OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cercetator in etnologie, antropologie culturala si istoria religiilor, Andrei Oisteanu este autorul mai multor volume dedicate studiului mitologiei si simbolurilor in cultura traditionala romåneasca si, mai recent, a imaginii strainului si, in particular, a evreului. Conceputa ca demers comparativ, urmarind receptarea strainului in culturile popoarelor din jurul Romåniei, cercetarea conduce catre ideea ca „de pilda, «evreul imaginar» traieste mai bine intr-o societate in care «evreul real» lipseste, pentru ca prezenta acestuia poate sa demonstreze falsitatea modelului imaginar“. Studiul originilor culturale ale antisemitismului poate constitui o baza pentru „decelarea unor origini psihologice comune“ nazismului si comunismului: „sint doua tipuri de gindiri politice care incearca sa intrupeze tot raul intr-o minoritate (devenita «tap ispasitor») si tot binele intr-un conducator providential, cu trasaturi mesianice“. Rezultatele acestor cercetari urmeaza a fi reunite intr-un volum prin care autorul spera sa propuna noi coordonate ale discutiei privind felul in care se nasc xenofobia si antisemitismul.


Imagologia etnica

De la inceputul acestui an predati un curs de imagologie etnica, o premiera in invatamintul romanesc. Care este structura lui?

Este vorba de un curs postuniversitar, la masterat, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. La cererea studentilor, decanul facultatii, profesorul Dan Horia Mazilu (el insusi un eminent „imagolog“), m-a invitat sa tin un astfel de curs in cadrul Centrului de Studii Ebraice si am acceptat. Aici analizez modul in care se contureaza imaginea strainului in cultura romaneasca. Initial, am fost preocupat de felul in care apare strainul in cultura traditionala romaneasca, in folclor, in mitologia populara, in iconografia crestina, in literatura romåna veche, in textele apocrife, iar ulterior am fost tentat sa descopar modul in care au supravietuit (sau nu) si cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creeaza portretul robot al strainului si cum au fost ele preluate de-a lungul deceniilor de cultura asa-zicind „inalta“, in primul rind, in literatura propriu-zisa si in al doilea rind, in scrierile politice de la sfirsitul secolului al XIX-lea si din prima jumatate a secolului al XX-lea. Si chiar in mentalitatea si cultura zilelor noastre.

Plec de la premisa ca, atunci cind studiem modul in care romanii, de pilda, il vad pe strain, nu il studiem pe strain, ci pe roman, pentru ca el isi da masura felului in care il recepteaza pe „celalalt“. Pentru mentalitatea romaneasca de secol XIX si XX, „strainul“ prin excelenta este evreul. De aceea m-am concentrat mai ales pe imaginea evreului in cultura romana, dar am incercat sa vad felul in care sint receptati si alti „straini“ – tiganul, turcul, maghiarul, germanul etc. – si daca exista asemanari si deosebiri in aceasta privinta. De exemplu, tiganii si evreii sint „straini“ cu un grad mare de reprezentativitate. De regula, ei sint perceputi in bloc compact, astfel ca fiecare individ poseda toate virtutile si mai ales toate viciile natiei sale, conform unor pseudo-trasaturi etnopsihologice si a unui vag Volksgeist herderian. Reprezentativitatea de care vorbeam se manifesta si invers: trasaturile fiecarui individ sint transpuse intregii etnii. Daca, de pilda, „un neamt fura“, inseamna ca „un neamt fura“, dar daca „un evreu fura“, inseamna ca „evreii fura“.

De asemenea, am incercat sa vad, tot comparativ, cum este receptat strainul in culturile popoarelor din jurul Romaniei, din centrul, estul si sud-estul Europei si sa vad ce este comun si ce este diferit. In principiu, studiind imaginea strainului, se observa ca etnia majoritara, „colectivitatea gazda“, creeaza un fel de portet robot al unui „strain imaginar“, compus dintr-un sir aproape nesfirsit de clisee, prejudecati, legende, spaime, cunostinte prost digerate, stereotipuri, in general. La un moment dat, „strainul real“ nici nu mai este necesar, pentru ca nu pe „corpul“ lui se adauga aceste trasaturi imaginare. Am observat ca, de pilda, „evreul imaginar“ traieste mai bine intr-o societate in care „evreul real“ lipseste, pentru ca prezenta acestuia poate sa demonstreze falsitatea modelului imaginar. Cu alte cuvinte, existenta „evreului real“ probeaza inexistenta unora dintre viciile care i-au fost atribuite. S-ar aduce niste corectii care ar apropia cele doua modele. In lipsa unui model real, cel imaginar poate zburda nestingherit in imaginarul nostru colectiv. De aici si faptul ca, in general, antisemitismul poate sa se dezvolte foarte bine intr-o societate fara evrei.

Ce inseamna imagologie etnica? Face ea parte din cercul mai larg al antropologiei culturale?

Imagologia este o stiinta relativ tinara. Ea are fara indoiala radacini venerabile, dar ca stiinta moderna a aparut dupa razboi si s-a dezvoltat in universitatile si laboratoarele intelectuale din vestul Europei de abia prin anii ’60-’70. Imagologia nu este neaparat etnica: ea poate fi si confesionala (cum ii vede o comunitate ortodoxa pe catolici, de exemplu) sau se poate referi la modul in care heterosexualii ii percep pe homosexuali. Imagologia etnica se refera la modul in care o comunitate etnica, de regula majoritara, percepe o minoritate etnica, asa-numitii „straini“ – dinafara sau dinauntru, strainul propriu-zis din afara granitelor (out-group) sau „strainul“ minoritar din interiorul tarii (in-group).

Antropologia culturala nu are o definitie exacta – este o palarie mare sub care incap multe alte sub-stiinte. As spune ca asta este, deopotriva, o virtute si un viciu. O virtute, pentru ca e foarte flexibila si foarte cuprinzatoare. Intr-un sens foarte larg, etimologic, antropologia cuprinde toate stiintele care se refera la om. Termenul de „antropologie culturala“ ca atare a fost impus in principal de scoala americana. Francezii au preferat decenii de-a rindul termenul „etnologie“. Altii au preferat sintagma „istoria mentalitatilor“. Oricare ar fi insa denumirea, toate aceste discipline studiaza codurile culturale ale unei colectivitati, sa zicem, etnice, modul cultural in care o comunitate raspunde la stimulii de zi cu zi. Absolut totul poate fi comentat din perspectiva antropologiei culturale. Cum se raporteaza omul la hrana, de exemplu, se constituie intr-o subramura numita „antropologie culinara“ (food anthropology), modul in care foloseste limba face obiectul „antropologiei lingvistice“, iar cel in care se raporteaza la manifestarile religioase – al „antropologiei religioase“. Antropologia culturala studiaza, de asemenea, felul in care o colectivitate isi gestioneaza principalele rituri de trecere: nasterea, nunta, moartea etc. Toate acestea si multe altele, cu un tip specific de abordare pluri- si inter-disciplinara, le putem numi antropologie culturala. Glumind, as spune ca nu stiu sa definesc antropologia culturala, dar stiu sa o recunosc atunci cind o vad. E un anumit tip de discurs exegetic care apeleaza la rezultatele unui sir intreg de stiinte si care poate dezvalui motivatii culturale ascunse pentru cele mai cotidiene gesturi si ginduri. Sub aceasta mare umbrela a antropologiei culturale intra si imagologia, in general si, implicit, imagologia etnica.

Faceti parte din consiliul redactional al singurei reviste de istoria religiilor de la noi, Archaevs. Études d’Histoire des Religions. Ce inseamna o revista de istoria religiilor acum, in Romania?

Intr-adevar, colaborez cu doi tineri redactori, foarte promitatori si cu performante intelectuale deosebite, Eugen Ciurtin si Andrei Timotin. Impreuna, sper ca vom cistiga un pariu foarte greu, si anume sa facem sa supravietuiasca in Romånia o publicatie de studii de istorie a religiilor. Singurul ei stramos ar fi Zalmoxis. Revue des Études Religieuses, publicata de Mircea Eliade in perioada 1938-’42, din care au aparut numai trei numere (pe care Eugen Ciurtin le va reedita foarte curind intr-un volum). Existenta revistei Archaevs inseamna introducerea Romaniei in clubul select al tarilor – nu multe – care editeaza astfel de publicatii. E un lux intelectual pe care incercam sa-l gestionam. Ultimul numar apare in limbi de circulatie internationala, in engleza si in franceza, iar numarul urmator va cuprinde studii si articole semnate de unele dintre cele mai mari personalitati ale lumii in domeniul istoriei religiilor (Moshe Idel, Bruce Lincoln s.a.). In Romania, istoria religiilor are un traseu neregulat, e ca un fluviu in care se varsa diverse stiinte colaterale, fie din zona studiilor orientale, fie din zona arheologiei, a etnologiei si mitologiei comparate, a folclorului religios, a antropologiei culturale etc. Cu toate ca in Romånia nu avem o scoala propriu-zisa de istorie a religiilor, exista, totusi, unele rezultate notabile in acest domeniu.


