„Am scris despre singurătate, poeme
despre singurătate. Dar încă n-o cunoşteam cu adevărat.
[...] Singurătatea care-ţi goleşte trupul de toate organele, pînă
ce nu mai rămîne din tine decît o carcasă rătăcind
noaptea pe străzi. Şi iată, singurătatea, cu balele ei de buldog,
îşi scrie acum poemele, propriile ei poeme, direct pe trupul
meu“. Singurătatea a fost, încă de la început, unul
dintre nucleele poeziei Doinei Ioanid. Şi iată că, odată cu cel
de al cincilea volum – Ritmuri de îmblînzit aricioaica
(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010) – Doina Ioanid
continuă şi desăvîrşeşte „formula“ prozo-poetică şi
tematică din volumele anterioare. Cu siguranţă, ritmul textelor
este acelaşi, există, ca şi în cazul celorlalte volume, o
naraţiune lirică interioară dublată şi evidenţiată de
structura poemelor în proză, iar singurătatea ca mod de
existenţă se află, şi acum, în centrul tematic al cărţii.
Totuşi, cu Ritmuri de îmblînzit aricioaica, Doina Ioanid
ajunge să pătrundă şi mai adînc în materia poeziei
autentice care, pe lîngă emoţia estetică, reuşeşte să
stimuleze deopotrivă emoţia trăirii.
Bineînţeles, orice volum de
poezie are o unitate şi se citeşte în sine. Totuşi, în
cazul Doinei Ioanid, poezia se developează într-un continuum
de la prima carte (Duduca de marţipan, Editura Univers, Bucureşti,
2000) şi pînă la acest nou volum. Dacă în cazul altor
poeţi se conturează ruperi de ritm, metamorfoze stilistice şi
tematice de la o carte la alta, cu suişuri şi coborîşuri mai
mult sau mai puţin previzibile, Doina Ioanid îşi construieşte
poezia ca un bloc monolit, ca o structură din care orice particulă
ai extrage ai şti, ulterior, unde trebuie să o repoziţionezi. După
cum spuneam, există şi acel invizibil fir narativ, tributar
deopotrivă formulei de poem în proză, care se insinuează în
interiorul fiecărui text, al fiecărui volum şi, la nivel macro,
de-a lungul întregii poezii a Doinei Ioanid. Aproape un fel de
„roman“ liric care atinge, în acest moment, un punct
culminant: „N-am zărit-o de cum am intrat. Am închis geamul,
apoi m-am răsucit şi am văzut-o. Stătea printre bibelourile
mamei. A coborît încet de pe raft. Eram doar noi două şi
noaptea care abia începea. În pragul celor 40 de ani,
stăteam doar noi două, dincolo de bine şi rău, ca două boabe
într-o păstaie“.
Aricioaica, acest arhetip feminin al
interiorizării, al încapsulării în sine, împreună
cu figura mamei şi cea a personajului Hortensiei Papadat-Bengescu –
Mika Lé – un fel de alter-ego activ al eului liric
(esenţialmente pasiv), acestea sînt „caracterele“ care
populează un univers cu precădere închis. Aici nu există
spaţii deschise, orizonturi şi nici urme vizibile ale
masculinităţii. La fel ca şi în Cartea burţilor şi a
singurătăţii, senzaţia de sufocare este iminentă, iar spaţiul
pare să se restrîngă la fiecare pas. Orice încercare de
înaintare este echivalentă unei scufundări în adîncuri
– adîncurile pămîntului şi ale fiinţei: „Cînd
mă aşez pe pat, trupul se scufundă încet-încet,
trecînd prin saltea, dincolo de scîndurile duşumelei, în
pămîntul umed, plăcut gîngăniilor. Acolo mă întîlnesc
cu trupurile năruite ale atîtor femei, amestecîndu-mă
în pasta lor groasă“. Există în această poezie o
serie întreagă de figuri ale feminităţii – pornind de la
Geea, pămîntul ca receptacul al vieţii, lanţul femeilor
abandonate, aricioaica, mama ca trup multiplicîndu-se în
trupul unei alte femei – propria fiică: „Frumuseţea ta, mamă,
a coborît treptat în bronhiile înnegrite de tutun,
în inima cu degerături, în ţinuturile cauciucate ale
pastilelor roz. Dar, mamă, ţine-ţi destinul pentru tine, nu mi-l
dărui la plecare. Păstrează-ţi destinul jilav, mi-e de ajuns cîte
avem în comun“. Cu toate acestea, poezia Doinei Ioanid este
feminină fără a fi feministă. Poate mai mult decît în
celelalte volume, în Ritmuri de îmblînzit
aricioaica eul liric îşi asumă condiţia de fiinţă „sub
vremi“, într-o postmodernitate în care singurătatea
este o constantă. Iar această condiţie este independentă de gen.
