OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ana Maria Sandu povestea mereu despre mama ei, si cel mai des spunea: „bai, maica-mea e tinara, e foarte tinara, e ingrozitor de tinara“. Vorbea despre ea ca despre omul drag pe care vrei sa-l intelegi, sa-l salvezi, sa-i justifici destinul si sa incerci cumva sa-i daruiesti lucrurile marunte care alcatuiesc bucuria unei existente ratate, sa o recuperezi, sa i-o redai si sa i-o implinesti cumva. Vorbea despre ea cu tristete si cu pauze de tacere dupa, ca si cum in mintea ei se continua mereu povestea. Deseori ma gindeam ca va scrie despre mama ei. Si despre feminitate. Un anumit tip de feminitate, cu hipersensibilitati si fiziologie cruda si brutala, aproape naturalista, ca in proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Cu toate acestea, in Fata din casa vagon nu este vorba doar de amintirile din copilarie, de reciclarea unor experiente si trairi acumulate si descarcate intr-un text fictional. Oricum este mai mult decit ceea ce adesea e clasat drept biografism minimalist.

Se potriveste acestui volum mai degraba metafora plantei agatatoare din Volubilis de Simona Popescu, despre scriitorul care-si selecteaza tema de care se prinde si din care se hraneste, convietuind simbiotic, dar fiecare ducindu-si viata separat. O parabola a scrisului si a scrierii pe care Ana Maria Sandu o recreeaza mult mai dur (desi imaginea apare la sfirsitul cartii, si este vocea Ilenei, nu a Inei, naratoarea) – fatul care se dezvolta in pintece si care trebuie scos la un moment dat: „in toate povestile parca sint moarta si, in loc sa-mi creasca unghiile si parul, matele mele au inceput sa cloceasca o fiinta cruda, scirboasa. Copilul meu nedorit, ratacit e inca o zeama groasa, care se modeleaza. Nici macar n-as sti sa-i spun al cui e si de ce-a venit. N-am fost destul de tulbure, de inconstienta, de ravasita, cum a apucat sa se cuibareasca la mine in pintec? Suna oribil cuvintul asta pe care-l stiu din povestile nemuritoare cu imparatese grele la batrinete si oameni care traiau citeva sute de ani!“

Impresia mea de cititoare este ca Viorica, Ina si Ileana nu sint decit ipostaze ale aceleiasi femei. Una singura la virste diferite. Astfel, Fata din casa vagon e o carte bizara, cu un singur personaj, inghitit de „casa vagon“ si ramas acolo ca intr-o capcana.
Romanul este subiectiv pina la insuportabil. Personajul Ina este fetita-femeie care trece prin viata carind cu ea neputintele mamei ei. De aici tristetea care se scurge in text ca o infuzie: „O fetita trista, asa mi se pare mama“. Mama, Ileana, este, la rindul ei, femeia-fetita, pentru totdeauna imatura, care nu-si poate asuma propria conditie. Toata tristetea mamei se scurge in Ina. Sint destine gemene modelate si pecetluite pentru totdeauna de conditia de femeie. Restul personajelor sint schematice si construite tot subiectiv, dintr-o singura perspectiva, cea a naratoarei, iar ideea de masculinitate este pur si simplu strivita.

Structura romanului este poematica, predominind constructia metaforica. Fortei narative ii este preferata discursivitatea lirica, epicului, metafora. Fragmente intregi pot fi citite ca mici poeme in proza. Nu este o metafora pur si simplu, seamana intrucitva ca tehnica cu romanele lui Boris Vian, undeva la limita suprarealismului. Hipersensibilitatea opereaza decupaje in care imagini obisnuite, banale devin neverosimile si par fabuloase. Materializarea imaginii in cuvint naste imagini suprarealiste. Genul acesta de iruptie lirica, la limita suprarealismului, imi aminteste de pictura lui Marc Chagall. in opera lui pluteste acest tip de abisalitate si tristete coplesitoare, tipic ruseasca. Un ilogism al imaginilor onirice si miraculosul din spatele lucrurilor reale. Poate parea pura speculatie o paralela intre romanul Anei Sandu si tablourile lui Chagall, insa nicaieri nu am intilnit atit de vizibil definit raportul magic intre obiectele reale si cele imaginare legate intre ele prin urzeala amintirilor din copilarie. „Arta imi pare a fi o stare sufleteasca“, spunea insusi Chagall. Artistul care a simtit cel mai mult nevoia poeziei in pictura si care s-a aruncat in cele mai primejdioase aventuri ale imaginarului pentru a da o realitate invizibilului. Totul la el este poezie, iubire, emotie si fantezie. La el realul se desprinde, si oamenii si casele plutesc si se contopesc unele cu altele.

Aceeasi atmosfera iese din paginile Anei Sandu, care seamana mult cu tablourile lui Chagall, ca niste pagini plutitoare: „Stau intr-un cinematograf pustiu in care se stinge lumina. Camera se dezlipeste de restul casei si plutim cu pat cu tot pe 11 iunie, acolo unde e spitalul“ sau „Corpurile lor se ridica si graviteaza deasupra pamintului. O pereche de ochi inchisi peste alta pereche de ochi inchisi si o caldura de nesuportat. Se desprind din imbratisare, dar nu-si pot stapini miinile, nu le cunosc indeajuns“.
Secventele epice sint mici unitati de perceptie de la care se dezvolta imagini dominante, cadrele principale, alternind cu flash-back-uri, se deruleaza filmic prin fata cititorului. De altfel, constructia romanului si fragmente consistente din text tradeaza cultura cinematografica a autoarei si pasiunea acesteia pentru film: povestea este intrerupta de stop-cadre si gros-planuri asupra personajelor si scenelor semnificative. Si apar chiar trimiteri in text la lumea cinemaului si a camerei (foto sau de filmat): „Nu mai apuca sa-i raspunda, ca se face intuneric si ecranul cit un cearsaf mare, de plapuma, ii acopera. Genericul filmului clipoceste si imaginile o absorb cu totul“. Tot asa, lumea din romanul Fata din casa vagon te absoarbe si ramii cu impresia ca ai vazut cel mai frumos film din lume. Si cu gustul amar al tristetii unui destin traumatizant.