Mitologia strainului este mai presus de orice element rational

Revenind la tema noastra, in ce raport se afla imaginea strainului in cultura traditionala cu evolutiile acelorasi clisee in „cultura inalta“? Sint cele din cultura traditionala mai puternice sau, dimpotriva, prelucrarea culta le-a facut mai pregnante?

Imaginea strainului in cultura traditionala este foarte puternica, pentru ca vine dintr-o memorie colectiva si cu prestigiul unor prejudecati transmise din generatie in generatie. Buna parte dintre prejudecati si clisee sint asimilate in prima copilarie, o data cu asimilarea limbii materne si cu traditiile neamului. Mitologia strainului este atit de puternica si de persistenta pentru ca se cantoneaza intr-o zona abisala a mintii, in care ratiunea nu prea poate sa intervina. De aceea, societatile moderne se simt cvasi-neputincioase in fata acestui tip de mentalitate traditionala. Trebuie multe decenii si secole de modernitate, de educatie prin scoala, mass-media etc., de comportament rational si de atitudine democratica pentru a se reusi dizlocarea constructiei de beton armat a cliseelor xenofobe. Este vorba de o gindire latenta si pasiva, care poate fi oricind trezita, activata si manipulata. Aici este problema-cheie. Exista profesionisti care stiu sa o faca de minune, care cunosc orizontul de asteptare si pamintul fertil al gindirii stereotipe si stiu cind, cit si ce sa spuna pentru a trezi energii nebanuite si pentru a le manipula in scopuri politice, economice sau religioase. Asa se explica succesul citeodata surprinzator al anumitor miscari politice, in anumite momente ale istoriei. Nazismul a mizat masiv pe aceasta arma, la fel si miscarile neonaziste sau nationaliste de azi, care stiu sa manipuleze diversele stereotipuri xenofobe. In aceste cazuri, se practica un fel de feedback cultural. Maestrii manipularii reiau clisee specifice mentalitatii traditionale, le reformuleaza, le reactiveaza, le ideologizeaza si, multiplicate prin presa, le retransmit cu o forta inmiita in chiar spatiul cultural care le-a generat. Efectul poate fi devastator. Cazul regimului Milosevici este prea cunoscut ca sa intru in detalii. Rezulta uriasa responsabilitate pe care ar trebui s-o aiba politicienii si oamenii de presa.


Pericolul strainului invizibil

Spuneati ca, in comunitatile care nu se pot raporta la un model real, modelul imaginar devine din ce in ce mai puternic. Iata rezultatele ultimului referendum din Elvetia – tara care tinde sa devina un mozaic etnic –, unde membrii comunitatii au spus „nu“ limitarii imigratiei.

A fost un vot pozitiv si democratic, care m-a surprins putin, fiind vorba de Elvetia, o tara mai degraba conservatoare, care isi autoprotejeaza bunastarea, vecina cu Austria lui Heider etc. Iata ca si eu cad in capcana gindirii stereotipe. Oricum, aceasta pare a fi forma noii Europe unite; se pare ca imprumutam modelul „creuzetului etnic“, experimentat cu succes de americani, insa cu reactiile adverse si cu efectele secundare de tipul celor din Austria, dar si din Franta, Germania, Anglia. La noi, inca nu avem de-a face cu adversitatea fata de azilanti, deci fata de strainii externi – pentru ca nu sint inca o problema, ei vor veni doar o data cu prosperitatea Romaniei –, ci cu adversitatea fata de „strainii“ interni, mai ales fata de maghiari si romi.

„Celalalt“, strainul care creeaza diferenta, este receptat ca avind ceva demonic in el. „Infernul este celalalt“, nu-i asa? In Europa Centrala de secol XVII a existat o spaima fata de evreu – venea din alt continent, avea o alta tara, alta limba, alte obiceiuri, alta religie. O data cu aparitia, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, a teoriilor lui Moses Mendelshon privind „iesirea din ghetou“ si integrarea evreilor, s-a produs o miscare de idei care a dus la asimilarea unor evrei in spatiul cultural german, ba chiar si la convertirea multor evrei la crestinism. Oamenii s-au speriat si mai tare. Un evreu la fel cu ceilalti membri ai comunitatii, un „evreu asemenea“, au zis antisemitii, este mai periculos decit un „evreu diferit“, pentru ca nu-l mai poti recunoaste, nu mai este vizibil, iar un adversar invizibil este cu atit mai periculos. Sa ne aducem aminte ca, in secolele XIV-XV, Inchizitia nu se ocupa de evreii propriu-zisi, dar ii hartuia pe cei convertiti la crestinism.

Care ar fi principalele cauze folosite pentru justificarea antisemitismului popular?

Principala cauza si cea mai veche a iudeofobiei este acuzatia de deicid. Evreul este invinuit ca l-a omorit sau ca a participat la omorirea lui Christos. Cum poti sa-ti manifesti mai convingator dragostea fata de Dumnezeu altfel decit aratindu-ti repulsia fata de ucigasii sai?!
In cultura romåna, acest stigmat a fost vehiculat de textele religioase, mai ales de cele apocrife. De asemenea, aceasta incriminare apare in literatura populara si in iconografia crestina. In reprezentarea vizuala a scenei Judecatii de Apoi, in „riul de foc“, ajung crestinii pacatosi (mincinosul, adulterinul, vrajitoarea), dar si evreul, care nu trebuie sa fie pacatos, pentru ca insusi faptul de a fi evreu este un pacat. Din acest pacat originar se nasc o serie de sub-stereotipuri, cum sint demonizarea evreului, apropierea lui de Infern, mirosul urit pe care-l degaja etc.
In epoca moderna, insa, acuzatia de deicid a inceput sa-si cam toceasca coltii. Sigur ca evreul generic era urit in continuare din aceeasi cauza, dar era vorba cumva de un evreu abstract, de un „evreu imaginar“. Era mai greu sa fie urit cu patima „evreul real“ – contemporan si concitadin – pentru o executie, fie si a lui Christos, infaptuita de „evreul mitic“, intr-un timp si spatiu mitice. Se pare ca, dupa vreo doua mii de ani, chiar si „crima crimelor“, uciderea lui Dumnezeu, se prescrie.

Dar dupa antisemitismul motivat religios, care a determinat un anume tip de trasaturi, s-a nascut prin secolul al XIX-lea antisemitismul motivat economic, care a dat nastere unor alte stereotipuri: evreul camatar nemilos si negustor viclean, mercantil. A aparut, de asemenea, motivatia rasiala a iudeofobiei. Din mitul solidaritatii dintre evrei s-a nascut, la sfirsitul secolului al XIX-lea, textul Protocoalele Inteleptilor Sionului – un fals fabricat de Ohrana tarista, un text cu o cariera prodigioasa de-a lungul intregului secol XX si care traieste si astazi in forme aberante. Absolut orice poate fi explicat ca avind in spate complotul iudeo-masonic: bombardarea Iugoslaviei de catre NATO, raspindirea SIDA in lume, infeudarea tarilor sarace prin FMI si Banca Mondiala etc, etc. Totul se explica printr-o singura formula magica. Pentru un anume tip de politicieni si publicisti, totul este clar si simplu. Nimeni nu pune intrebari, nimeni nu da explicatii.

Pregatiti pentru publicare un volum care reuneste toate aceste cercetari.

Intr-adevar. Am grupat pe sectiuni trasaturile mai mult sau mai putin imaginare ale portretului fizic, profesional, moral, intelectual, mitic si magic al strainului, asa cum a fost receptat in cultura romåna. Este o cercetare intreprinsa de mine in ultimii ani, sprijinita de Centrul International de Studiere a Antisemitismului din cadrul Universitatii Ebraice din Ierusalim. Cartea va aparea la Nebraska University Press si, probabil, si la o editura romåneasca. Cred ca interesul manifestat de o universitate de prestigiu ca aceea din Ierusalim si de o editura universitara americana se datoreaza faptului ca tema nu a mai fost abordata in Romånia. Este vorba de o pata gri, daca nu alba, in privinta studierii imaginii strainului/evreului in cultura romana, in comparatie cu alte culturi din Europa Centrala si Orientala.


