Autor: 
Categoria: 
Memoria. Revista gîndirii arestate îşi încetează apariţia. Deşi a solicitat sprijin de la AFCN, revista n-a primit nici un ban şi se vede în imposibilitatea de a scoate ultimul număr (dublu) pe anul 2009. Salvarea ar putea veni doar de la particulari sau printr-o subscripţie publică. Despre situaţia revistei Memoria am realizat un interviu cu Micaela Ghiţescu, redactor-şef al publicaţiei. Micaela Ghiţescu este o eminentă traducătoare din portugheză; în ultimii 20 de ani, şi-a împărţit viaţa între pasiunea pentru literatura portugheză şi păstrarea memoriei celor ucişi şi schilodiţi în comunism.
De ce aţi apelat la AFCN?
Este singurul for care ne-a sprijinit în ultimii doi ani, în 2007 şi 2008. Am primit de la AFCN puţini bani şi foarte tîrziu. Ei dau, chipurile, bani pentru un an întreg, dar îi primim de-abia la jumătatea anului sau în august. AFCN era singura instituţie care ne finanţa într-un fel. Altfel, noi nu primim nici un fel de subvenţie. Revista Memoria apare sub egida Uniunii Scriitorilor. USR ne-a oferit sediul, pentru care nu plătim chirie, şi ne plăteşte toate utilităţile: telefonul, lumina şi căldura.
USR nu plăteşte salariile?
Nu. Uniunea Scriitorilor nu ne acordă nici un fel de subvenţie.
Vi se plătesc salariile?
Munca este mai mult sau mai puţin voluntară. Patru dintre cei care lucrăm acolo sîntem pensionari, avem un venit fix.
Dumneavoastră, ca redactor la revista Memoria, aveţi un salariu?
Nu. Mai avem o salariată tînără, cu carte de muncă, care lucrează la noi, dar lucrează şi în alte părţi.
Pe ea aţi plătit-o?
Cît am putut, am plătit-o, dar foarte puţin. La un moment dat, vă fac o mărturisire, chipurile, noi o plăteam, însă ea ne-a instalat aerul condiţionat. Pe banii ei.
Banii de la AFCN din 2007 şi 2008 v-au
permis să scoateţi toate numerele?
N-am primit nici o explicaţie de la AFCN
Şi în 2007, şi în 2008, şi în 2009, Fondul Cultural Naţional a avut exact aceeaşi grilă de punctaj, fără nici o schimbare. Proiectele noastre, pentru fiecare dintre cei trei ani, au fost identice. Cu aceeaşi grilă de punctaj, cu acelaşi proiect, în 2007 şi 2008 ni s-a acordat o subvenţie, iar în 2009 am fost depunctaţi. Trebuia să ajungem pînă la 80 de puncte ca să primim subvenţia, şi anul acesta am primit 63.
Nu primiţi nici un ban?
Nici un ban. Am făcut contestaţie şi, după contestaţie, ni s-au dat cîteva puncte în plus, dar nu suficiente ca să ajungem la 80, cîte ne-ar fi permis să luăm finanţare. Pe de o parte, au recunoscut că am fost depunctaţi, dar, totuşi, nu primim subvenţie.
Vi s-a dat vreo explicaţie de la AFCN de ce nu primiţi nici un ban?
N-am primit nici o explicaţie de la AFCN. Am fost anunţaţi doar de rezultat.
Dar dvs. v-aţi gîndit la vreun motiv?
Aţi vorbit cu vreun membru al juriului sau cu şefii de la AFCN?
Nu. Nu vreau să insist. Am făcut contestaţie, am primit răspunsul în scris şi m-am oprit.
Ce înseamnă, din punctul dvs. de vedere, dispariţia revistei Memoria?
