OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar fi putut ramine profesor, ar fi putut imbratisa o cariera de jurnalist sau de om de televiziune. Cristian Mungiu, nascut in 1968 la Iasi, face parte dintr-o generatie care, dupa primele zile tumultuoase postrevolutionare, a simtit ca e in stare si ca poate e chiar obligat sa schimbe, uneori radical, macazul. Din punct de vedere profesional si, implicit, personal. Cristian Mungiu a absolvit mai intii Engleza in orasul natal. A avut parte de experienta sa de profesorat, apoi de cea jurnalistica, a fost redactor la mai multe publicatii, a lucrat in radio si televiziune, a publicat proza scurta. A urmat apoi si cea de-a doua facultate, specializindu-se in regia de film. A lucrat ca asistent de regie la mai multe filme, printre care Le Capitaine Conan al lui Bertrand Tavernier si Trenul vietii al lui Radu Mihaileanu. A realizat citeva scurtmetraje, a primit mai multe premii, printre care si cel pentru cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, in 2000, pentru Zapping. Insa lungmetrajul Occident, prezentat in cadrul sectiunii Quinzaine des Réalisateurs la Cannes si recompensat cu Marele Premiu la Festivalul International de Film Transilvania, i-a adus maxima vizibilitate si, implicit, consacrarea. O data cu acest film, in ceea ce-l priveste pe Cristian Mungiu, asteptarile sint tot mai mari.


Morala: sobolanul sau mitingul

Ai fi putut ramine in jurnalism. Si totusi nu ai facut-o. Marturisesti insa ca, de pe urma experientei tale jurnalistice, ai ramas cu un anumit stil de scriitura. Care a fost drumul care te-a condus spre acest gen de scriitura si cum ai caracteriza-o?

In primavara lui ’90, venisem in Bucuresti ca sa scriu un articol despre niste manifestatii de strada. La plecare, asteptam trenul in ceea ce se chema Restaurantul Garii – unde e astazi McDonald’s. La un moment dat, pe linga masa mea a trecut un sobolan. Am chemat un chelner si i-am zis cu voce joasa: Vezi ca a intrat un sobolan sub calorifer. A aruncat vag o privire si pe urma m-a dojenit: Pai, si tu te temi de atita lucru? Cind m-am intors la ziar, am constatat ca povestea cu sobolanul si celelalte mici lucruri care mi se intimplasera interesau pe toata lumea mult mai mult decit manifestarea de protest pentru care plecasem la drum.

In ce fel ai pastrat in filmele tale spiritul acestei scriituri?

In primul rind, am pastrat inclinatia catre un anume tip de intimplari exemplare pe care le retin si le povestesc, verificind in felul asta interesul altora pentru ele. Apoi, atentia pentru mici detalii pe care ceilalti nu mai au obiceiul sa le observe. Cit priveste stilul, am pastrat incercarea de a nu comenta si de a povesti cu suspence: intotdeauna la sfirsit trebuie sa existe fie o poanta, fie o surpriza.


Occident, aici si aiurea

De ce Occident? Ce acopera, ca semnificatie, acest cuvint, in filmul tau?

Inainte de ’89, Occidentul era pentru romanii socialisti o tara mare si insorita, de unde mai scapau catre noi, din cind in cind, ciocolate Toblerone, Coca Cola la doi litri, emisiuni de la Europa Libera si straini. Tot ce mergea strimb in Romania negresit functiona ca pe roate in Occident: acolo se munceste, tata, nu gluma, daca intirzie trenul cinci secunde, il da afara pe ministrul transporturilor, nu ca la noi; daca te-a prins c-ai furat, te-ai ars, poti sa fii tu si prim-ministru, si, in plus, soselele-s sosele, nu exista cuvintul groapa. Dupa ’89, lucrurile s-au mai nuantat, dar in esenta Occidentul a ramas acelasi tarim mirific, vazut ca ultima solutie de cei ajunsi aici la capatul rabdarii si care isi zic ca acasa nu se va schimba niciodata nimic, asa ca ramine sa incerce fiecare altundeva. Felul amabil in care ii receptam noi pe straini e o ramasita a perioadei in care un occidental in carne si oase era mai ceva ca un extraterestru.

Ai avut mare succes la Cannes cu acest film. In Romania nu stii inca exact cum va fi primit de public, desi ai luat Marele Premiu al Festivalului de Film Transilvania. Care crezi ca ar putea fi diferentele de receptare a filmului in Occident si in Romania?

Orice ai face, un film in limba romana li se va adresa in special romanilor. Am constatat, comparind reactiile salilor dupa proiectii, ca filmul e perceput diferit aici si acolo: afara, romanii ieseau din sala cu lacrimi in ochi, iar la noi, rizind in hohote. Cei de afara au parut mai atinsi de unda de nostalgie si dezamagire care bintuie filmul, in vreme ce la noi, au fost gustate mai mult ironia si umorul. Dar diferenta fundamentala de receptare vine din interesul pentru film: la Cannes, in perioada festivalului, toti oamenii aia care se foiesc acolo sint ahtiati dupa filme, se inghesuie sa vada, sa descopere, sa compare, sa comenteze. In Romania, daca-i spui cuiva ca esti regizor de film, te intreaba la ce televiziune lucrezi.


