OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Serban AXINTE
lumea ti-a iesit asa cum ai vrut
Prefata de Doris Mironescu
Editura Vinea, Bucuresti, 2006, 74 p.

lumea ti-a iesit asa cum ai vrut este un titlu de volum tentant si cu atit mai rar pentru un poet, fie el din categoria poetilor maudits, fie pur si simplu un minimalist cu puternice accente biografice, adica genul cel mai in voga (si rezistent!) in momentul de fata. Tinarul poet iesean Serban Axinte – care a publicat cartea cu acest titlu la Editura Vinea, in 2006 – are ceva din ambele tipuri evocate mai sus si, contrar asteptarilor, nu reprezinta o exceptie de la regula: nu scrie o poezie multumita, senina sau burgheza. Dimpotriva. Prima sectiune, care da titlul cartii, e o solutie/psihologie de compromis, o (auto)amagire, un liman la care ajunge „fioroasa“ – cum o numeste prefatatorul, Doris Mironescu, cu un termen haios, pentru ca plin de umor involuntar – criza de formare (poetica).

Autor a doua volume de poeme anterioare (starea balantei, 1996, si pragurile apeiron, 1999, ambele aparute la Iasi), Serban Axinte se afla, inca, in lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, intr-o faza de tranzitie, de limpezire a formulelor (a influentelor culturale) si a subiectului poetic (de la instanta abstracta, „modernista“, cum spune prefatatorul, la subiectul biografic, prozaic, postmodern). in acest parcurs, cred ca prima sectiune, sectiunea omonima, da adevarata masura a poetului: sint cele mai bune patru poeme ale lui Serban Axinte, tentante prin promisiunea, neonorata pe deplin, a unei poezii minimalist-biografice impacate cu sine, iar nu mizerabiliste: „sa vreau asadar sa ma plictisesc/ in fata televizorului,/ sa nu uit sa vin acasa cu piine,/ sa las asa toate lucrurile in paragina,/ sa nu mai parasesc orasul,/ chiar cartierul;/ sa maninc doar ceea ce mi se ofera,/ sa fumez mai putin,/ sa beau ori mai mult ori deloc,/ gata, gata, frate,/ lumea ti-a iesit asa cum ai vrut“ (lumea ti-a iesit asa cum ai vrut (I)). Greu de spus, deocamdata e mai mult un proiect, o dieta prospectiva, un calm reversibil ca efectul unui tranchilizant. Marea criza, in cautarea identitatii poetice, e aici bemolizata, prozaizata. De altfel, poetul o intuieste foarte exact in ultimul text din carte (fara titlu): „s-a intimplat pur si simplu/ ca tranchilizantele in care aveam atita incredere/ sa devina dintr-odata/ cele mai eficiente neurotonice“.

Biografismul minimalist e in continuare o formula rezistenta si seducatoare
Desi nepremeditat, e drumul cel bun al maturitatii poetice a lui Serban Axinte, dezbararea de masti, de exaltarea morbida, de morga poetului imbibat de alcool, de decorurile de cimitir. De Bacovia, de Nichita Stanescu, de Cristian Popescu (pentru a enumera influentele cele mai vizibile in cartea de fata). Pe de alta parte, nu ma pot stapini sa ma intreb daca prozaismul biografic e singura alternativa, pentru ca e in voga, sau daca imblinzirea de care vorbeam mai sus, impacarea acestui gen de poezie nu inseamna, de fapt, moartea ei. in legatura cu cea dintii intrebare, pot sa constat doar ca biografismul minimalist e in continuare – de la optzecisti incoace – o formula rezistenta si seducatoare, printre celelalte, dar nu singura, desigur (vezi, de pilda, poezia „neoexpresionista“ a lui Dan Coman sau Teodor Duna, poezia rafinat-erotica a lui Emil Brumaru sau Octavian Soviany, cea a jocurilor de limbaj de tip Serban Foarta, dar si Bogdan Ghiu; dozajul atent de ludic si lirism de la Robert Serban, ca sa nu mai vorbesc de poezia „feminina“, de diferite intensitati – de la visceral la metaforic – a Simonei Popescu, Ioanei Nicolaie sau Elenei Vladareanu etc.); esentiala ramine, insa, acea pointe d’ironie, care pune in cauza seriosul in epoca postinocentei. A doua temere, referitoare la imblinzirea, „imburghezirea“ mizerabilismului, nu cred ca duce cu rigoare la moartea poeziei minimalist-biografice. Ar fi chiar o provocare posibilitatea unui prozaism senin, unui (neo)intimism, burghez sau boieresc (vezi Pillat!) n’importe...

La Serban Axinte, acest calm domestic e (inca) provizoriu, chiar daca debuteaza atit de promitator: „gata, azi spun o rugaciune,/ fac o pirueta, ma dau pe gheata,/ pornesc masina de spalat, inchid aragazul,/ imi pirlesc sprincenele cu bricheta,/ desenez un elefant pe o frunza,/ miros miinile iubitei mele,/ gust din mincarea pregatita pentru miine,/ imi dau singur foc la valiza (s.m.)“. Cu aparenta lor „solara“ si beznele lor demonice, cu amestecul de maturitate, autoironie si spaime frematatoare, textele din prima sectiune mi se par formula poetica cea mai ispititoare abordata de Serban Axinte. Sectiunea a treia – cintec de leagan pentru asasinul meu –, care pare contemporana (sau chiar ulterioara) celei dintii, numita de prefatator cu prea multa emfaza „poemele paternitatii“ (gust, inca o data, umorul involuntar!), sint ezitante, regreseaza cumva pe acest drum al cautarii unei identitati depline.

Ele se intorc la figura damnatului, la o poezie „neagra“ si simbolica (v. black wednesday si a day after black Wednesday din sectiunea de mijloc) destul de conventionala: „ii dau asasinului meu un pahar de lapte praf,/ ii proptesc o suzeta in gura,/ el gingureste multumit,/ ma urmareste cu privirea prin camera// astept sa-i distraga cineva atentia/ ca sa ma pot furisa/ in urna plina cu cenusa“ – le chant de mon assassin (recunosc, nu-mi vine sa ratez ocazia inca unei mostre de umor involuntar, venita, aici, din partea poetului!). Scrise dupa nasterea fiului sau (Theodor-Stefan, aflam din dedicatie), poemele ultimei sectiuni nu sint convingatoare, ele amesteca neglijent evenimentul biografic cu mai vechiul simbolism cvasiprofetic: „amin, amin va spun voua,/ eu sint cel care vegheaza ca trupurile voastre/ sa nu piarda mirosul de sin plin cu lapte;// amin, amin va mai spun:/ toate visele voastre se vor implini/ daca veti gasi in voi puterea/ de a va lasa/ usor, usor asfixiati sub aripa cerului“ (mirosul de sin plin cu lapte). Asa-numitele (de Doris Mironescu) „poeme ale paternitatii“ nu au nimic de-a face cu acest lucru, ele revin la un expresionism negru, asezonat cu metafore ale „sinului plin cu lapte“, „ancient born“ etc. etc.

Jumatate boem, poet dezabuzat al cotidianului, si jumatate masca burlesca
Sectiunea de mijloc, cea mai ampla, intitulata tub, apartine unei virste poetice intermediare, „pina la 30 de ani“, in care poetul e un boem extrem, pe cit de revoltat pe atit de incarcerat, de conditionat de un „dans al cirtitei“. O serie de metafore moderniste (trimiterile culturale sint explicite: Marin Sorescu, Nichita Stanescu) ale existentei „tub“, limitate – „aceasta burta de peste“, „leviathanul meu“, „zabrele“, „pinda“, „lectia mea despre cub“ (titlul unui poem) – se conjuga cu o alta serie de metafore ale mortii, mormintului (referintele fiind, de data aceasta, Eminescu, Bacovia, dar si Cristian Popescu): „prin verigile impletite din iarba/ vad soarele ascuns in paturi ude./ cei citiva meteoriti/ imi vor lumina fata de mort tinar“ (tot ce se poate vedea de aici). Sau: „ma gindesc acum la tine/ dupa ce am luat 10 piracetam/ cu o singura gura de apa.// esti atit de cocheta,/ cele patru scinduri iti stau lipite de piele;// ultimul tau amant/ a incrustat pe ele doar numele meu“ (cele patru scinduri).

„Recuzita“ culturala a lui Serban Axinte nu s-a epuizat aici – vorbesc de sectiunea tub –, ea mai include un motiv al dublului, in ipostaza „fratelui geaman“, dar si o vaga prezenta feminina (iubita). intr-un fel, acest „frate geaman“ devine o imagine eficace in trecerea de la instanta abstracta cvasimodernista a acestor poeme la subiectul prozaic postmodern, in varianta (aici) a personajului dependent de tranchilizante si amator de alcool. Jumatate boem, poet dezabuzat al cotidianului, si jumatate masca burlesca (alimentata cultural), „arlechin“ dus de valul imaginatiei hiperbolice: „sint imbracat in haine de arlechin,/ am buzunarele pline cu pietre;/ voi trage cu prastia in stele,/ voi plinge, voi ride,/ voi face tumbe pentru ca ele sa se distreze// cea mai tinara dintre femei imi arata sinii/ si ma roaga s-o las sa-mi coasa un alt rind de haine,/ acum toate stau in fata mea dezbracate,/ eu vad insa orasul,/ cireada de vite, patrafirul (orasul, cireada de vite, patrafirul). Desi s-ar putea replica anume ca suita de imagini si metafore sint deliberat reciclate (titlul de mai sus ar putea fi ironic, in simpla enumerare a temelor moderne, citadine, rurale, religioase), nu exista suficienta distanta, nu exista acel altceva care sa faca, azi, acceptabile la lectura acest gen de discursuri poetice.

Nu e de neglijat, totusi, un anumit accent religios, dincolo de poza profetica, ce se regaseste in poemele foarte bune din prima sectiune (ca, de altfel, si la prozatorul Florin Lazarescu, care semneaza si o scurta prezentare pe copertile a doua si a treia): „gata, frate, gata, ti-a iesit ce-ai vrut;/ lumea se sperie de convingerile tale religioase,/ cum e sa fii masurat de sus si pina jos,/ cum e sa ti se raspunda la salut atit de politicos/ incit sa ti se faca frica,/ ei stiu ceva,/ nu vor sa-mi spuna,/ ei stiu ceva despre viitorul meu apropiat,/ imediat;/ imediat vor defila prin fata mea/ clapele pianului/ masinii de scris, nu vor sa-mi spuna,/ voi vedea lumea alba, lumea neagra,/ mai bine decit in fata televizorului ma voi simti/ in ultimele mele momente de luciditate“ ((lumea ti-a iesit asa cum ai vrut (I)). Volumul lui Serban Axinte, lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, contine, de fapt, desi amestecata, intreaga lui evolutie poetica (sectiunea omonima fiind cea mai buna), fie doar si daca urmarim cu atentie titlurile poemelor, pe foaia de cuprins.