Pentru un studiu complementar al nazismului si comunismului

In cercetarea dumneavoastra ati analizat originile culturale ale antisemitismului. Credeti ca se poate porni de aici pentru o abordare mai sistematica si mai fundamentata a dezbaterii de mare actualitate Holocaust vs. Gulag?

E imposibil acum, in citeva rinduri, sa rezolv o problema atit de complicata, ca aceea a nasterii celor doua totalitarisme care au marcat secolul XX. Dar cred ca pot fi decelate unele origini psihologice comune. In ambele cazuri, s-a abuzat de o „logica a colectivului“, cum spune Gabriel Liiceanu. S-a pus in miscare mecanismul unei isterii a majoritatii impotriva unei minoritati, de rasa sau de clasa. O majoritate care, brusc, are revelatia faptului ca, daca ar scapa de acea minoritate, totul s-ar rezolva. Ea porneste asadar sa extermine minoritatea respectiva, cu steaguri si torte, intr-un frison colectiv, dupa ce au fost exacerbate idealuri gregare, naziste sau comuniste. Sint doua tipuri de gindiri politice care incearca sa intrupeze tot raul intr-o minoritate (devenita „tap ispasitor“) si tot binele intr-un conducator providential, cu trasaturi mesianice. Apare mitul unui Paradis viitor si al conducatorului suprem: Il Duce ha sempre ragione. El este un trimis al lui Dumnezeu pe pamint, care conduce lumea catre o virsta de aur. Ceausismul a practicat aceste modele, intr-o zona in care nu-ti mai dadeai seama daca este de extrema stinga sau extrema dreapta. De aici si combinatia exploziva a national-comunismului. Incarnarea tuturor virtutilor intr-o persoana mesianica are reversul in incarnarea tuturor viciilor intr-o minoritate, fie ea de clasa – in cazul comunismului, fie de rasa – in cazul nazismului.

In ultimul timp, discutia Gulag vs. Holocaust a inflamat nu numai intelectualitatea, ci si presa romaneasca, cu ecouri in cea franceza. Apropo de acest fenomen, in curind, in perioada 24-26 octombrie, se va desfasura un simpozion international, la Universitatea Ebraica din Ierusalim, cu tema Antisemitismul in discursul public post-comunist din tarile est-europene. Din Romania sintem invitati George Voicu, decanul Facultatii de Stiinte Politice si cu mine, dar vor mai participa cel putin alti doi buni cunoscatori ai problemelor romanesti, Leon Volovici, de la Universitatea Ebraica din Ierusalim si Michael Shafir, analist politic la Radio Europa Libera.
Cred ca cei care studiaza nazismul si cei care studiaza comunismul nu trebuie sa se saboteze unii pe altii. Modul in care se practica disputele in Romania este gresit. S-a creat sintagma Gulag vs. Holocaust, care pune in concurenta cele doua fenomene majore ale secolului al XX-lea si priveste studierea lor concurential. Or, cele doua manifestari si studierea lor nu sint concurentiale, ci complementare. Oricine se ocupa de Holocaust este imediat incriminat ca nu se ocupa de Gulag si invers. Se considera ca studierea unuia s-ar face in detrimentul studierii celuilalt.

Acest mod de a pune problema, precum si personalizarea in exces a subiectelor, duce la piste si la tinte false. Societatea romaneasca nu s-a maturizat suficient pentru a discuta calm, obiectiv si neemotional despre problemele de fond ale fascismului si comunismului in formele in care s-au manifestat ele in Romania si in Europa, in general. Au aparut unele carti care arata un anumit stadiu de maturizare, dar discursul este inca foarte emotional si personalizat. Sper ca, prin cartea pe care urmeaza sa o public, voi reusi sa propun citeva noi coordonate ale discutiei, sa evidentiez unele elemente de fond, si anume: felul in care se nasc xenofobia si antisemitismul, felul in care supravietuiesc, se dezvolta, se modifica sau dispar aceste mentalitati rudimentare, felul cum sint manipulate energii formidabile in scopuri politice.