Era singura revistă care mai putea să aducă, prin documente şi prin memorii ale unor persoane care trăiesc sau care au trăit şi ni le-au lăsat nouă, informaţii despre perioada comunistă şi despre suferinţele pe care le-am pătimit în acea perioadă. Era singura revistă care a publicat, din 1990, mărturii despre perioada comunistă. Noi puteam să continuăm, avem materiale. Recent, am primit pentru următorul număr, pe care doream să-l scoatem dublu – că iese mai ieftin decît numerele simple –, jurnalul unei doctoriţe de la ţară despre modul în care s-a făcut colectivizarea, ce bestialităţi s-au produs în comuna unde era doctoriţă acea doamnă. A stat cineva şi l-a copiat la computer, era scris de mînă.
Această revistă nu poate să apară împreună cu un institut de cercetare, care studiază crimele comunismului?
Nu ni s-a făcut nici o ofertă. Nici măcar acum, cînd sîntem la fundul sacului, nici o instituţie de cercetare a istoriei comunismului nu s-a oferit să ne ajute. Am fost la lansarea cărţii lui Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Pe Cicerone Ioniţoiu l-am publicat şi noi, cu articole. Era organizată lansarea de Polirom şi de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, era Marius Oprea acolo, Cosmin Budeacă, un colaborator de-al nostru – apropo, noi nu plătim colaboratorii, nu-i plătim cu bani, dar îi plătim în numere de revistă –, dar nu ni s-a spus că ne-ar putea ajuta.
Dar n-au venit să vă spună că le pare rău că s-a întrerupt revista Memoria?
Mi-au spus. Alţii mi-au zis că, dacă facem o listă de susţinere, să nu uit să-i trec. Chestiile astea, cu listele, nu mai au nici o valoare. Nici eu n-am mai semnat pe listele astea, că tot nu le ia nimeni în seamă şi nu contează. O listă de susţinere ar trebui să fie altfel: numele susţinătorului şi suma acordată.
De cînd aţi făcut cunoscută situaţia revistei, întreruperea apariţiilor, aţi simţit o solidaritate?
Ne puteţi spune numele?
Cît costă un număr de revistă?
Hîrtia şi tiparul ne costă 6.000 de lei, pentru un număr de 1.500 de exemplare tipărite. Noi ieşim trimestrial şi cheltuim 24.000 de lei pe an. În 2007, AFCN ne-a dat 20.000 de lei, iar în 2008 –, 11.000 de lei. Restul, pînă la 24.000 de lei, au fost subvenţii de la persoane particulare. Anul acesta, n-am mai primit nici un ban de la AFCN. Nu vă spun cît de înţelegători sînt tipografii. Ultima dată, pentru numărul de la începutul anului, ne-au făcut un număr gratis de exemplare şi s-au oferit să ne plătească şi poşta, iar tipografia, Eu Confort Team, a trimis exemplarele pentru abonaţi.
În decursul timpului, de care mărturii aţi fost mîndră că le-aţi prezentat pentru prima dată în Memoria?
Pe mine mă cutremură toate mărturiile despre colectivizare. Eu citesc revista de două-trei ori şi sînt şi ultimul ochi, înainte de tipar. Cînd ajung la „catalogul celor ucişi“, mi se face rău. Eu văd în acel catalog că oameni simpli – nu mari industriaşi –, oameni sărmani au murit în închisoare sau au fost omorîţi în timpul colectivizării. Noi am publicat, mai ales în ultimii ani, aceste mărturii de oameni sărmani.
Cum faceţi rost de acestea?
Nu v-aţi gîndit să cereţi şi din altă parte banii necesari apariţiei revistei? Există şi un fond de rezervă la Guvern...
„Te rog, nu ne lăsa, nu părăsi revista“
Fondatorul revistei este Banu Rădulescu. Ce vă amintiţi de el?
Era de formaţie medic, însă vocaţia lui a fost aceea de scriitor. A făcut şase ani de închisoare. A renunţat la medicină, fiind bolnav de plămîni. S-a apucat de scris, vreo-două trei romane, dintre care doar unul a fost publicat şi premiat înainte de 1989. După 1989, a avut ideea să înfiinţeze această revistă. Eu nu-l cunoşteam. În 1990, a trimis un redactor la mine acasă, să-mi ia un interviu; aflase că am fost arestată. Aşa l-am cunoscut. În primii ani, nu lucram efectiv la revistă, dar mă solicita la redactare, mă consulta la sumar. Banu Rădulescu a murit acum 10 ani. A avut cancer şi a fost grav bolnav cam un an. Avea o fiică medic în Germania. A plecat acolo să se trateze. Nu avea linişte, tot timpul se gîndea numai la revistă. Şi-i trimiteam paginile prin fax. Mi-a trimis o carte poştală: „Te rog, nu ne lăsa, nu părăsi revista. Eu nu ştiu cît am să mai trăiesc, dar tu trebuie să rămîi“. Mi-a lăsat un fel de testament. Eu tot spuneam că vreau să traduc din portugheză, iar el m-a responsabilizat, m-a făcut să rămîn în redacţia revistei Memoria. În amintirea lui Banu Radulescu, am vrut să duc mai departe revista. Prea mult s-a zbătut, era păcat să o oprim după moartea sa. Avem o datorie de onoare să o continuăm.
Dumneavoastră aţi făcut închisoare?
Cum s-a întîmplat?
În timpul liceului, am făcut nişte cursuri publice la Liceul Francez, care ţinea de Institutul Francez. Urmam un liceu românesc obişnuit, dar mergeam la aceste cursuri pentru elevi, ţinute la Liceul Francez şi organizate de Institutul Francez. Eram mai multe colege care făceam acele cursuri. Şi ne-am ataşat de directorul Liceului Francez, Marcel Fontaine; era francez, căsătorit cu o româncă, nu aveau copii şi le era drag de noi. Ne dădeau cărţi, ne invitau la serbări, de Crăciun sau de Moş Nicolae, ne mai dădeau cîte un cadou. Prietenia asta a noastră s-a legat prin 1947, eram elevă. În 1948, Institutul Francez a fost închis şi toţi profesorii francezi au fost expulzaţi din România. După plecarea lor, am început să corespondăm. Ei erau pentru noi ca o fereastră deschisă spre Occident.
Şi numai pentru această banală corespondenţă aţi fost arestată?
Aţi mai corespondat cu el?
Sporadic. Ceea ce nu ştie lumea de azi este că, atunci cînd trimiteai o scrisoare simplă sau o carte poştală, trebuia să te prezinţi la poştă cu buletinul. Nu-ţi primeau scrisoarea dacă nu te legitimai. După ce l-am auzit vorbind la radio, nu-i mai trimiteam scrisori prin poştă. Una dintre profesoarele noastre, româncă, ne-a făcut o legătură cu Ambasada Franţei şi trimiteam corespondenţa prin Ambasadă. În 1952, s-au făcut foarte multe procese „agenturilor străine“, în special ambasadelor, pe care le considerau locuri de spionaj. 1952 a fost un an foarte aprig. În 1952 a fost un val crescînd de procese, iar arestările, asta am văzut în mărturiile primite la revista Memoria, cele mai multe, s-au făcut în ziua de 15 august. Şi părinţii lui Nicolae Manolescu tot în 15 august 1952 au fost arestaţi. Era anul în care trebuiau să se facă cîteva procese mari, răsunătoare, ambasadelor străine. Poate aţi auzit, a fost un proces deschis surorilor Samueli; una lucra la Biblioteca Britanică, cealaltă la Biblioteca Americană, şi au fost considerate mari spioane. A fost un proces despre care s-au scris pagini întregi. A urmat Ambasada Franţei. Pe comunişti îi deranjau emisiunile în limba română difuzate de la Paris. Aşa au început arestările şi în grupul nostru, alcătuit din eleve şi profesoare românce care lucraseră la Liceul Francez. „Lotul francez“ a fost format din peste o sută de persoane, au fost condamnări mari, pe viaţă.
Cum v-au dibuit?
S-au interceptat scrisori?
E posibil. Mi s-a arătat, în ancheta de la Securitate, o copie după o scrisoare olografă, a mea către Marcel Fontaine. E posibil să fi avut agenţi infiltraţi şi în Ambasadă. Nu ştiu exact cum m-au aflat. Şi, drept să vă spun, nici nu am vrut să-mi văd dosarul de la CNSAS. Nu-mi făcea plăcere. Eu am ştiut de două din colegele mele, care au fost închise amîndouă. După eliberare, au fost întrebate de mine la Securitate, mi-au spus-o. În nici un caz n-aş putea să le învinovăţesc de ceva, chiar dacă Securitatea le-a întrebat de mine. Una din ele m-a prevenit că ar trebui să ştie despre mine cam totul, ce fac, cu cine mă întîlnesc. Şi ea mi-a propus să nu ne mai vedem. Cealaltă era profesoară, venea la Biblioteca Centrală Pedagogică unde lucram şi-mi spunea: „Nu ştiu de ce mă tot întreabă de tine“. Cine? Ce? Ştiam cine o întreba. Aşa că n-am vrut să-mi văd dosarul. Eu nu pot să învinovăţesc pe nimeni.
Pentru ce motiv aţi fost acuzată?
V-aţi scris memoriile?
Am scris cîte ceva pentru revista Memoria. Mai mult nu pot să scriu. Nu pot să scriu o carte. De la Humanitas mi-a telefonat Lidia Bodea, rugîndu-mă să-mi scriu memoriile. Nu pot.
De ce nu puteţi?
E prea mult…
Vreţi să uitaţi?
De uitat nu pot să uit…
Vreţi să trăiţi în prezent?
Vreau să traduc, am lucrările mele cu autorii portughezi, care îmi fac foarte multă plăcere şi foarte multă bucurie. Ştiţi, cît am fost în închisoare, n-am avut nici o legătură cu familia. Era crunt. Nu ni se dădeau cărţi poştale. În lipsa mea, eu n-am ştiut nimic, au murit tatăl şi fratele meu. Mama a rămas singură. Dar eu n-am ştiut de acest lucru.
Credeţi că s-a făcut suficient pentru cunoaşterea comunismului?
Ce mai este acum la Jilava?
Nimic. E un dezastru. Anul trecut a venit cineva din Elveţia care era dispus să finanţeze un muzeu la Jilava. Am găsit vechea închisoare inundată, cu zidurile dărîmate. Nu se mai poate nimic. Noi aveam planurile făcute, Banu Rădulescu lucrase cu un arhitect. Acum trebuie refăcut totul, dar nu există bani pentru aşa ceva. Vă închipuiţi ce interesant ar fi fost un muzeu al comunismului la 14 kilometri de Bucureşti! Toată lumea a trecut prin Jilava, era o închisoare de tranzit, deţinuţii aveau condiţii înfiorătoare, nu erau grupuri sanitare, ci tinete. Eu am fost la Jilava, după 2000. Se puteau reconstrui acele celule subterane. Am fost acolo cu ambasadorul Portugaliei, care era un anticomunist, José Augusto Seabra, am fost şi cu politologul Radu Carp, băiatul lui Mircea Carp de la Europa Liberă. Vă închipuiţi ce impact ar fi avut un muzeu al comunismului la 14 kilometri de Bucureşti! Gîndiţi-vă la toată populaţia şcolară din Bucureşti, Ploieşti, din Bărăgan, din Oltenia, de la Giurgiu; ar fi putut veni la muzeul de la Jilava. Locul a fost lăsat în paragină. Să vă mai spun ceva: Uniunea Scriitorilor a hotărît să facă un monument pe care să fie înscrişi toţi scriitorii care au trecut prin închisoare. S-au făcut liste, paraliste, s-a ajuns la circa 100 de scriitori, s-a făcut şi proiectul monumentului. Trebuia să fie în curtea Uniunii. Şi a apărut o interdicţie, că este clădire de patrimoniu şi nu poţi construi nimic în jur. Am cerut alt spaţiu. N-avem. Sculptorul care a făcut macheta, Răzvan Mincu, a şi vorbit undeva, spre Piteşti, cu un pietrar, să-i dea nişte marmură. Patronul a fost încîntat şi a venit să vadă terenul. A văzut în ce hal era scara Uniunii Scriitorilor. Şi a zis: „Vai de mine, pe aici urcă oameni mari, urcă scriitori, şi se poate să fie scara asta atît de urîtă?“. A trimis muncitori de-ai lui şi în două săptămîni a făcut nişte trepte superbe. Le-a făcut gratis. Veniţi să vedeţi!
„Important este ca alţii să vorbească, să-şi amintească“
E adevărat că aţi fost autodidactă în învăţarea limbii portugheze?
E adevărat. Eu terminasem Literele, specializarea franceză, dar vedeam că nu pot face nimic, era concurenţă, erau mulţi foarte buni. Cu dosarul meu, nu puteam să parvin în nici un fel. Am avut noroc. După terminarea facultăţii, am mers la Universitatea Populară „Dalles“ şi am făcut spaniola. Profesorul de spaniolă, Paul Teodorescu, a luat vreo zece dintre noi, printre care şi pe Andrei Ionescu, celebrul hispanist, şi ne-a întrebat: „Nu vreţi să faceţi şi un pic de portugheză?“. Eu eram dispusă. Am făcut cîteva luni de portugheză şi mi-a plăcut. După cîteva luni, profesorul nostru a plecat în America. Mi-a lăsat nişte dicţionare şi eu am început singură să mă perfecţionez.
Aţi mai avut vreun profesor?
Dar cum vă descurcaţi, în anii ’60, singură în literatura portugheză?
Pe vremea aceea, nu existau specialişti în portugheză. Editura Univers era foarte deschisă. Am început cu o confruntare de text şi, încet-încet, am devenit specialista în portugheză a editurii. Am ţinut legătura şi cu un autor portughez, stabilit în Angola, care îmi trimitea cărţi în portugheză, mă ţinea la curent cu ce mai apărea: Orlando de Albuquerque. Angola era bine văzută de regimul de la Bucureşti, era Războiul Civil, aşa că puteam să corespondez cu el. Portugalia era metropola şi Angola lupta să se desprindă de metropolă. Orlando de Albuquerque mi-a trimis dicţionare, o gramatică şcolară, tot ce am cerut mi-a trimis. Aşa am început să citesc şi să propun eu editurilor cîte un autor portughez.
Ce carte aţi tradus prima oară din portugheză?
Perioada aceasta, de traduceri, vă acoperă episodul închisorii?
Îmi place foarte mult ce fac, sînt mulţumită cu traducerile pe care le am, şi nu m-aş putea angaja să-mi scriu memoriile.
E mai bine aşa? Puteţi fi acuzată că nu vreţi să vă aminţiţi.
Din 1989 încoace îmi amintesc, lucrînd la revista Memoria. Uitasem foarte multe lucruri, erau ca o paranteză în viaţa mea. Cred că e destul ce fac la Memoria, nu mai pot să răscolesc totul. Important este ca alţii să vorbească, să-şi amintească. Nu vreau să mă răzbun pe nimeni. Nu vreau să văd dosarul procesului. Dintre colegele mele de liceu, care au fost arestate, doar una mai trăieşte, celelalte au murit. Prietena mea cea mai bună din liceu a murit în închisoare, a făcut o tuberculoză galopantă. A murit la 20 de ani şi niciodată părinţii n-au aflat unde a fost înmormîntată. O chema Mariana şi simt că am o datorie, trebuie să fac ceva pentru ea.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters