OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pascal QUIGNARD
Terasa la Roma
Editura Humanitas, Colectia „Cartea de pe noptiera“, Bucuresti, 2002, 152 p., 80.000 lei


Pascal Quignard, indiscutabil unul dintre cei mai interesanti romancieri francezi afirmati in ultimii ani, vine inspre literatura cu intreg evantaiul de perspective, tehnici si strategii pe care formatia sa de muzicolog, eseist, cercetator al istoriei antice si al civilizatiei orientale (in special chineze) i le-a putut pune la dispozitie.

Cititorilor din Romania, Quignard le este cunoscut mai cu seama ca autor al istoriei domnului de Sainte-Colombe – personajul central al microromanului Toate diminetile lumii, tradus la noi nu cu multa vreme in urma. Ca si acolo, in povestea tulburator de simpla de acum, aceea a gravorului Meaume din Terasa la Roma, recunoastem citeva obsesii recurente ale autorului. Este vorba, in primul rind, de modul cum se poate (supra)vietui, mai mult sau mai putin confortabil, in interiorul unei absente. Si de imagini care se incapatineaza sa revina.
De la bun inceput, in triunghiul autor-cititor-personaj se instaureaza un soi de complicitate, intretinuta de simplitatea desavirsita a frazelor, de dozajul savant al pauzelor, de tensiunea dintre tacere si cuvint: „M-am nascut la Paris, in anul 1617. La Paris am fost ucenicul lui Follin. Al lui Rhuys Reformatul, la Toulouse. Al lui Heemkers, la Bruges. La Bruges iubeam o femeie iar fata mi-a fost in intregime arsa. Dupa Bruges, am trait singur. Timp de zece ani am ascuns un chip hidos intr-un salas sapat in faleza de linga Ravello, in Italia. Oamenii disperati traiesc in colturi retrase. Indragostitii traiesc in colturi retrase. Cititorii de carti traiesc in colturi retrase. Oamenii disperati traiesc suspendati in spatiu la fel ca figurile pictate pe ziduri, fara sa respire, fara sa vorbeasca, fara sa asculte pe nimeni. Faleza ce domina golful Salerno era un perete cu fata spre mare. Nu am mai cunoscut placerea cu alte femei, dupa ea. Dar nu placerea asta imi lipseste. Ci ea. De aceea toata viata am desenat acelasi trup intr-o imbratisare la care am visat mereu“.

Aceasta este, in fapt, toata istoria, iar ceea ce urmeaza nu reprezinta altceva decit amplificarea – intocmai ca intr-o compozitie muzicala – a nucleului initial. Esentiala ramine, in egala masura, modalitatea in care flash-back-urile, presarate pretutindeni de-a lungul acestui parcurs narativ, fragmenteaza discursul, conferindu-i totodata un caracter pregnant vizual. Capitolele, de multe ori alcatuite doar din doua-trei paragrafe, debuteaza cu unul dintre acele verbe dicendi care anunta confesiunea. Chiar fragmentul citat mai sus este introdus, simplu, prin propozitia „Meaume le spuse“. Iar ceea ce urmeaza reprezinta, de fiecare data, mai mult decit o simpla povestire. Faptele devin, pe nesimtite, trama de imagini, impresia ca rasfoiesti un album de gravuri este intensa, ca si senzatia ca aceste gravuri incep sa se miste, sa traiasca sub ochii tai: „Gravura aproape alba. In spatele coloanelor roase de lumina se zareste o forma. Barbat in virsta, cu ochii inchisi, cu barba alba, cu mina lasata intre genunchi, pe o terasa, la Roma, in asfintit, in a treia patrime a zilei, in lumina de aur a soarelui tirziu, in fericirea de a fi liber si in aceea de a trai intre vin si visare“. Aparenta incremenire este mereu dublata de un ritm subteran, egal si nelinistitor, dupa cum forfota necontenita a existentului ascunde o aspiratie secreta spre nemiscare, spre perfectiunea formei date o data pentru totdeauna. Sint multe detaliile care contribuie la (re)construirea (pentru ca, in cazul lui Quignard, naratiunea este intotdeauna, mai mult sau mai putin, revenire, reiterare, reintoarcere) unei lumi violente, poetice, tulburatoare tocmai prin ceea ce are ea iluzoriu, inselator, perisabil.

