaterile culturale din Romania cu privire la prezenta literaturii romane in strainatate, un loc comun se refera la expresivitatea intraductibila a limbii si la particularitatea incomunicabila a vietii si, prin urmare, a subiectelor romanesti. Inainte de inceputul promitator de circulatie a literaturii romane din ultimii ani, exista citiva scriitori care se sustrag si dezmint puternica prejudecata: plecati din Romania si stabiliti in alta parte a lumii, scriind in alte limbi, acestia folosesc subiecte, personaje, teme romanesti care au suscitat interesul cititorilor neromani.

Se inscriu aici autori precum Gabriela Melinescu, Andrei Codrescu, Toma Pavel etc. si, intr-un mod particular, constituind un veritabil fenomen, scriitorii de limba germana originari din Romania.
De obicei, prin aceasta expresie sint desemnati scriitori germani nascuti in Romania, in comunitati de svabi sau de sasi, care, dupa o activitate literara inceputa in tara, au emigrat in Germania, unde continua sa scrie in limba materna. Dupa cum explica Richard Wagner intr-un interviu acordat Rodicai Binder: „Scriam in germana, in limba noastra materna. In Romania existau scoli, reviste si ziare, carti in limba germana, limba considerata «moderna». Mentionez acest detaliu mai ales in comparatie cu celelalte minoritati germane din Europa de Est si din fosta Uniune Sovietica, minoritati care nu au avut privilegiul si posibilitatile de a tine legatura cu cultura germana. Or, acesta e un factor foarte important, el explica de ce singurii scriitori sositi din estul Europei luati in serios in Germania sint cei din Romania, si nu cei din celelalte tari“1. In mod frecvent, sintagma scriitori germani originari din Romania se refera tocmai la generatia literatilor din care Richard Wagner face parte, care debuteaza la inceputul anilor ’70 cuprinzind, mai ales, autori care activau in Grupul de Actiune Banat2 de la Timisoara si in gruparea literara Echinox3 de la Cluj.

De altminteri, parte dintre acestia au fost antologati de Peter Motzan in Vint potrivit pina la tare4, volum de poezie aparut in 1982, care a avut o influenta notabila (invocata adesea) asupra poetilor romani din generatia ’80. Pe linga scriitori apartinind acestor cercuri, Richard Wagner (nascut in 1952, emigrat in 1987) si Herta Müller (nascuta in 1953, emigrata in 1987), am in vedere alti doi scriitori etnici germani: Hans Bergel (nascut in 1923, emigrat in 1968) si Eginald Schlattner (nascut in 1933), care traieste in continuare in Romania, dar a carui carte, Cocosul decapitat, a aparut in 1998 la Viena. Extinzind si mai mult sfera sintagmei, am inclus si cartile altor doi autori care scriu in germana, dar care sint etnici romani. Este vorba despre Aglaja Veteranyi (nascuta in 1962, emigrata in copilarie impreuna cu parintii, artisti de circ) si Catalin Dorian Florescu (nascut in 1967, emigrat tot in copilarie, in 1982). Cartile in germana ale celor doi au aparut in Elvetia.
Dincolo de diferente (de generatie, poetica si formula literara), acesti scriitori au in comun, pe linga limba germana si apartenenta la cultura occidentala, utilizarea unui material autobiografic romanesc, succesul cartilor, ca si ceea ce Richard Wagner numeste un „sistem de referinta comun, care se compune din: relatia cu compatriotii (svabii banateni, sasii din Transilvania), cu regiunea de origine (Banat, Transilvania), cu tara Romania si cultura acesteia, cu literatura si cultura germana, cu istoria culturala a imperiului habsburgic, cu Germania zilelor noastre, precum si din interesul fata de radiografierea trecutului comunist si a celui national-socialist“5. Desigur, nu toti sint preocupati de toate aceste referinte si nici, in mod nemijlocit, de o tematica propriu-zis romaneasca.

