Benoît Duteurtre este romancier, eseist, critic muzical,
producător şi animator al unei emisiuni muzicale pe France Musique. Romanele
sale, Tout doit disparaître, Gaieté parisienne, Drôle de temps, Les
Malentendus, Les pieds dans l’eau, La petite fille et la cigarette, Le Voyage en France pentru care a obţinut
Premiul Médicis în 2001, au fost traduse în mai multe limbi. Întoarcerea
Generalului este al doilea roman tradus în limba română, la Editura Univers,
după Fetiţa şi ţigara, în 2008. Romanul Întoarcerea Generalului a fost lansat
pe 9 iunie, la Bookfest, în prezenţa autorului.
Este pentru prima dată cînd veniţi în România?
Nu, am mai fost, imediat după schimbările politice din ’90.
Am venit pentru o conferinţă la Institutul Francez, o conferinţă despre
avangarda în muzică şi în literatură în Franţa. România nu s-a schimbat prea
mult de atunci.
Totuşi, eu cred că s-au schimbat nişte lucruri.
Da, au apărut turnurile moderne de sticlă, ambuteiajele. E
drept însă că, în general, oraşul e mai strălucitor decît în ’90.
Romanul dumneavoastră, Întoarcerea Generalului, tocmai a
fost tradus în română, destul de repede după apariţia lui în Franţa, la Fayard,
anul acesta.
Da, în martie.
Întoarcerea Generalului este un roman-utopie, un roman
satiric. Am observat că aveţi o slăbiciune pentru acest tip de roman. De
exemplu, Fetiţa şi ţigara este o utopie neagră. De ce aţi ales această formulă
romanescă?
Nu am scris dintotdeauna romane-utopie. Primele mele romane
erau mai degrabă autobiografice. Apoi, am scris despre societatea franceză
modernă într-un mod realist. Cred că realismul prinde foarte bine în momentul
în care vrei să te distanţezi puţin de societatea în care trăieşti. E drept
însă că, în ultima vreme, îmi face plăcere acest joc între real şi ireal, între
prezent şi anticipaţie. Dacă vreţi, e un întreg domeniu al fanteziei pentru un
romancier, care nu este prea bine exploatat astăzi. Mă simt foarte apropiat de
Marcel Aymé, care pleacă de la realitate, apoi o transformă în lucruri oarecum
extravagante. Îmi plac foarte mult această formulă şi jocul cu imaginaţia. Pînă
la urmă, ţine pur şi simplu de plăcerea de a scrie.
Referitor la acest joc al realului şi irealului, există doi
naratori în roman: personajul-narator, Generalul de Gaulle sau aşa-zisul
Generalul de Gaulle, pentru că nu ştim precis, şi naratorul care se vrea
obiectiv, care povesteşte firul evenimentelor dintr-un punct de vedere mai detaşat.
De aici, ambiguitatea...
Îmi place să am în roman două poveşti, e ceva ce ţine
aproape de mecanica romanului, la fel cum în simfonii există două teme. Ca şi
în romanul meu precedent, tradus în româneşte, Fetiţa şi ţigara, există două
poveşti, povestea unui condamnat la moarte şi povestea unui personaj banal, iar
cele două istorii sfîrşesc prin a se întîlni. Îmi place să pun la un loc două
lucruri care par că nu merg împreună şi să le amestec apoi treptat. Această
înclinaţie mi-a permis să arunc o privire rece, critică, asupra lumii în care
trăim. Apoi, e vorba de un joc al imaginaţiei, de un soi de revoluţie imaginară
ce ar putea transforma această lume într-un fel care se pliază criticile aduse
de narator.
Dar naratorul obiectiv este doar aparent obiectiv. Atunci
cînd vorbeşte despre aventura familiei Zeggai – emigranţi din Alger, mîndri că
sînt francezi –, pornită în descoperirea frumuseţilor ţinutului Vosges, totul
devine ridicol. Idila societală ia o turnură aproape grotescă.
Este important ceea ce spuneţi, pentru că acel capitol se
cheamă „Le monde enchanté du Général“/ „Lumea vrăjită a Generalului“, este un
tablou-kitsch al unei lumi ideale care vine din Franţa trecutului, Franţa de
altădată. Am vrut să fie ca un soi de vis, dar ca un vis care este atît de
absurd, încît se condamnă el însuşi.
La fel este şi scena în care Generalul de Gaulle, întors la
Palatul Elysée, dă o serată la care sînt invitate starurile de pe vremea lui,
printre care şi Brigitte Bardot.
Există, pe de o parte, imaginaţia a ceea ce am putea
schimba, dar şi demonstraţia prin absurd că, din păcate, este ceva imposibil,
ce ţine de domeniu reveriei.
Generalul de Gaulle apare ca un salvator. Mitul Salvatorului
se activează întotdeauna în societăţile în criză, dar funcţionează în dublu sens:
poate fi realmente benefic, dar poate fi la fel de bine o mare amăgire. Este
vorba de un gaullism reinventat, liberal, chiar gauchiste.
Ceea ce m-a amuzat ca romancier a fost să plec de la o
situaţie, întoarcerea Generalului de Gaulle, să văd ce întrebări ridică
transformările societăţii moderne, trecerea de la social-democraţia de pe
vremea gaullismului la neo-liberalismul în care trăim. Iar întrebările sînt
serioase. În acelaşi timp, am vrut să fac un de Gaulle puţin cam trăsnit, în
care am pus tot felul de chestii personale, care n-au nimic din gaullism. Ai
spune că de Gaulle a fumat puţină marijuana şi derapează, la un moment dat. Cum
nu vrea să repete erorile din mai ’68,
se interesează mult de tineri, de minorităţile sexuale. Este un de Gaulle ireal,
dar care pune întrebări fundamentale: Ce este naţiunea? Ce este
social-democraţia? Ce înseamnă Europa? În Franţa, ca şi în alte ţări există un
discurs foarte critic despre trecut, judecat după criteriile prezentului, ceea
ce-i necesar, de altfel, dar se vorbeşte mai ales despre colonialism, sclavie,
creştinism. Mi s-a părut important să fac să se ivească din trecut un personaj
care să judece prezentul, în funcţie de criteriile de altădată. Ce s-a
întîmplat cu bunurile publice abandonate predatorilor şi concurenţei
întreprinderilor? Ce aţi făcut cu serviciile de sănătate, cu toate serviciile
publice sărăcite de o gîndire negustorească? Ce aţi făcut cu satele franceze
care au cam fost părăsite, pentru că trăim în epoca agriculturii industriale?
Ce aţi făcut cu limba franceză, care este pe cale de dispariţie, înlocuită
fiind de un soi de engleză internaţională? Generalul vine să-i pună întrebări
prezentului, judecîndu-l în funcţie de propriile valori.
Am putea spune că personajul lui de Gaulle funcţionează
într-un fel precum Persanii lui Montesquieu sau ca un intrus.
Exact. Dar cum este un roman, o fantezie, am vrut să fie în
acelaşi timp amuzant. Într-o scenă, vedem că Generalul a băut prea mult. Şi de
altfel, nu ştim, pe tot parcursul cărţii, dacă este un impostor sau adevăratul
General de Gaulle.
Este bine să existe această ambiguitate, altfel…
Altfel, ar deveni un roman cu teză.
Dincolo de aspectul amuzant, dincolo de comicul unei
societăţi recuperate, reinventate, închise în ea, există o critică a societăţii
moderne, a lumii globalizate, şi o pledoarie pentru diferenţe.
Sînt un mare admirator al lui Claude Lévi-Strauss, unul
dintre marii intelectuali ai secolului al XX-lea, care era disperat să constate
uniformizarea lumii, dispariţia unor culturi etc. Mi se pare curios, de
exemplu, că printre cei din intelighenţia franceză mulţi sînt sensibili la
dispariţia culturii amazoniene, dar nu-şi pun întrebări în legătură cu
dispariţia unei anumite forme de cultură franceză, ceea ce reprezintă ea ca tip
de societate, de relaţii umane, ca limbă, obiceiuri, peisaj. Toate astea sînt
pe cale de a fi izgonite dintr-o Europă construită după modelul capitalismului
neoliberal. Nu Europa e problema, ci modul în care ea este construită. Mie îmi
place ideea de diversitate. Îmi place să cred că Europa este o Europă comună,
dar cu tradiţii şi limbi diferite, cu oraşe şi peisaje foarte diferite. Or,
toate astea tind să dispară astăzi.
Dar nu v-a fost teamă că aţi putea fi tratat drept
naţionalist cînd avansaţi astfel de idei?
Nu, pentru că naţionalismul a fost o luptă ideologică destul
de eficientă, dar s-a ajuns la situaţia în care naţionalismul a fost redus la
ideea de fascism, de închidere, de militarism, în timp ce istoria
naţionalismului este mult mai complexă de atît. În secolul al XIX-lea,
naţionalismul însemna libertatea, emanciparea popoarelor, romantismul poeţilor.
Era altceva. În lumea globalizată de azi, nu trebuie să ne gîndim neapărat la
naţionalismul lui Hitler sau Mussolini, ci la ceea ce susţinea de Gaulle, la Europa
naţiunilor, adică la ideea că există o cultură comună, dar şi o adiţie de mari
diferenţe. Ideea de a uniformiza totul nu este neapărat un lucru bun. În plus,
astăzi, naţionalismul este pe cale de dispariţie. Nu naţionalismul este
ameninţarea concretă, ci distrugerea serviciilor sociale, concurenţa neloială,
şomajul.
După revoluţia Generalului, care se dovedeşte a fi
falimentară, urmează contrarevoluţia, mai exact revoluţia freeweb-ului, care se
dovedeşte a fi de asemeni un fiasco. Există, prin urmare, o utopie şi o
contrautopie. Dincolo de acest joc al utopiilor, unde ne-am putea situa?
Acum două zile, am schimbat cîteva e-mailuri cu Michel
Houellebeck, care scrie un roman cam despre aceleaşi probleme, însă ajunge la
concluzii contrare. Este un roman care va apărea în septembrie. Citindu-i
mesajele, mă întrebam despre ce vorbeşte mai exact. Nu cred că există concluzii
în cartea mea. De altfel, ceea ce-i este propriu romancierului este să nu
formuleze concluzii.
Da, aşa este. Întoarcerea la o lume trecută este un vis,
prezentul aparţine consumerismului fără personalitate. M-am gîndit, însă, la
naratorul-personaj, care în finalul cărţii se duce să mănînce un ou umplut,
faimosul œuf mayonnaise, de la care a pornit totul. M-am întrebat atunci ce
facem: rămînem să visăm la oul umplut sau încercăm să găsim un echilibru între
trecut şi prezent, încercăm să vedem cum putem schimba cumva lumea asta, care
este a noastră, aşa cum este ea, cum putem să facem cîteva mici schimbări?
Da, romanul poate contribui la trezirea unor anumite forme
de conştiinţă. Însă cartea vorbeşte despre toate astea cu mult umor. Romanul ne
permite să vedem lucruri care ne înconjoară şi pe care nu le vedem, fiindcă
sîntem prinşi în lumea în care trăim, sîntem orbiţi de cotidianul pe care-l îndurăm
clipă de clipă. Romanul, prin decalajul pe care-l oferă, ne permite să stimulăm
puţin simţul nostru critic. Nu ştiu ce ar trebui făcut, pentru că totul se
desfăşoară cu o mare rapiditate şi violenţă, dar cel puţin putem să ne gîndim
puţin, să ne punem întrebări. Am putea să ne batem punct cu punct, ca să
controlăm sau să frînăm cumva această evoluţie.
Ştiu că aţi avut mai multe meserii, aţi făcut sondaje, aţi
fost şi pianist pentru anumite spectacole. Dacă vorbim despre trecerea
autobiograficului în unele dintre romanele dumneavoastră, acest lucru este
valabil şi pentru romanul Voyage en France/ Călătorie în Franţa?
Da, este, dacă vreţi, un roman care are surse
autobiografice, dar merge totuşi în direcţia fanteziei.
Chiar şi aici apare un personaj gen Persanii: un american
care vine în Franţa, în speranţa de a regăsi un ţinut cultural visat.
Da, îmi place formula romanului filozofic şi comic specific
secolului al XVIII-lea. Persanul este
modelul pentru aproape toate romanele mele. Este un personaj prins într-o
realitate puţin decalată, care vede tot felul de lucruri. Nu vrea neapărat să
critice, dar descoperă treptat bizareria a tot ceea ce-l înconjoară. Un alt
model, pe care-l pun în evidenţă în cărţile mele, este Candide. Un personaj
care merge din descoperire în descoperire şi ne învaţă să privim altfel viaţa
noastră cotidiană.
În calitate de critic muzical, aţi scris pentru diferite
reviste de specialitate şi aveţi o emisiune pe France Musique, „Etonnez-moi,
Benoît!“. Ce tip de muzică difuzaţi la această emisiune?
Foarte variată. Punctul de plecare a fost opereta, pentru că
am un gust destul de pronunţat pentru acest gen muzical care s-a născut în
Franţa, iar apoi s-a răspîndit în toată lumea, gen ce propune şi el o privire
satirică asupra lumii. Operetele lui Offenbach sînt parodii spirituale asupra
societăţii Second Empire. Îmi place foarte mult acest element comic în operă.
Emisiunea pe care o fac difuzează tot felul de muzici, considerate uşoare:
muzică de dans, şansonete; muzică din lumea întreagă: tangouri ruseşti,
bluesuri japoneze. Îmi place acest amestec impur în artă. În centru însă se
află opereta şi şansoneta franceză dintre cele două războaie, care este foarte
bogată.
Ce audienţă aveţi?
Foarte mare, pentru că sînt singurul care face o emisiune cu
acest gen de muzică, dispreţuită prin anii ’70-’80, cînd lumea era prinsă
într-un fenomen de mondializare muzicală, avînd un repertoriu care este cam
acelaşi peste tot. Azi descoperim că, în fiecare ţară, există o muzică
diferită, foarte bogată şi complexă. Cred că, în Franţa, începe să fie
reabilitată opereta, opera comică, precum şi cîntecele populare de altădată.
Îmi place arta lejeră, care este distractivă, amuzantă, dar de calitate. Şi în
scris încerc să păstrez această lejeritate, care ţine de spiritul francez,
adică să spun anumite lucruri, fără să accentuez, fără să insist asupra lor.
Îmi place teatrul lui Molière, care este aproape de operetă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters