Imperiul hidrologic

Scrisori către Osip Mandelştam (II)

Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dragă Osip Emilievici,

Încep abrupt scrisoarea mea săptămînală şi te provoc la o mică suprainterpretare care sînt sigur că te va amuza. Te va amuza în primul rînd pentru că pleacă de la una dintre scrierile lui Karl Marx, deşi este, în fond, o lucrare despre irigaţii. Ei, sînt de-a dreptul curios să aflu ce părere ai. Am să te rog să-ţi aminteşti cuvintele lui Marx despre societatea asiatică sau de tip oriental. Ei bine, acele idei au fost preluate şi duse pînă la extrem de un istoric, sinolog şi filozof german, pe numele său Karl Wittfogel, într-o teză numită Despotismul oriental. De Wittfogel ai putea să fi auzit, dat fiind că tocmai în anul acesta vegetarian în care ne scriem noi, 1933, a fost internat într-un lagăr de concentrare de către Hitler, lucru ce a stîrnit un val internaţional de proteste. Odată cu pactul Stalin-Hitler, va deveni totalmente scîrbit de foştii săi camarazi şi va denunţa natura asiatică a celor două tipuri imperialiste de comunism, cel rus şi cel chinez. Dar să revenim la cartea lui de bază, ce va fi publicată abia în 1957. Pe scurt, pornind de la ideile lui Marx despre modurile asiatice de producţie, unde autorul Capitalului demonstrează că regimurile tiranice apar îndeosebi în zone propice lucrărilor monumentale de irigaţie, Wittfogel produce o critică a despotismului asiatic care s-ar baza exclusiv pe aceste lucrări extinse de irigaţie, ce necesită la rîndul lor un aparat birocratic sufocant. Termenul, oarecum amuzant pentru mine, pe care-l scoate Wittfogel din pălărie este acela de imperiu hidraulic. Un asemenea imperiu care se sprijină pe picioarele fragile ale unei birocraţii ridicole nu poate fi condus decît de un vîrf piramidal, unic şi despotic. Pentru a putea construi şi controla canalele de irigaţii, un asemenea despot trebuie să producă armate întregi de sclavi, pocnind din degete.

Acum, bineînţeles că aluziile mele se îndreaptă spre lucrările inginerilor sovietici, care au făcut ca poporul să născocească vorba: „În Uniunea Sovietică, rîurile curg în direcţia pe care o aleg bolşevicii“. Dar mă mai refer la ceva, de fapt, la cineva..., şi anume, la prietenul nostru comun Andrei Platonov, despre care ştii că a fost, în tinereţe, inginer de irigaţii. Ei bine, aş vrea să-ţi aminteşti povestirea lui Platonov unde planul lui Petru cel Mare de a uni Volga cu Donul are nevoie de un inginer britanic pentru a fi realizat. Astfel apare Bertrand Perry, elementul înstrăinării, cel care va urmări, cu ochi din ce în ce mai măriţi de groază, sălbăticia acestui popor, o sălbăticie fascinantă, de păianjen care-şi paralizează victimele. Bineînţeles, rezultatul va fi un eşec, însă eşecul îi aparţine lui Platonov, pentru că, aşa cum bine ştii, prietenul nostru a fost întotdeauna, în prima parte a vieţii sale, sfîşiat între liriki şi fiziki, între literatură şi travaliul fizic. În perioada în care scria povestirea canalului Volga-Don, încă nu făcuse o alegere clară, iar lucrul acesta îi dădea insomnii. Cred, însă, că eşecul lui Bertrand Perry din literatură nu semnifică altceva decît retragerea lui Platonov din fiziki... Ce mi se pare însă şi mai interesant este caracterul premonitoriu al povestirii publicate în 1927. Şapte ani mai tîrziu, adică peste un an, Stalin va pune în aplicare vechiul plan al lui Petru cel Mare, singura diferenţă dintre ficţiune şi realitate fiind că Stalin a angajat ingineri olandezi pentru treaba asta.

Dar cred că am zăbovit destul pe marginea canalului de irigaţie. Cît despre Platonov, voi mai stărui încă asupra lui, dar numai pentru a-ţi pune o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme. Întrebarea se leagă de reacţia Tătucului în două cazuri aparent diferite, însă similare în esenţă. De ce Stalin scrie, pe marginea revistei care-i publicase lui Platonov nuvela Ce să fie, celebrul cuvînt svoloch, neţinînd cont de faptul că nuvela îi fusese lucrată îndelung de GlavLit (cam nouă luni, umblă vorba) şi, deci, îl condamnă definitiv şi irevocabil la dispariţie, pe cînd în cazul dumitale preferă o tactică a amînărilor, o joacă de-a şoarecele şi pisica? În fond, poemul dumitale mi se pare mult mai imediat-jignitor. Să vedem dacă mi-l amintesc...:

„Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormînt,

Cînd vorbim, nu se-aude nici măcar un cuvînt.

Iar cînd vorbele par să se-nchege puţin,

Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.

Are degete groase şi grele,

Sînt cuvintele lui de ghiulele.

Rîd gîndacii mustăţilor strîmbe

Şi-i lucesc a năpastă carîmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gîturi subţiri –

Semioameni slujindu-l umili –

Care şuieră, miaună, latră cîineşte

Numai el, fulgerînd, hăcuieşte.

Potcovar de ucazuri, forjează porunci.

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.

Orice moarte-i desfată deplin

Pieptu-i larg de cumplit osetin.“

(Traducere de Emil Iordache)

Care e scena din Ca să fie despre care se spune că l-ar fi scos din minţi pe cumplitul osetin? Ţăranul Upoev, care, neînţelegînd mare lucru din revoluţie, îl visează pe Lenin şi se duce la Moscova să-l întîlnească, e iarăşi dezorientat la moartea Conducătorului. Aşadar, ce face? Realizează că spiritul lui Lenin trebuie să se fi întrupat într-o persoană reală. „Ne trebuie un om viu, care să fie la fel ca Lenin... Semăn pămîntul şi mă duc să mă uit la Stalin: simt că izvorul meu e în el. Am să mă întorc şi toată viaţa am să fiu liniştit.“

Aici nu e atîta ironie vizibilă încît să condamni un om la moarte. Tăişul e atît de bine ascuns încît scapă unui ochi cît de cît neatent. Aici Iadul suflă un aer îngheţat, inexplicabilul întoarce ordinea lucrurilor pe degete. Platonov e atît de pătruns de limbajul şi de mimica utopiei comuniste încît e periculos ca un cancer, tocmai pentru că roade din interior. De-aia trebuie eliminat pe loc. Pe cînd mînia ta aheiană... poate să mai aştepte. În plus, cred că ridicolul infernal, apocaliptic pe care Platonov îl aruncă asupra Tătucului este în mai mare măsură îngrijorător decît un poem care-i oferă dimensiuni titanice. Dar totul nu e altceva decît o chestiune de timp... Atît dumneata, cît şi Andrei Platonov aţi aşteptat noapte de noapte „oaspeţi dragi“, care pînă la urmă au venit.

Pe data viitoare, al dumitale, sincer,

BAS

Recomanda articolul prin: