Imagine şi contemplare: „paradoxul moldav“ la Veneţia

Autor: Ana-Maria Gînsac | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dincolo de limbaj se află ideea dincolo de imaginea exterioară a obiectului se ascunde „un altul“ sau, poate, o întreagă lume. Un spaţiu vizibil şi „vizionabil“, dincolo de obiectul în sine, accesibil celor care îl experimentează ca pe o treaptă în fiinţarea lor. Bizanţul, de pildă, şi, mai aproape de noi, Moldova. Un colţ de Românie, dar şi de cultură adînc înrădăcinată în tradiţia bizantină şi adus în actualitate, pe 15 octombrie, sub titlul „Celebrări bizantine tîrzii ale omului şi ale imaginii“, într-un spaţiu generos al artelor (Aula Magna a Academiei de Arte Frumoase din Veneţia), de către prof. Anca Vasiliu, absolventă a Universităţii de Arte din Bucureşti, actualmente director de cercetare la Centre National de Recherche Scientifique din Paris, profesor de filozofie greacă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne şi îndrumător ştiinţific la Centre Léon Robin de Recherche sur la Pensée Antique din capitala Franţei.

Evenimentul a făcut parte – nu întîmplător – din seria de evenimente cu care Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia şi-a propus să participe, în perioada septembrie 2008-septembrie 2009, la cea mai importantă aniversare culturală a anului 2009 de la Veneţia: împlinirea unui mileniu de la întemeierea Catedralei „Santa Maria Assunta“ din Torcello, un splendid exemplu de artă bizantină.

Conferinţa Ancăi Vasiliu a tratat aspecte legate de fundamentele teologice şi filozofice ale iconografiei bizantine (una dintre cele mai valoroase contribuţii fiind reprezentată de arta murală a mînăstirilor din nordul Moldovei), patrimoniul unei moşteniri pe care cultura română din secolele al XV-lea şi al XVI-lea o are în comun cu istoria şi cu civilizaţia Republicii Veneţiene, două dintre cele mai importante repere ale acesteia fiind catedrala „Santa Maria Assunta“ din Torcello şi bazilica „San Marco“ din Veneţia.

Într-o atmosferă însufleţită de reprezentări multimedia ale lumii monastice moldave (Voroneţ, Putna, Moldoviţa) şi în prezenţa numeroşilor participanţi (cadre didactice şi studenţi ai Academiei, specialişti şi istorici, studenţi italieni care frecventează cursurile organizate de lectoratul de limba, literatura şi cultura română de la Veneţia), s-a adus în discuţie puterea artei bizantine de a transpune fiinţa într-o lume care se situează dincolo de imaginea pe care o propun, în mod special, icoana, dar şi obiectul de cult (iconostasul), cîntarea liturgică, chiar aşezarea în spaţiu a unui loc de rugăciune.

Publicul veneţian a avut posibilitatea să asculte o istorie a conceptului de „imagine“ (plecînd de la filozofie, trecînd prin cultura bizantină şi culminînd cu epoca postbizantină), urmată de o aplicaţie la spaţiul cultural românesc: arta murală a mînăstirilor din Moldova.

Dincolo de explicaţiile de natură filozofică, experienţa pe care o propune, de pildă, iconografia monastică de tradiţie bizantină, în cadrul ceremonialului religios, este aceea a omului interior. Acest lucru presupune o revalorizare a lumii vizibile şi, legat de aceasta, „acceptarea unui statut ontologic al imaginii“, care nu este doar expresia a „ceva“, ci – aşa cum remarca Anca Vasiliu în cadrul conferinţei – „o formă particulară şi specifică a prezenţei esenţei“, care nu se impune, ci se propune privirii: de la „eu văd“ la „eu privesc“ şi, în cele din urmă, la „eul interior“.

Această putere a imaginii din lumea monastică bizantină de a transfigura persoana intră în armonie şi cu alte forme de manifestare a sensibilului în ceremonialul sacru (liturghia): rostirea sau intonarea unor imne, gesturile rituale, mirosul de tămîie sau simplul mod în care lumina de natură fizică pătrunde în spaţiul de cult, transfigurîndu-l astfel pe cel care participă.

Este binecunoscut faptul că, în spaţiul bizantin, ceremonia reprezintă o formă de transfigurare a realului. În cazul lăcaşelor de cult postbizantine – şi, în particular, a celor din nordul Moldovei, unul dintre exemplele cele mai grăitoare – transfigurarea realului nu se prezintă numai sub forma omiterii evidenţei, ci, dimpotrivă, într-o „revelare a puterii transfigurante a senzorialului plecînd de la senzorialul însuşi“: de la spaţiu la cel care îl guvernează şi apoi la finalitate. Aşadar, de la modul în care sînt concepute mînăstirile (adevărate centre ale lumii deschise numai spre cer, orientate în raport cu punctele cardinale în căutarea unui dialog permanent cu lumina solară, cadru necesar pentru întîlnirea omului cu Dumnezeu) la imaginile Pantocratorului pe bolta centrală a fiecărei biserici (nu ca Împărat, ci ca Guvernator veşnic al cerului şi al pămîntului), ale monahului (imaginea terestră a îngerului) sau ale ierarhiei celeste şi ecleziastice (prezentate în mişcare, nu static), pînă la contemplarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, facultăţile sensibile şi cele inteligibile nu sînt judecate în raport de opoziţie, ci în armonie.

„Paradoxul moldav“, aşa cum îl numea Anca Vasiliu în cadrul conferinţei susţinute recent la Academia de Arte Frumoase din Veneţia, la invitaţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică – fiind vorba, astfel, de cea de-a doua colaborare dintre cele două instituţii, după organizarea, în luna mai a acestui an, a unei seri omagiale Ion Popescu Gopo – constă în faptul că trecerea de la vizibil la invizibil şi de la sensibil la inteligibil presupune, în cazul artei mînăstirilor din nordul Moldovei, o reversibilitate permanentă între două acţiuni: una de mediere (a spaţiului, a imaginii sau a vocii) şi una de revelaţie a divinului în actul contemplării.

––––––––––––

Ana-Maria Gînsac este bursier „Nicolae Iorga“, Institutul Român de Cultură şi Cercetare.

Recomanda articolul prin: