OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruxandra CESEREANU
Imaginarul violent al romanilor
Editura Humanitas, Bucuresti,
2003, 400 p.


Descendente inexacte

Cartea Ruxandrei Cesereanu Imaginarul violent al romanilor este un bun exemplu nu de studiu de caz, ci de caz numai bun de studiat. Citind prima parte a acestei carti, poti inventaria cu usurinta nu atit probleme ale imaginarului romanilor, cit, mai ales, dereglari de perceptie reprezentative pentru intelectualul „de bine“ postdecembrist. Ruxandra Cesereanu inventariaza in studiul principal al volumului, Imaginarul lingvistic, nuante extreme din pamfletul romanesc, de la inceputuri pina azi. Pe masura ce ne apropiem de contemporaneitate, mai precis atunci cind, intr-un sir de exemple complexe si clasice (Eminescu, Caragiale sau Arghezi), incep sa apara nume precum Vadim Tudor sau Romania Mare, incep problemele. Este, dupa mine, o greseala de o naivitate incredibila aceea de a-l aseza pe C.V. Tudor intr-o descendenta atit de onorabila, o descendenta pe care el insusi si-o doreste si pe care nu inceteaza sa o afirme de cite ori are ocazia. O astfel de descendenta il absolva din start de orice vina – i se acorda astfel un enorm credit estetic – cind, de fapt, avem de-a face cu un rudimentar versificator si cu un proaspat doctorand in autografe.

Naivitatea Ruxandrei Cesereanu este una reprezentativa pentru multi dintre oamenii nostri de cultura. De aceea, un lucru foarte greu de inteles pentru un tinar este, cred, infinita atentie care i s-a acordat si i se acorda lui Vadim Tudor. Si nu atit lui, cit cuvintelor lui. Mostenirea grea, pastrata de omul de cultura roman dupa ’89, se manifesta si printr-un cult paranoid al revistei continuatoare a marii spaime, Saptamina. Inainte de ’89, frica era usor de inteles: o delatiune sau un atac in Saptamina puteau avea urmari deloc placute asupra vietii unui scriitor. Desi Manolescu il calma la un moment dat pe Cartarescu spunindu-i ca, printr-un astfel de atac, tocmai i s-a facut reclama in 100.000 de exemplare. Totusi, dupa ’89, teoretic, Romania Mare n-ar mai fi trebuit sa functioneze ca o sperietoare.

Tiraj mic, scrisa execrabil (desi unii spun „cu talent“), vehiculind diverse „documente“ ramase in grija ofiterilor scriitori din redactia cu pricina, Romania Mare a fost dintotdeauna un mister pentru mine – de ce au privit-o intelectualii rafinati cu atita atentie ani de zile? Sa zicem ca ascensiunea politica a lui Vadim Tudor ar fi fost un motiv. Amestecul de ingrijorare politica si de ingrijorare culturala a dat insa rezultate mai curind comice. Toata isteria, tot alarmismul atit de pe placul lui C.V.T. au fost intretinute inconstient de multi intelectuali romani. De ce le vor fi trebuit atitea cuvinte ca sa desfiinteze un astfel de impostor? De ce nu i-au aplicat, in timp, cea mai cumplita arma, aceea a ignorarii? Nu am gasit raspunsul in textele intelectualilor romani pina acum. Probabil sint mult prea dur, dar sperietoarea Vadim Tudor este, in buna parte, rezultatul unei isterii colective culturale. Au fost innebuniti de tupeul unui om al Securitatii, iesit in public sa joace pe scena „libertatii si a democratiei“. Sper ca duritatii mele sa i se acorde circumstante atenuante: chiar nu am alte explicatii plauzibile (sau accesibile) la indemina.

Din acest motiv am fost dezamagit de Imaginarul violent al romanilor. Eminescu sau Caragiale fac parte dintr-o alta ordine a discursului: la ei impresioneaza tocmai complexitatea situatiilor. La Vadim, ecuatia e penibil de simpla, nu merita studii.
Ruxandra Cesereanu incearca sa dezgroape si alte mostre de violenta publicistica din prima jumatate de secol XX – exemplele nu sint insa deloc puse in context. Nu se face o radiografie a starii de normalitate in polemica romaneasca. Din cite stiu (din publicistica timpului, partea sa culturala) se practica pe atunci un stil extrem de direct al polemicii si chiar al recenzarii. Una este agresiunea publicistica intr-un regim al libertatii de expresie, altceva este cind atacul violent este sustinut de acea libertate pe care ti-o putea da umarul Securitatii (cazul Saptamina). Aceasta nonsalanta, nesimtire, tupeu securistice (pe care le putem vedea, de altfel, din ce in ce mai des la securistii care ies in spatiul public) l-au facut puternic pe Vadim si isterici pe oponentii sai de dupa ’89, derutati de latura urita a libertatii. A fost unul dintre efectele nedorite ale ingenuitatii post-decembriste.

Un al doilea motiv pentru care primul studiu din Imaginarul violent nu poate fi citit fara sa te sufoci in dileme este inconsecventa tonului. Aparent, se incearca o inteligenta si profunda analiza a reflexelor violente din discursul public, mai ales cultural, romanesc. O astfel de adinca sondare presupune si un soi de neutralitate – nu poti fi polemic atunci cind sondezi in profunzime, cind cauti arhetipuri... Insa Cesereanu alterneaza tonul doctoral cu tonul polemic. Pentru ca e tradata de propriul obiect. Pentru ca, normal, o materie ca aceea din Romania Mare cere un ton agresiv, de raspuns. Pe cind un articol istoric de „extrema“ trebuie contextualizat, trebuie analizat complet diferit.
Este prea putina sinteza si prea mult exemplu. Abunda parafraza, curg necontrolat ghilimelele. Efortul de contextualizare este minim. Comentariile sint simple ironii si totul se opreste aici. Aerul amatoristic este pe alocuri insuportabil. Speculatia e naiva sau fortata.

In cazul Eminescu, autoarea incheie enuntind o ipoteza a lui Ioan Petru Culianu: daca ar fi trait in secolul XX, Eminescu ar fi jucat rolul lui Zelea Codreanu. Si continua invocind un eseu al lui Matei Calinescu, in care teoreticianul specula aceasta relatie... Si fiindca tot veni vorba, in tot capitolul Imaginarul lingvistic abunda citatele fara referinta exacta. Inca un motiv de frustrare pentru eventualul cititor. Urmeaza Caragiale, caruia i se descopera o violenta „moderata“. Se vorbeste despre xenofobie in cazul sau, dar nici un exemplu nu vine sa sustina aceste afirmatii – apar mai mult cuvinte in ghilimele, folosite de celebrul scriitor, mai putin fraze sau sintagme. Naivitatea demonstratiei este dezarmanta. Autoarea da tot timpul senzatia ca atinge in joaca toate aceste subiecte, care trebuie demonstrate cu acuratete.
Sa fim intelesi: nu-i apar aici pe idolii literaturii romane. Departe de mine acest gind. Dar daca intri in zona obscura a textelor lor e obligatoriu sa analizezi cu o atentie deosebita fiecare nuanta.

Cind autoarea ajunge la capitolul „miscarea legionara“, sint inventariate voci publicistice ale vremii, care „combateau“ pentru extrema dreapta. Aproape nimic despre diversele „grade de adeziune“ la Legiune ale unora dintre criterionisti. Crezusem pina in acel moment al cartii ca scriitorii (cei mari) erau subiectul... Eliade, Cioran, Noica etc. sint pomeniti doar in treacat, cind este pomenita o scrisoare a lui Ionesco (catre Tudor Vianu).
La capitolul dedicat lui Arghezi gasim chiar o interpretare psihanalitica a relatiei poet-comunism: „Il vor fi linsat simbolic deci comunistii pe Tudor Arghezi, tocmai fiindca s-au inspirat adinc din imaginarul sau violent, iar maestrul a refuzat sa le fie tutore si mentor? Tocmai fiindca s-au simtit tradati de refuzul lui Arghezi de a-si recunoaste «bastarzii» si «ucenicii»? In aceste conditii, «tatal» trebuia ucis, si nu oricum, ci ritualic. Iar, dupa ucidere, el putea sa si renasca, poate, intr-o alta forma. Ceea ce s-a intimplat: intre Arghezi cel alergic la rau (ori de unde ar fi provenit acesta) si colaborationistul de mai tirziu, schisma si schizoidia este evidenta“. Nu stiu altii cum sint, dar, in astfel de cazuri, prefer date si ipoteze, nu speculatii psihanalitice.