Poate că absenţa masculinului indică tocmai incapacitatea de a
sonda orice altceva în afara propriilor trăiri, a propriilor
stări, în afara propriului trup.
Aricioaica nu este, în acest
context, altceva decît forma exterioară a burţii. Cu alte
cuvinte, există, în poezia Doinei Ioanid, o permanentă
pendulare a trupului între carcasa ţepoasă şi cavităţile
goale. Ca şi cum, odată sondat interiorul fiinţei, se încearcă
o întoarcere către exterior. Însă şi aici, ca şi
acolo, înăuntru, nu există altceva decît deznădejde şi
ariditate. Avem de-a face, în această poezie, cu o formă de
corporalitate ultragiată – eul este incapabil să-şi depăşească
trupul pentru a putea ajunge la alteritate. Eul liric este blocat în
trup. Limitele corpului sînt atît de clare – în
interior, golul imposibil de cuprins şi, în afară, pielea
imposibil de străpuns –, încît acţionează ca o
barieră între eu şi lume: „Şi-a rămas numai aşteptarea
mestecînd lumea între gingiile ei negre, deja cangrenate.
Şi aşteptarea asta nu poartă nici un nume“.
Din acest balans între existent
şi posibil se naşte, într-o primă instanţă, tensiunea
poeziei. La aceasta contribuie, totodată, şi limbajul textelor, un
limbaj parţial prozastic, parţial suprarealist, cu o sintaxă
clară, tăioasă, frustă, fără „zorzoane“ stilistice, fără
metafore sau răsuciri din condei. Cuvintele se ordonează firesc, se
înşiruie aproape ca mărgelele de sticlă pe o aţă, urmînd
o logică internă fără cusur: „Unde sînt eu înghesuită,
înghemuită în trupul ăsta? Unde sînt eu în
carnea asta veştejită, care nici măcar nu-mi mai aparţine? Unde
stau eu în trupul ăsta peste care nu vor mai trece mîinile
tale? Şi unde se duc toate trupurile femeilor neiubite? Trupurile
lor dislocate, cu pielea rugoasă, de elefant, trupuri pămîntii
pe care nici vîntul nu le mai mîngîie? Unde se duc,
oare, toate visurile lor de tandreţe cu gust de tiramisu?“.
Şi ce altceva poate semnifica, la urma
urmei, această încercare de „îmblînzire“ a
aricioaicei decît o tentativă de îmblînzire a
trupului însuşi? O tentativă de luare în posesie a
propriului trup, de apropriere, de strunire a lui în faţa
trecerii ireparabile a timpului. Singurătatea nu presupune doar
ruperea lianturilor cu ceilalţi, ci şi destrămarea conexiunii cu
sine însuşi. Iar în acest punct, glisarea eului spre
conştientizarea condiţiei umane perisabile este doar următorul pas
firesc. Poezia Doinei Ioanid spune din nou, şi totuşi atît de
diferit, toată această „poveste“ a dramei umane. Şi ar fi
păcat să nu o asculţi!
Doina IOANID
Ritmuri de îmblînzit
aricioaica
Editura Cartea Românească,
Colecţia „Poezie“, Bucureşti, 2010, 64 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters