La momentul revenirii Rusiei pe scena
internaţională, ideea de imperiu a cunoscut o reînnoire în
ochii intelectualilor care căutau să influenţeze marile puteri,
fie că aceştia erau neoconservatorii de la Washington, fie
neoeurasiştii de la Moscova. Imperiul în Oglindă. Strategii
de mare putere în Statele Unite şi în Rusia este un
aprofundat studiu geopolitic care încearcă să definească
gradul de convergenţă dintre aceşti intelectuali şi politica
externă a celor două mari puteri – Statele Unite şi Rusia – ce
desenează viitorul ordinii internaţionale.
Apostolii Imperiului: genealogii
intelectuale
Didier Chaudet, Florent Parmentier, Benoît Pélopidas
Imperiul în Oglindă. Strategii
de mare putere în Statele Unite şi în
Rusia
Traducere de Gabriela Şiclovan
Realegerea lui George W. Bush, în
noiembrie 2004, realegere care nu mai putea fi afectată de acelaşi
oprobriu ca şi în 2000, pare să fi dezvăluit europenilor o
Americă mai stranie decît ar fi crezut-o. Această stranietate
nou apărută, a unei lumi concepute de obicei după modelul
similarităţii, putea invalida o serie de analize elaborate pînă
atunci. Cu toate acestea, ea nu a diminuat atenţia îndreptată
spre cealaltă parte a Atlanticului, ba dimpotrivă. În schimb,
lumea est-europeană şi, a fortiori, ru-să rămîne, în
mare măsură, necunoscută publicului larg şi nu mobilizează decît
o comunitate restrînsă de specialişti.
Pornind de la această constatare,
genealogiile paralele care acoperă această primă parte răspund
unor obiective sensibil diferite. Înţelegerea, în
decursul istoriei, a emergenţei a două curente intelectuale ne
permite, de fapt, două moduri distincte de expunere.
De partea americană, informaţia de
care cititorul dispune a priori este supraabundentă. Iată de ce ne
vom preocupa cu precădere să clarificăm mizele dezbaterilor
istoriografice contemporane şi să rectificăm anumite erori
genealogice, pe care comoditatea expunerii ar putea să le facă
seducătoare. Astfel, analiza noastră intenţionează să arate că
„mişcarea neo-conservatoare nu este [...] prea «neo»
şi, desigur, nici prea conservatoare“1.
De partea rusă, ambiţia pare
simetrică, atîta vreme cît este vorba de a familiariza
cititorul cu o arie politică a cărei viaţă politică şi
intelectuală este încă prea puţin cunoscută. Să adăugăm,
de la bun început, că, dacă neo-eurasismul anilor 1990 se
prezintă ca o constelaţie intelectuală relativ heteroclită,
regăsim, totuşi, în el, în mod semnificativ, un
ansamblu de tematici care au marcat curentul precursor, cu vreo 70 de
ani mai înainte. Iată de ce am ales o manieră de expunere
disjunctă şi contextualizată a celor două mişcări, cea
eurasistă din anii 1920, apoi cea neoeurasistă din anii 1990, în
scopul de a pune în lumină reaproprierile care se impun.
Neoconservatorii, vechi şi moderni
Departe de a fi apărut odată cu 11
septembrie, neoconservatorii au o istorie care se întinde pe
mai bine de jumătate de veac şi pe care s-ar cuveni să o reluăm
pentru a înţelege situaţia lor şi viziunea pe care o au
asupra lumii actuale. Deoarece, chiar dacă neoconservatorii de azi
diferă, sub numeroase aspecte, de predecesorii lor, totuşi o anume
formă de spiritualitate şi un rol particular în cadrul
dreptei americane străbat generaţiile.
Desigur, termenul „neoconservator“
constituie un anacronism: migraţia din tabăra democrată spre cea a
republicanilor, care a permis acest apelativ, nu mai corespunde
realităţii; de fapt, noua generaţie întreţine o apropiere
de aceştia din urmă care durează de multă vreme, iar demersul său
îşi găseşte frecvente referinţe în sînul
conservatorismului american2. Cu toate acestea, termenul este încă
utilizat pe scară largă şi desemnează o tradiţie ideologică,
dacă nu cumva chiar o tradiţie de familie3.
Principala greşeală pe care o riscăm
în legătură cu această tradiţie ar consta în a o
considera un fel de troţkism pus în slujba dreptei. Trebuie să
recunoaştem că paralela cu istoricul comunismului sovietic este
tentantă, la o primă abordare: în ambele cazuri, ar fi vorba
de un grupuscul, care se consideră un fel de avangardă, un grup de
intelectuali, care cred că deţin Adevărul asupra destinului
istoric al naţiunii lor sau chiar al lumii întregi. Această
analogie, căreia îi vom evidenţia limitele, dezvăluie
caracterul ideologic al neoconservatorilor: după Irving Kristol,
care se autodefineşte drept unul dintre întemeietorii, dacă
nu chiar părintele mişcării, „ideile conduc lumea, deoarece
ideile definesc realitatea aşa cum este ea percepută“4. În
fine, e drept că numeroşi intelectuali din rîndul primilor
neoconservatori au fost influenţaţi de troţkism. În anii
1930, unii s-au format chiar la şcoala pe care-o reprezentau
discuţiile lor studenţeşti, de la Alcove I, o secţiune a
cafenelei de la City College din New York şi loc de întîlnire
a tuturor socialiştilor anticomunişti. Acolo, oameni importanţi
pentru neoconservatorism, precum un Irving Kristol, Daniel Patrick
Moynihan sau Daniel Bell, şi-au potolit setea de dezbateri şi de
controverse5.
În vremea aceea, nu era deloc
deplasat, cel puţin în mediul studenţesc, să îl
preamăreşti pe Stalin6. Dar pentru aceşti intelectuali se punea
mai ales problema să pară de stînga, respingînd,
totuşi, experienţa sovietică. Tocmai această poziţie
anticomunistă s-a afirmat definitiv la sfîrşitul celui de-al
Doilea Război Mondial, opunîndu-i încă din această
perioadă progresiştilor, uneori apropiaţi de URSS. În plus,
postura de avangardă, comună tuturor ideologilor, nu este în
nici un fel specifică extremei stîngi.
De la anticomunism la neoconservatorism
Neoconservatorii erau desemnaţi, în
acea perioadă, prin termenul de Vital Center şi reprezentau
centrul-stînga al Partidului Democrat. Printre reprezentanţii
acestui curent de idei, îl regăsim îndeosebi pe teologul
Reinhold Niebuhr, fondator, în 1941, al UDA (Union for
Democratic Action), devenit, în 1947, ADA (Americans for
Democratic Action), un grup antitotalitar, care denunţa atît
Uniunea Sovietică, cît şi Germania nazistă sau Japonia
naţionalistă.
Deosebit de interesant de studiat este
importanţa lui Niebuhr în cadrul neoconservatorismului
incipient, căci ea invalidează analiza, puţin superficială,
conform căreia neoconservatorii ar fi, iniţial, nişte evrei
americani de pe coasta de est. Desigur, aşa cum sublinia şi Max
Boot, oameni atît de valoroşi pentru această mişcare precum
Richard Perle şi Paul Wolfowitz sînt de confesiune iudaică,
dar nu e şi cazul lui James Woolsey sau al lui William Benett.
Dacă putem fi de acord cu un
specialist recunoscut ca John Ehrman7 în a afirma că,
într-adevăr, evreii americani, în particular cei din New
York, ai căror părinţi erau, cel mai adesea, emigranţi şi care
reuşiseră la şcoala americană, au avut o importanţă
considerabilă în constituirea spiritului neoconservator,
totuşi ei sînt departe de a fi singurii inspiratori ai
acestuia8.
Spre deosebire de progresişti şi de
tovarăşii de drum americani ai Moscovei, care constituiau, la
începutul Războiului Rece, o parte a stîngii, Niebuhr a
refuzat să interpreteze situaţia politică a epocii ca simplu
rezultat al unei atitudini americane prea agresive. Dimpotrivă,
teologul a apărat politica americană, care, în viziunea lui,
era dusă de un stat ce respecta libertăţile, în contrast cu
totalitarismul, fie el de stînga sau de dreapta. Modul acesta
de abordare, pe care îl vom numi mai tîrziu
neoconservatorism în materie de politică externă, se află,
în germene, tocmai în această poziţie de principiu. În
1949, istoricul Arthur Schlesinger Jr., el însuşi activist al
centrului-stînga american, publică una dintre operele sale
majore, The Vital Center9, în care se arată critic atît
la adresa unui capitalism haotic, cît şi a celor care adoptă
o atitudine conciliantă faţă de comunismul totalitar. El preia de
la Niebuhr îndeosebi viziunea pesimistă asupra naturii umane
şi înţelege să protejeze idealul democratic, un ideal
fondator american, în faţa unei lumi instabile; el recomandă
totodată combaterea cu hotărîre a ameninţării comuniste;
dar acest ansamblu este articulat din perspectiva „destinului
mondial“ al Statelor Unite, a rolului acestora de primă putere
planetară10.