Ajunge sa aruncam o privire asupra inventarului de „lucruri“, socotite de multi vulgare, pe care Meaume le infatisa – dupa cum ni se spune – intr-o maniera foarte rafinata („...cersetori, tarani, pescari, vinzatori de scoici, de obleti, de crabi, de bibani patati, tinere fete care se descalta, fete aproape goale care citesc scrisori sau viseaza la dragoste, slujnice care calca cearsafuri, fructe coapte sau mucezite care evoca toamna, resturi de la mese, oameni care beau, fumatori, jucatori de carti, o pisica lingindu-si blidul de cositor, un orb si insotitorul lui, amanti imbratisindu-se in diferite pozitii fara sa stie ca sint priviti, mame alaptindu-si pruncii, filozofi in meditatie, spinzurati, luminari, umbra lucrurilor, oameni urinind, altii defecind, batrini, profilul mortilor, vite rumegind sau dormind“) pentru a ne da seama ca, nu de putine ori, din nimic se poate naste „poezia“. Si ca nu de mare lucru este nevoie pentru a converti absenta intr-un sir de prezente spectrale... In plan textual, toate acestea sint servite de o desavirsita tehnica a minuirii fragmentului. Intilnim, de exemplu, pasaje in care se amalgameaza, halucinant, notatii sumare, eliptice, debriuri ale memoriei, citate, reflectii, frinturi de fraze si mai ales imagini. Imagini care „izbucnesc din intuneric, se detaseaza pe fundal, se smulg din tenebre“. Care se leaga, parca de la sine, una de alta si spun o poveste. Exista, apoi, gratie si eleganta in finisarea lor. Despre o femeie (Marie-Aidelle) ni se spune ca avea o piele de liliac: „la fel de fina; la fel de catifelata; la fel de vie, de neteda si de calda“. Despre o ureche umana conservata intr-un borcan aflam ca, pierzindu-si culoarea, devenise „stravezie ca minutele broastelor“. In legatura cu lacul pentru gravura: „trebuie sa aiba consistenta mierii in timpul iernii“. Iar lungile ziduri din Roma capata uneori „o umbra albastruie ca pielea rechinilor“...

Imagini similare au provocat si cele „opt extaze“ pe care Meaume gravorul povesteste ca le-a trait: „un vis, o amintire, o pinza infatisind-o pe Sfinta Paula in portul Ostia pictata de Claude Gellée Lorrain [...], o fata in spatele careia se vedeau corabiile din portul Bruges“.
Poate sa surprinda, apoi, totala lipsa de ipocrizie in ceea ce priveste infatisarea acelor scene care arata „cum sintem zamisliti“: „Prima data o dezbraca pe fiica judecatorului din Bruges chiar in casa tatalui ei. O casa de tirgovet obisnuita, cu fata spre un canal. Pun luminarea cit mai departe de ei. In lumina luminarii sint amindoi la fel de stingheriti, apoi la fel de indrazneti; ramin goi-goluti, placerea e subita, dorinta renaste aproape imediat“. Sau: „Iata visul lui Meaume. Doarme in mansarda lui de la Bruges. [...]. Sexul i se ridica brusc deasupra pintecului. Lumina alba, densa, torida a soarelui siroieste in jurul bustului gol al unei tinere femei, o blonda cu gitul prelung. Lumina intrece contururile trupului, muscind din linia obrajilor si a sinilor. Este Nanni Veet Jakobsz. Isi inclina capul. Il incaleca. Il trage in ea dintr-o miscare. Meaume juiseaza“.

Insa aspectul de departe cel mai interesant ramine acela ca fictiunea este si aici – ca in mai toate scrierile lui Pascal Quignard, de altfel – dublata de reflectia lucida asupra artei (indiferent de limbajele la care aceasta recurge). Este mereu prezenta, in subtext, deschiderea metadiscursiva, insotita de intentia de a face imprevizibila succesiunea „tacerilor“, de a accentua contrastele si implicit efectul de abandon pe care acestea il suscita. Nu intimplator scriitorul facea, in Petits traités, apologia acelei scriituri in care vizibilul si tacerea se ingemaneaza: „La voix dans le livre est retraite dans un désir de se taire [...]. Le livre est ce suppôt de contagion où le silence dans le visible gagne le visible à sa propre invisibilité, et (de même la vie veillant, terrifiée sur la mort) témoigne du désir de se taire“. Se intrevede pretutindeni paradigma unei nostalgii originare. Fie ca este vorba de cuvintul care, inselator, se sterge din memorie (ca in exceptionala parabola Le nom sur le bout de la langue), fie de imaginea care se sustrage – aparent – oricarei tentative de transpunere in cuvint, esentiala ramine, pina la urma, puterea artei de a se opune (ingemanindu-se) unei experiente-limita: aceea a mortii. In acelasi sens, tot in Petits traités, scriitorul nota: „Si nous prétendions connaitre l’origine du langage, il faudrait ne pas être nés. Et si nous prétendions fonder sur l’expérience la connaissance que nous pourrions avoir de lui, il faudrait ne pas mourir“.

Din aceasta perspectiva se poate analiza foarte bine si Terasa la Roma, parabola stranie care imbina gratia si senzualitatea unui poem al Renasterii cu fascinatia izvorita din aplecarea de a analiza cu extrema luciditate mecanismele reprezentarii artistice, intr-un diptic de o rara perfectiune formala. Chiar elementele care amintesc de recuzita romanului senzational (cum ar fi, de pilda, scena injunghierii eroului de catre propriul fiu, in final) se armonizeaza, paradoxal, intr-o naratiune care isi extrage din dozajul savant al luminilor si umbrelor, al descrierilor fidele si al pauzelor calculate, timbrul distinct, inconfundabil.
In plus, trebuie adaugat faptul ca versiunea romaneasca excelenta a lui Emanoil Marcu face sa nu se piarda aproape nimic din ritmul subteran, halucinant si nelinistitor al originalului.