OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dovedind o erudiţie fină pe anumite suprafeţe ale prozei pe care o scrie, Augustin Cupşa mi se pare că este fidel unei concepţii postromantice despre literatură, aceasta din urmă asimilată ca mijloc artistic de rupere (desprindere, high) de realităţile prea fruste. Imaginînd farse, situaţii insolite, paradoxuri existenţiale, derapaje mintale şi personaje ţicnite – sau numai originale – Augustin Cupşa îşi plasează personajele într-o lume imaginară, doar a lor, tangenţială, dar niciodată asimilată lumii, numite în termeni psihiatrici ori sociologici, normale.

Genialităţi, mici ţicneli, terapii tandre

Autorul presară o ironie blîndă şi o tandreţe medicală, terapeutică peste prozele sale inteligente. Aşa se întîmplă, implicit, cu personajul cel mai bine construit, anume profesorul Bumb, „aflat la o măsură de votcă de genialitate“. Fizician strălucit în studenţie, a fost solicitat de un institut suedez pentru cercetare. Dă cu piciorul la bursă, din cauza unor excese alcoolice. Ajunge şef de catedră în ţară, la Facultatea de Medicină, şi este recunoscut ca o „figură“ în mediul universitar – şi simpatic, şi talentat. Îmbătrînind, se mai consolează cu studente disperate care nu-şi trec examenele şi care îşi etalează nurii în faţa profesorilor. Este şi cazul Olgăi, căreia Profesorul Bumb îi face o farsă prefăcîndu-se mort pe o masă de disecţie. Miza era s-o facă pe tînără să renunţe la Medicină şi la amorul cu un rival al lui Bumb.

Este obligatoriu de menţionat că toate personajele cărţii sînt intelectuali eşuaţi, sclipitori cîndva. În acest context, mi s-a părut paradigmatică povestirea exemplificată mai sus, tocmai la nivelul cutumei – care nu-i de ieri, de azi, ba chiar datează cu mult dinainte de Eminescu – de a considera genialitatea umană ca fiind vecină cu nebunia.

Foarte sugestivă apare şi povestirea-parabolă intitulată Importanţa cîrtiţei în care cîrtiţa devine simbolul eroziunii mintale care începe mult înainte să fim conştienţi de ea. Personajul Gina, marcat de obsesia unei cîrtiţe insinuate în glastra cu trandafirul japonez din propriul apartament, primeşte următorul sfat metafizic de la profesorul psihiatru Soare: „Asta e important: somn, linişte şi soare. Ţine minte lucrurile ăstea. În rest nu contează nimic“. Precum o cîrtiţă care rămîne insensibilă la soare şi personajul feminin al lui Augustin Cupşa rămîne imun la sfatul psihiatric. În ciuda visului nostru de somn, linişte şi soare (traducînd poate baudelaire-ianul „luxe, calme et volupté“), vieţile nostre rămîn, cel mai adesea, galerii în bezna anonimatului.

Potenţialităţile fantaste ale micilor nebunii

Să revenim însă la teoria literară şi să încercăm să elucidăm dacă proza lui Augustin Cupşa este una de factură fantastică sau nu. Răspunsul meu frust ar fi acesta: pînă în acest moment, ea nu este una canonic fantastică, dar are toate şansele să evolueze exact în această direcţie dorită de autor. Ţicniţii, artiştii şi genialii lui Augustin Cupşa sînt atinşi de un morb al fabulaţiei şi al vieţii ca vis. Pentru Gina, aşa cum arătam, visul devine însă obsesie. A trăi în interiorul propriului vis devine astfel, iată, uneori un act artistic, alteori unul nesănătos mental.

Încercînd să deseneze frontiera fragilă dintre inteligenţa superioară şi prăpastia pierderii controlului asupra propriei minţi, Augustin Cupşa mai neglijează pe alocuri construcţia epică în sine. Uneori, firul povestirii devine sinuos şi, mai ales în anumite puncte, trecerea de la planul realist la acela fantastic se face sincopat. Un asemenea exemplu, dar nu este singular, îl putem găsi la nivelul povestirii intitulate Munţii de neon, în care se relatează o scenă de pescuit pentru ca, apoi, un peşte personificat să distoneze cu planul realist iniţial: „Maşinile tăiau drumul orizontal. Cei doi se apropiau de defileu rostogolindu-se pe burtă şi pe spate şi ţipau, numai că peştele, odată ajuns la marginea şoselei, se asigură bine din stînga şi din dreapta şi sări în tufişurile din partea cealaltă, unde se deschidea o scurtătură care ducea la Argeş în maximum jumătate de ceas. Şi dus a fost“.

Astfel că, dincolo de acurateţea sesizării unor detalii fantaste preluate din viaţa cotidiană, proza lui Augustin Cupşa nu realizează încă un fantastic de atmosferă. Sînt evidente căderile în „imaginabil“ sinonime cu căderile în nebunie, în obsesii şi în nevroze, dar textura epică nu apare, încă, suficient infuzată de un plan fantastic veritabil. Explorarea unor minţi sau a unor emotivităţi extrem de sensibile, de receptive la stimulii unei lumi altfel cinice şi meschine rămîne însă tema preferată a acestui prozator, cu şanse depline de a deveni o marcă originală a scriiturii sale şi care va spori prin migală textuală în viitor. În fond, fantasticul înseamnă şi accesarea niciodată epuizabilă a unei lumi posibile, a unei terra incognita, iar micile patologii ale personajelor lui Augustin Cupşa sînt deschideri optime înspre orizonturile verosimilului şi ale imaginarului.