Dacă există un demers cu adevărat
persistent în neoconservatorism, de-a lungul generaţiilor,
atunci acesta este reprezentat de o anume reflecţie asupra
relaţiilor internaţionale, fondată pe afirmarea unui
excepţionalism şi a unui providenţialism american, care au o veche
tradiţie. Să remarcăm încă de pe acum că această credinţă
într-un „destin mondial“ al ţării lor, considerată a
priori ca moralmente superioară, îi împinge pe
neoconservatori, încă din timpul Războiului Rece, să ignore
faptele sau, cel puţin, să producă o analiză a problemelor
internaţionale condescendentă faţă de Lumea a Treia şi
necondiţionat proisraeliană. Astfel, într-un articol din
martie 1975 al revistei neoconservatoare Commentary, articol
intitulat „The United States in Opposition“ ş„Statele Unite în
opoziţie“ – n.t.ţ, Moynihan pretinde că antiamericanismul
ţărilor Lumii a Treia s-a propagat în virtutea influenţei
socialismului britanic şi a tipic englezescului „dispreţ
aristocratic“ faţă de Statele Unite11. Mai general, regăsim, la
neoconservatorii celor două generaţii, o anume opoziţie faţă de
naţiunile Sudului. În articolul său „Oil: The Issue of
American Intervention“12, scris ca reacţie faţă de embargoul
petrolier, neoconservatorul Tucker denunţă, înainte de toate,
egalitarismul predicat de ţările Lumii a Treia, care doreau să fie
tratate ca şi statele Nordului, mult mai apte, totuşi, de a impune
ordinea în lume. În viziunea autorului, acceptarea unei
asemenea solicitări n-ar putea conduce decît la haos
internaţional. În calitate de partizani ai unei Americi
puternice şi libere în acţiunile sale, ei nu puteau decît
să respingă o egalitate de principiu cu aceste state13. De aici
decurge logic şi respingerea oricărui discurs de culpabilizare a
ţărilor Nordului în legătură cu situaţia Sudului,
neoconservatorii considerînd că sărăcia ţărilor Lumii a
Treia nu este cauzată istoric decît de alegerea lor de a da
prioritate noţiunii de egalitate, în detrimentul celei de
libertate. Ca atare, orice invocare a unor reparaţii financiare
pentru consecinţele colonizării se dovedeşte inacceptabilă14.
Această abordare condescendentă este întărită de opoziţia
recurentă a acestor ţări faţă de Israel, a cărui apărare
necondiţionată este o altă caracteristică constantă a abordării
neoconservatoare. În calitate de aliat strategic de primă
importanţă, Israelul constituie obiectul unei atenţii cu totul
speciale din partea lor15. De altfel, chestiunea antisemitismului,
asociată cu amintirea traumatizantă a celui de-al Doilea Război
Mondial, joacă un rol deloc neglijabil în abordarea situaţiei
statului evreiesc. Aceasta explică de ce rezoluţia 3379 a Adunării
Generale a ONU, care asimila sionismul rasismului, rezoluţie
aprobată la 10 noiembrie 1975, a reprezentat o bătălie
intelectuală majoră pentru neoconservatorii din epocă. Ea
marchează definitiv respingerea de către aceştia a instituţiilor
multilaterale: ei se îndoiesc de eficacitatea acestui tip de
instanţe în materie de promovare a democraţiei, dat fiind
faptul că ele conţin mai ales state nedemocratice16. Evocată în
mai multe rînduri, ideea democratică trebuie considerată
deopotrivă în sensul strategic al afirmării puterii
americane, ceea ce este absolut singurul lucru care-i defineşte
durabil, dincolo de anticomunismul de odinioară sau de
antiislamismul şi de cruciada democratică de azi.
Pentru a ne convinge, este suficient să
ne aplecăm asupra articolului remarcabil al universitarei
neoconservatoare Jeane Kirkpatrick, care, la cîteva luni după
revoluţia islamică iraniană, publică în Commentary
„Dictatorships and Double Standards“17. În acest articol,
ea critică sistematic politica externă a lui Carter, care voia să
forţeze regimurile autoritare aliate să se îndrepte prea
repede spre democraţie, manifestînd, în schimb, rezervă
şi diplomaţie cînd era vorba să trateze cu inamicul
totalitar sovietic şi cu sateliţii acestuia. După ea, o asemenea
atitudine îşi asuma riscul de a slăbi forţa unor aliaţi ale
căror regimuri puteau, din acel moment, să cadă pradă forţelor
comuniste sau, mai general, antiamericane, precum în Iran, de
pildă, ceea ce n-ar fi mers în sensul unei propagări a
democraţiei. Ar fi fost, deci, mai bine ca Washingtonul să înceteze
să-şi critice aliaţii, oricît de puţin democratici ar fi
fost ei, căci, dacă un autoritarism de dreapta aliat Statelor Unite
putea să evolueze cu timpul spre democraţie, o asemenea schimbare
era imposibilă în cazul unui regim totalitar. Anumite pasaje
ale articolului se dovedesc chiar opuse ideii de difuzare mesianică
a democraţiei în restul lumii, Statele Unite trebuind cel mult
să se rezume la o poziţie de principiu, conform căreia, din
perspectiva Washingtonului, toate ţările lumii ar putea deveni
democratice, într-o bună zi18. Această analiză arată că
problema regimului democratic nu este importantă pentru
neoconservatori decît atunci cînd se asociază cu o
necesitate strategică particulară a americanilor19.
Această abordare neoconservatoare a
problemelor internaţionale a cunoscut primul său moment de glorie
odată cu opţiunile strategice ale administraţiei Truman, din
aprilie 1945 şi pînă în ianuarie 1953, exprimate în
documentul NSC-6820, care reia retorica din Vital Center21. Acest
punct de vedere a fost combătut de stînga Partidului Democrat
pe baza ideilor istoricului William Appelman Williams. În opera
sa din 195222, el prezintă politica externă naţională ca dominată
fundamental de căutarea unor debuşeuri către pieţe străine.
Denunţînd Statele Unite ca naţiune expansionistă, această
lucrare nu îşi găseşte imediat publicul, deşi şocul
războiului din Vietnam zdruncină puternic consensul de
centru-stînga asupra politicii externe. Alegerile prezidenţiale
din 1968 n-au făcut decît să accentueze slăbirea
neoconservatorilor: ei asistă la înfrîngerea
candidatului democrat Hubert Humphrey, care reprezenta cel mai bine
valorile lor, în faţa republicanului Nixon. Criza ulterioară
a Partidului Democrat atinge pînă şi grupul ADA,
neoconservator prin excelenţă. În consecinţă, acesta îşi
amendează substanţial poziţia sa violent anticomunistă, optează
pentru o poziţionare mai spre stînga şi nu mai păstrează,
spre a se defini ideologic, decît cîteva principii
kantiene de drept internaţional, susceptibile de a permite pacea
mondială, în ciuda antinomiilor pe care acestea le-ar putea
manifesta faţă de poziţiile neo-conservatoare actuale. Mai general
vorbind, alături de abordarea multilaterală, care preconizează
cooperarea şi un rol mai puţin dominant pentru Washington, aşa cum
era ea reprezentată de progresiştii moderaţi, precum Stanley
Hoffmann23, critica radicală de stînga devine destul de
pregnantă în cadrul partidului. Ca atare, nu numai că
spiritul Vital Center este ameninţat în politica externă, dar
el este marcat deopotrivă de o tot mai mare angoasă faţă de
stînga epocii şi, în particular, faţă de militantismul
afro-american. Într-adevăr, acest militantism dă naştere
unei conştiinţe naţionaliste a negrilor, care simpatizează cu
ţările Lumii a Treia şi mai ales cu cauza palestiniană, ceea ce
nu poate decît să displacă neoconservatorilor, visceral
proisraelieni. Noua stîngă şi militantismul afro-american
sînt văzute ca generatoare ale unui nou antisemitism, mai cu
seamă după războiul din 1967. Într-adevăr, doar la două
luni după încheierea acestuia, mişcarea pentru drepturile
civice SNCC (Student Nonviolent Coordinating Commitee) prezintă
Israelul ca pe un stat fără o reală legitimitate politică şi
denunţă opresiunea suportată de locuitorii autohtoni ai pămîntului
palestinian. Stînga procedează la fel, prin glasul unor
intelectuali reputaţi, precum Noam Chomsky.
AIPAC şi neoconservatorismul
În susţinerea pe care o acordă
Israelului, sau mai exact unei politici pro-Likud în Israel,
neoconservatorii au un aliat cu greutate în grupul de presiune
washingtonian, denumit American Israel Public Affairs Committee, sau
AIPAC.