Singuratatea filmului de cinematograf

Cum te simti in aceasta lume cam pustie a filmului romanesc contemporan? Consideri ca ai putea avea deja parteneri de drum, care ti s-ar asemana – nu ca stil, ci ca directie?

Cum ma simt? Ca un ou intr-o caldare cu mere. Stingher si nesigur. E o lume cu valori relative si caldicele, insa mustind de orgolii: nimic nu e in mod transant foarte prost sau foarte bun, totul e discutabil, iar in conditiile astea, nu stii niciodata cum va fi miine, daca vor mai exista sau nu bani si interes pentru a face film. Exista citiva oameni, oarecum de aceeasi virsta cu mine, care fac filme care imi plac si, desi neexplicita, cred ca exista o complicitate vaga intre noi in a face ceva diferit de cinematografia noastra anterioara. Asta e deocamdata singurul punct comun, o negare.

Care ar fi „arborele tau genealogic“ ca regizor? Ce afinitati si influente te bintuie?

A fost o perioada interesanta pe vremea dinainte, cea a galelor cinematografice itinerante: la Casa Tineretului din Iasi, Mircea Dumitrescu aducea filme de cinemateca: Bergman, Fellini, Tarkovski. Mi-aduc aminte de niste discutii de dupa proiectii legate de simbolistica seringii in apa la Calauza, intre oameni care vazusera filmul de cite 30 de ori. Imi plac filme, nu regizori sau curente, si pe gustul meu sint lucruri foarte diferite: de la Jarmusch la Kieslovski sau de la Lars von Trier la Woody Allen. Imi place si Haneke, dar si Almodovar, si Jeunet si Wong Kar Vai sau Altman. Am ajuns sa apreciez mult filmul american, dar mi-a placut foarte mult Amélie. Dar cel mai de folos mi-au fost filmele proaste pe care le-am vazut: cind incep sa scriu, imi fac intii o lista cu lucruri care NU-mi plac in film.

Exista o lamentatie continua legata de faptul ca salile de cinema nu au spectatori pentru filmele romanesti. Se vorbeste in acest sens despre dezinteresul pentru cultura in general, dupa 1989. Crezi ca aici ar fi explicatia?

Filmul de cinematograf are o mare concurenta in filmul de televizor care e si mult mai ieftin si mult mai bine promovat. E greu sa faci fata filmelor americane cu vedete in conditiile in care un bilet la cinema valoreaza cit abonamentul la cablu pe o luna. S-a vazut in perioada din urma, cind s-au dat multe filme romanesti la televizor, ca un interes a existat – dar numai in conditiile in care iti vine filmul gratis la tine acasa. Pe de alta parte, e sanatos sa recunoastem ca au fost si multe filme romanesti atit de proaste, incit au fugarit spectatorii din sali pe termen lung. Interesul pentru cultura a disparut in momentul in care cel mai interesant milion de spectatori si consumatori de cultura s-a carat din tara. Sintem coplesiti acum numericeste de insi pentru care distractia maxima e sa stea intinsi pe o patura linga sosea si sa se uite la manele pe televizorul cuplat la bateria Daciei.


„In cinema, daca nu esti degajat, nu mai ai nici o sansa“

Ce crezi despre vocatia actorilor romani de a juca film? Cit de greu a fost sa gasesti exact oamenii de care aveai nevoie? Din cite se stie, ai lucrat si cu actori neprofesionisti.

Nu cred ca actorul roman are vocatia filmului, dupa cum se vede si din incercarile de seriale romanesti de televiziune, unde se lucreaza mai in graba si unde rezultatele actoricesti sint cum sint. Asta nu inseamna ca nu exista si actori foarte buni. Dar nu e chestie de vocatie. Cel mai adesea, pus in fata camerei sa dea o replica, Actorul o va face la inceput fals, declamativ, si o va interpreta. Unii inteleg in cele din urma ca la actoria de film totul e sa nu interpretezi. Am lucrat si cu neprofesionisti, tot in incercarea de a fi verosimil si autentic. Am angajat o taranca din piata Matache pentru ca nu am gasit in nici un teatru o actrita care sa fie credibila in aceasta postura: toate jucau rolul tarancii cam in felul in care cetateanul turmentat e jucat la teatru. Acolo nu se supara nimeni, e o conventie, dar la film trebuie sa juri ca individul e beat.

In urma participarii la Cannes, Occident a fost selectat la alte 40 de festivaluri. Ar putea fi coplesitor in vreun sens acest succes? Cum iti vezi urmatorul film?

Occident nu va participa la toate festivalurile de la care a primit o invitatie, dar exista in general mult interes pentru acest film. Al doilea film e, intr-un fel, mai greu decit primul, pentru ca exista un termen de comparatie. Acum totul e bine pentru ca am fost comparat cu altii. Data viitoare voi fi comparat cu mine. In alte parti, presiunea nu e la fel de mare, dar in Romania a gasi bani si a avea sansa sa faci film sint chestiuni exceptionale si aduc dupa sine obligativitatea de a tinji spre capodopera, spre borne, repere sau cum le mai zice. Or, in cinema, daca nu esti degajat, nu mai ai nici o sansa.