In eseul citat, Wagner afirma in ce il priveste: „Nimeni din familia mea nu s-a considerat niciodata drept german din Romania. Bunicii mei fusesera in tineretea lor cetateni ai monarhiei bicefale, asadar germani din Ungaria. Tratatele de la Paris din 1919 ii transformasera in cetateni romani, asadar in germani din Romania, fara ca ei sa-si fi parasit satul natal. Ei insisi sustineau ca sint svabi banateni si germani. [...] Romana, ca si, anterior, maghiara, raminea pentru ei o limba straina. Lucru valabil pentru familia mea si valabil pentru tot satul“. Decit identitatea lingvistica, mai relevanta pentru „dilema scriitorului imigrat“ i se pare lui Wagner „deosebirea intre a scrie in comunism si a scrie in societatea occidentala“. Herta Müller are o opinie asemanatoare, revenind adesea in marturiile sale la ideea ca: „De Romania m-am desprins de mult, dar nu si de pervertirea dirijata a omului intr-o dictatura, nu si de mostenirile ei de tot felul, care in orice clipa scot capul la iveala. [...] Scriind, trebuie sa ma pastrez acolo unde launtric am fost mai tare ranita – altfel, la ce bun sa mai scriu?“6. In schimb, Herta Müller recunoaste o legatura, in fond, mai subtila cu spatiul romanesc gratie limbii romane care participa la propria creativitate: „Am spus de multe ori ca eu cred ca limba romana scrie cu mine, chiar daca eu nu scriu niciodata o fraza in limba romana. Dar limba romana participa la limba germana in care scriu“7.

Acuitate si concretete derivind din instrainare
Indiferent de intentii si accente, fapt este ca in cartile literare (fictionale si nonfictionale) ale acestor scriitori exista motive si imagini ale lumii romanesti, unele dintre ele revenind cu atita insistenta incit fixeaza un topos (inclusiv in sensul de loc comun). Sigur ca propunindu-mi aici doar identificarea acestor imagini, ignorind tot ceea ce inseamna unicitatea, originalitatea si forta (toate, reale) acestor carti, fac o lectura pe care comparatistul Daniel-Henri Pageaux o numeste „de contrasens literar, voit si asumat: a cauta ceea ce textul, citit ca marturie, spune despre Celalalt“8. Situate la un palier mai adinc decit limbajul verbal si avind acea universalitate care le este specifica, imaginile identificate aici sint – in termenii aceluiasi Pageaux – „o traducere, dar si o auto-traducere“. Or, in cazul reprezentarilor de fata, aceasta ambivalenta este constitutiva, astfel incit una si aceeasi imagine ar putea fi citita atit ca autoimagine, cit si ca heteroimagine9, pentru ca privirea care le creeaza are dubla focalizare, este o privire dinauntru si din afara. Sau, in termenii Hertei Müller: „Privirea se naste din lucrurile familiare, de la sine intelese, al caror firesc ti-a fost rapit“ (Regele se-nclina si ucide, subliniere in text). Imaginarul romanesc al scriitorilor germani originari din Romania are acuitatea si concretetea date de instrainarea (distanta) fata de o lume familiara.

Rusinea de a locui in „tara-balamuc“
Care sint aceste imagini? La nivelul cel mai global, al imaginii tarii, a Romaniei, exista o constanta a reprezentarii. Unul dintre personajele din romanul Dans in lanturi de Hans Bergel (dintr-o naratiune plasata in anii ’50) vorbeste despre „iadul in care traim“10, pentru ca in romanul Hertei Müller Inca de pe atunci vulpea era vinatorul (cu o intriga plasata in anii ’80) sa se vorbeasca despre „o tara frumoasa. Putem sa ne spinzuram cu totii“ sau, in termenii puternicei viziuni expresioniste din aceeasi carte, cu vocea altui personaj: „Din cer nu atirna snururi de lampa, spuse Liviu rupind tacerea, altfel ar fi bine, am putea sa ne spinzuram oriunde pe strada“11. Despre Romania anilor ’80, Vremea minunilor, romanul de debut al lui Catalin Dorian Florescu, propune doua imagini recurente: tara-mormint si tara-balamuc, din care „Numai mustele, nebunele astea de muste nu au de gind sa emigreze“12. O voce inocenta spune in cartea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, ca „In Romania copiii se nasc batrini pentru ca sint saraci inca din burta mamei si trebuie sa asculte grijile parintilor“13, iar in Raftul cu ultime suflari remarca: „Iti place aici? In toate tarile vor sa stie acelasi lucru.

Numai in Romania nu te intreaba nimeni despre asta“14. Copilul din ultimul deceniu al dictaturii descopera ceea ce Karl Zillich, unul din eroii romanului Catrafuse de Richard Wagner, aflase inca din ianuarie 1945: „aceasta patrie nedreapta, Romania“15. Atunci, dupa cinci ani, doua luni si unsprezece zile in slujba armatei romane, Karl, cetatean roman din Banat, e predat sovieticilor si deportat in Siberia. Despre statutul umilitor al minoritatii germane care e considerata de autoritatile comuniste „un musafir nascut in patria romanilor“ vorbeste si Herta Müller (in Regele se-nclina si ucide). Nici la inceputul anilor ’90 imaginea tarii nu este schimbata si nu pare ca in ea cineva traieste bine, ca acasa. Potrivit ochiului care o inregistreaza in Drumul scurt spre casa, ochiul unui tinar care se reintoarce dupa noua ani, imaginea e ravasitoare: „Aici ar fi putut sa-mi fie greata ca om intreg. In schimb, mi s-a facut doar rusine pentru ca Luca vedea ce vedeam eu. «Nu merita nici macar sa fotografiezi», am murmurat incet. Dar Luca a crezut ca vorbeam cu el, iar lui totul i se parea foarte impresionant. Urit, dar impresionant. Perfect pentru un film alb-negru“16.

Daca imaginea tarii ii provoaca un coplesitor sentiment de rusine, locuitorii tarii il contrariaza: „cei mai multi mergeau ca somnambulii“ si „Toti se purtau de parca n-ar fi observat degradarea din jur. Daca ar fi vazut-o intr-adevar, poate ca ar fi cazut morti, ca secerati“. Apatia si o nesfirsita rabdare par sa fi fost insusiri mai vechi ale acestui popor pe care singura foamea l-a scos in strada la revolutie: „Romanii nu erau indrazneti, ci mai curind ascultatori si, daca dictatorul nu i-ar fi lasat sa flaminzeasca peste masura, el tot aici ar fi, teafar si nevatamat“. Un personaj episodic din splendidul roman al Hertei Müller, Animalul inimii, spune un lucru asemanator privindu-se in oglinda germana: „Nemtii sint un popor mindru, spuse blanarul, noi, romanii, sintem niste jigodii nenorocite. O adunatura de lasi, se vede dupa sinucideri“17. In Inca de pe atunci vulpea era vinatorul, un profesor dintr-un sat de linga Dunare explica: „taranii romani maninca si beau prea mult pentru ca au prea putin, a spus Liviu, si vorbesc prea putin pentru ca stiu prea mult“.

O imagine recurenta (omniprezenta) este cea a furtului generalizat din Romania. Werner Zillich, naratorul protagonist din Catrafuse, isi aminteste: „Furtul a fost de departe cea mai insemnata forma de opozitie in comunism. Forma care nici in ziua de azi nu este apreciata ca atare. Mi se facea rau cind ma gindeam la cite se subtilizau de pe santier. Munceam de parca eram participanti la o mare satira. O minune ca mai nimic din ce construiam nu se prabusea. Lipsurile incurajeaza talentul. Am fi construit chiar si fara materiale de constructii si-am fi locuit ulterior in cladirea imaginara“. Furtul – crede inginerul Teodorescu din Vremea minunilor – „face parte din stilul nostru de viata. E un mijloc de conservare a existentei. Fara teama. Ca un drept personal. A fura din averea poporului e un drept personal“. Se fura constant si in romanele Hertei Müller, de la cirlige la carnea si singele animalelor sacrificate in abator (prilejul unor puternice viziuni grotesti in Animalul inimii) si pina la un Isus de tabla la care se inchina doamna Margit: „Isusul pe care il saruta era deseul unei foi de tabla din fabrica, invirteala rurala a unui muncitor intre doua schimburi. Singurul lucru drept la acest Isus de pe perete era faptul ca fusese furat si ca insela statul“.

„Geamantanul“ cu imagini si „limba“ experientei comune
Tot Herta Müller ofera, in aceeasi imagistica expresionista, reprezentarea amorului clandestin, un instinct opus fricii si mortii. In Regele se-nclina si ucide, scriitoarea incearca sa furnizeze si o explicatie: „Nu cunosc o alta tara unde iubirea sa fi fost asa de flaminda ca in Romania. In fabrica si scolile in care am lucrat, legaturile extraconjugale traversau ierahiile in lung si-n lat. Barbatii si femeile se magnetizau, mizeria locurilor de munca ii facea disponibili in modul cel mai vadit. Sa simti prin vreun cotlon ascuns, murdar, de fabrica dorinta altuia indreptata spre tine facea mai suportabila ravaseala de care erai cuprins in fata benzii rulante ori la masina de scris. Urmarea: nu cunosc alta tara in care intimitatea sa fi fost atit de intramestecata cu minciuna, amagirea, fatarnicia, cu sfisierea propriei substante. Nici o alta tara cu atita violenta in familie, atitea divorturi si copii lasati de izbeliste“. Data fiind, probabil, si aceasta usurinta, naratorul din Catrafuse stie din familie ca „ar fi o mare greseala sa te casatoresti cu un roman sau c-o romanca. Si dadea exemple din sat, exemple de femei care la sfirsitul razboiului s-au maritat cu romani ca sa nu fie deportate in Rusia. Acestea s-ar fi pricopsit cu o soarta grea. Cind o auzeai pe bunica-mea cum povestea chestiile astea, puteai sa crezi c-ar fi fost mai bine pentru femeile-n cauza dac-ar fi plecat la munca silnica-n Rusia“.

In micul oras multietnic Fagaras din Cocosul decapitat toata lumea stie – la 1944 – ca „pe romani nu puteai sa pui nici o baza“. Dar despre ei se spun lucruri inca si mai complexe, ca cele pe care unchiul Gerhardt le impartaseste nepotului adolescent: „Cu totul altfel decit la prusacii razboinici, istoria se intimpla si asa – prin rabdare si perseverenta. Pentru asta romanii par a fi predestinati: sint un popor tolerant, gata sa sufere, consolidindu-se cu basme si legende si convinsi ca Dumnezeul lor, «bunul Dumnezeu», cum spun ei, doar stii romaneste, face ca totul sa fie spre bine. Si chiar asa face. Istoria se intimpla chiar si atunci cind nu se intimpla nimic, desi asta ar putea parea o contradictie in termeni. Se intimpla, dupa cum ne demonstreaza experienta, atunci cind nu misti nici un deget, dar la timpul potrivit apuci cu toata mina. Romanii, de altfel un cuvint inventat in secolul trecut, sustin ca Transilvania ar fi tara lor stramoseasca, inca de la facerea lumii. Ei nu-si cunosc istoria asa cum a fost ea cu adevarat, de aceea inventeaza istorii care se implinesc de la sine“18. Intr-un fel, vocea naratorului din Catrafuse (dintr-o naratiune plasata 50 de ani mai tirziu) ii raspunde: „Dar romanii nu trebuie obligati. Ei participa la toate. Ca-i vorba de Stalingrad, ca-i vorba de NATO. Sau de cimitire“. Daca romanii nu exporta, totusi, ca in aluzia ironica a lui Wagner, cimitirile germane, ei isi poarta cu ei, dupa 1990, trecutul si mortii. „De cind li s-a dat voie romanilor sa calatoreasca in strainatate, – scrie Aglaja Veteranyi – veneau cu griu si cu vocile mortilor in geamantan. [...] Toate rudele imi aduceau carti postale, cu monumentele orasului, si aceeasi carte: Mihai Eminescu, Poezii. Eu nu stiam romaneste. Aveam un geamantan plin de scrisori, fotografii, felicitari si retete medicale. Un geamantan mare cit o tara“ (Raftul cu ultime suflari).

„Geamantanul“ cu imaginile romanesti ale scriitorilor germani se face si se desface, desigur, individual, desi contine, inevitabil, si elemente de (in) uz general. In fond, ei toti vorbesc ceea ce Rolf Kaltendorff, personajul principal din romanul lui Hans Bergel, considera ca avind o putere mai mare decit limba materna: „Limba mea este aceea a lui Panduru, a Giselei, a lui Kolár, este limba lui Peter, a Venerei, aceea a Stellei si a profesorului. Limba mea este si a dumneavoastra, domnule doctor, asa cum limba dumneavoastra este si a mea. Este limba experientei comune. O alta eu nu cunosc“ (s.m.). Este, asa cum o arata prezentarea schitata aici, o experienta negativa, de care cei care au depasit-o (cel putin geografic) nu reusesc, insa, sa se desprinda, la care revin mereu, impartasind-o. Iar cei care continua sa o traverseze, traind in Romania, reusesc sa-i faca fata gratie unor fantasme salvatoare, precum cea a apartenentei la un centru pierdut, in care, din marginea lor, se proiecteaza mental si la care nu contenesc sa aspire. Sau, in explicatia personajului din Drumul scurt spre casa: „Noi consideraseram tot timpul ca locul nostru era altundeva, in cizma Europei, de exemplu, in Italia. In nici un caz insa aici, la marginea Europei. La un pas de prapastie“.