Cloaca maxima

Cloaca maxima, asa este supranumita Romania Mare. Sint citate abundent multe dintre formularile scabroase ale lui Alcibiade. Dupa zeci de pagini de enumerari ale creatiilor lui Vadim apar concluzii precum: „revista Romania Mare pedaleaza pe registrul scatologic, grosier si vulgar, pe explozia in tromba calomniatoare, pe defularea plebee oferita multimilor“. Iarasi „greseli“ de pozitionare, de perspectiva. Romania Mare devine, in demonstratia noastra, discret, vocea multimilor. Perspectiva critica devine, simplu de dedus, vocea elitei, a celor putini. Dar Romania Mare este si ea vocea unei minoritati – o spun tirajele, o spun chiar alegerile, pina la urma... Privirea paranoida a intelectualului elitist il umfla incredibil pe Vadim. O ipoteza riscanta. Am fost incurajat probabil si de riscurile incredibile pe care si le ia Cesereanu insasi, dupa cum am vazut mai sus. M-as fi asteptat de la un intelectual care se avinta pe un teritoriu precum inceputul anilor ’90 la mai multa luciditate. In general, daca ne uitam la intelectualii „buni“ si la multi din generatia „Piata Universitatii“, vom observa un discurs radicalizat, bazat pe o credinta incredibila in „lucrurile traite“.

Vadim a devenit un nemeritat beneficiar al atentiei acestor oameni „de bine“, care nu au stiut cum sa reactioneze la o explozie de... „libertate securistica“. O libertate care jignea altfel de idealuri, jignea toata dorinta de altfel de libertate, pentru care atitia tineri au fost maltratati de mineri si facuti huligani pe postul public de televiziune. Generatia „Piata Universitatii“ a fost traumatizata, de fapt, de „libertatea“ pe care o afisa Vadim Tudor si altii ca el.
Respiro
Cam asa vad eu lucrurile. N-am trait direct acele momente. Sint prea putine carti serioase din care sa afli versiuni lucide ale intimplarilor. Pe linga chestiuni evidente precum securistii agitatori ai minerilor, pe linga alte evidente precum aversiunea lui Iliescu fata de ideea de opozitie atunci etc., despre Romania Mare stiu totusi lucru. De citiva ani lucrez la un ziar de mare tiraj. Inevitabil, am beneficiat un timp (saptamini la rind) de un tratament preferential din partea lui Alcibiade. Agramat, fara imaginatie, injuratura pura. Nu m-a socat nici un pic acel limbaj.

Ce sa mai analizezi? Ce sa mai sintetizezi? Asa ceva nu se ia in seama. Nu se citeaza in carti. Aici greseste grav Cesereanu si, impreuna cu ea, o generatie de intelectuali care au facut din Vadim inamicul numarul unu cind, de fapt, nu a fost niciodata cazul. In schimb, dupa ce am fost balacarit bine, colegii m-au felicitat pentru ca am intrat in cercul celor improscati de Vadim. Zoaiele din Romania Mare au devenit, cu timpul, un fel de botez. Nici asta nu e de acceptat. Dar incepi sa uiti cind vezi ca Vadim Tudor nu are cum sa piarda nici un proces (sau daca-l pierde nu se intimpla nimic...). Vadim Tudor va beneficia la nesfirsit de aceasta naivitate a oamenilor de bine. Si nu numai Vadim – este deja extrem de raspindita ipoteza, printre analistii politici, cum ca Vadim ar fi o marioneta a PSD, folosita in anii electorali si amortita, scoasa din uz, apoi.

Partea a doua a Imaginarului violent este una foarte reusita. Nu e paradoxal ceea ce spun. Aceasta din urma este Ruxandra Cesereanu pe care o stiam din alte texte. Gasim relatari exacte ale reactiilor presei in cazul mineriadei, descrieri atente ale situatiei din Piata Universitatii. Este foarte important sa ti se (re)aminteasca pozitia fata de aceste evenimente grave a unor ziare importante (exista si o sectiune speciala in care sint reluate ecouri din presa occidentala), a unor jurnalisti, pentru a ne explica anumite pozitii ale lor, acum. Ruxandra Cesereanu redescopera exactitatea, citatul precis, importanta redarii exacte a situatiilor. Nu pot decit sa recomand aceasta a doua parte a cartii. In acelasi timp, va indemn sa treceti repede si iertatori peste prima parte.