Comunicare sustinuta la colocviul
La lingua rumena: proposti culturali per la nuova Europa, organizat
la Roma de Universitatea „La Sapienza“, Institutul Cultural Roman si Accademia di Romania, 15-17 noiembrie.

–––––––––––––––––
1. Rodica Binder, La pinda. Dialoguri salvate, Polirom, Iasi, 2002, p. 117.
2. Un istoric al Grupului de Actiune Banat este de gasit in cartea autobiografica (foarte bine documentata) a unuia dintre membrii fondatori, William Totok, Constringerea memoriei. Insemnari, documente, amintiri, Polirom, Iasi, 2001.
3. Despre diferenta existenta intre cele doua grupari, importante sint precizarile facute de Gerhardt Csejka, William Totok si Herta Müller in convorbirile purtate cu Mircea Iorgulescu (care ii si conduce, de altfel, spre acest subiect), cuprinse in cartea acestuia Convorbiri la sfirsit de secol, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2006.

4. Vint potrivit pina la tare. Zece tineri poeti germani din Romania, antologie si postfata de Peter Motzan, in romaneste de Ioan Muslea, cuvint inainte de Mircea Iorgulescu, Kriterion, Bucuresti, 1982. Poetii antologati sint: Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson, Helmt Britz.
5. Richard Wagner, Dezastru lingvistic si capcana identitara. Scriitorul in ipostaza de german din Romania, traducere si note de George Gutu, in Observator cultural, nr. 129 (386), 23-29 august 2007, p. 19.
6. Herta Müller, Regele se-nclina si ucide, traducere si note de Alexandru Al. Sahighian, Polirom, Iasi, 2005, p. 210. In alta parte, la intrebarea Rodicai Binder: „De ce nu va puteti desprinde de aceasta Romanie, de ce revine ea mereu in textele dvs.?“, scriitoarea raspunde mai transant: „Eu nu imi pun aceasta problema si nu scriu despre Romania. Scriu despre ceva ce exista in spatele, in trecutul meu, ca fond biografic“ (Rodica Binder, La pinda, p. 103, subliniere in text).

7. Herta Müller in dialog cu Gabriela Adamesteanu, Limba romana participa la limba germana in care scriu, in 22, anul XIV, nr. 711, 21-27 octombrie 2003, p. 8. Ideea e reluata si nuantata intr-un spledid eseu (In fiecare limba sint alti ochi) din Regele se-nclina si ucide.
8. Daniel-Henri Pageaux, Literatura generala si comparata, traducere Lidia Bodea, cuvint inainte de Paul Cornea, Polirom, Iasi, 2000, p. 93.
9. Imagologia defineste autoimaginile ca fiind imaginile pe care popoarele si le fac despre sine, in vreme ce heteroimaginile sint imaginile despre alte popoare. A se vedea, in acest sens, Luminta Mihaela Iacob, Etnopsihologie si psihologie. Sinteze si cercetari, Polirom, Iasi, 2003, p. 27.
10. Hans Bergel, Dans in lanturi, trad. George Gutu, Arania, Brasov, 1994, p. 96.
11. Herta Müller, Inca de pe atunci vulpea era vinatorul, traducere Nora Iuga, cuvint inainte si nota biobliografica de Gerhardt Csejka, Univers, Bucuresti, p. 98 si p. 82.
12. Catalin Dorian Florescu, Vremea minunilor, traducere de Adriana Rotaru, Polirom, Iasi, 2005, p. 47.
13. Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, traducere Nora Iuga, postfata Rodica Binder, Polirom, Iasi, 2002, p. 33.
14. Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultime suflari, traducere Nora Iuga, cu un cuvint lamuritor de Werner Löcher-Lawrence si Jens Nielsen, postfata Rodica Binder, Polirom, Iasi, 2003, p. 33, p.62.
15. Richard Wagner, Catrafuse, traducere de Michael Astner, Polirom, Iasi, 2006, p.124.
16. Catalin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casa, traducere Mariana Barbulescu, prefata Marius Chivu, Polirom, Iasi, 2006, pp. 200-201.
17. Herta Müller, Animalul inimii, editia a doua, traducere de Nora Iuga, Polirom, Iasi, 2006, p. 173.
18. Eginald Schlattner, Cocosul decapitat, traducere Nora Iuga, Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 76 si p. 184.