Aşa cum a constatat Paul Finley, fost
reprezentant al statului Illinois (1961-1983), la vremea respectivă
membru al Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei
Reprezentanţilor, acest lobby a reuşit să se impună după
războiul din 1967. Astăzi, acesta este al doilea lobby ca influenţă
din capitala federală americană, după uniunea americană a
pensionarilor (American Association of Retired People).
Sprijinindu-se pe 100.000 de membri răspîndiţi în
întreaga ţară, cunoscut pentru organizarea sa şi pentru
numeroasele sale victorii (ne referim în special la opoziţia
sa violentă faţă de partizanii unei mai mari aplecări către
interesele palestiniene în perioadele electorale, precum
Cynthia McKinney sau Adlai Stevenson), grupul de presiune se laudă,
pe site-ul www.aipac. org., că ar fi determinat votarea anuală a
mai mult de 100 de iniţiative legislative favorabile Israelului
(vezi rubrica „Who We Are“).
Cel mai bun exemplu pentru importanţa
pe care o are AIPAC în viaţa politică americană este, fără
nici o îndoială, dezbaterea din jurul vînzării de
avioane AWACS către Arabia Saudită, la începutul anilor 1980.
A trebuit ca preşedintele Ronald Reagan să se folosească de
întreaga sa influenţă asupra Senatului de la acea vreme,
pentru ca acesta să permită vînzarea a cinci avioane, vînzare
pe care grupul de presiune şi aliaţii săi la nivel legislativ se
încăpăţînau să o blocheze. Tocmai de la acest
episod-cheie al istoriei Capitol Hill porneşte dezbaterea asupra
importanţei proisraelienilor la Washington, dezbatere care a fost
re-lansată recent prin intermediul producţiei lui John J.
Mearsheimer şi a lui Stephen Walt de la Universitatea Harvard,
intitulată The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy24.
Cu toate acestea, AIPAC nu este unanim
susţinut în comunitatea iudaică americană. Astfel, în
noiembrie 1978, Nahum Goldmann, preşedinte al Congresului iudaic
mondial, i-a cerut preşedintelui de la acea vreme, Jimmy Carter, să
meargă pînă la dizolvarea lobby-ului, aşa cum este numit
grupul de susţinere proisraelian condus de AIPAC25. Căci, după el,
respectivul lobby este, de fapt, un obstacol pentru o pace
arabo-israeliană şi israeliano-palestiniană.
În plus, interesele
militaro-industriale şi petroliere, sau lobbyingul la fel de
semnificativ al Protestanţilor integrişti, au cel puţin tot atîta
influenţă asupra direcţiei actuale a politicii externe americane
în Orientul Mijlociu. Astfel, dacă ei merg în aceeaşi
direcţie ca şi neoconservatorii şi dacă se întîmplă
ca neoconservatorii să fie invitaţi la convenţia anuală a AIPAC
(ne gîndim, de exemplu, la Richard N. Perle, participant la
convenţia din 2005 şi remarcat pentru punctele sale de vedere
extremiste, făcînd apel tocmai la o acţiune militară contra
Iranului), ei nu sînt decît o componentă, şi nu motorul
principal al unui ansamblu politic care îi uneşte pe
proisraelieni, pe neoconservatori şi dreapta dură religioasă
protestantă, cu toţii partizani ai politicii americane duse în
prezent de administraţia Bush în Orientul Mijlociu.
În plan mai general, agitaţia
societăţii, în particular în jurul chestiunii rasiale
şi a războiului din Vietnam, îi face pe neoconservatori să
se teamă de o explozie socio-politică chiar în interiorul
teritoriului american. Aşa se explică faptul că, în anii
1970, jurnalişti precum Podhoretz au denunţat mai mult stînga,
decît dreapta americană. Pentru ei, aceasta din urmă purta o
luptă în apărarea valorilor morale şi pentru o ordine
socială care devenea esenţială în această Americă
debusolată a anilor 1960-1970. De altfel, această situaţie a fost
remarcată de dreapta şi, după o fază de suspiciune, ziarele
tradiţional conservatoare, precum National Review, au salutat
această apropiere ideologică. Ceea ce a determinat bascularea unui
mare număr de neoconservatori.
Atunci, o parte a stîngii a creat
şi a început să utilizeze expresia în mod peiorativ,
pentru a-i desemna pe acei foşti progresişti care alunecau, din ce
în ce mai mult, spre dreapta eşichierului politic. Respectiva
alunecare trebuia să se facă progresiv şi nu era în
întregime operată în anii 1970, ceea ce explică faptul
că, în general, neoconservatorii au refuzat iniţial
calificativul. De fapt, în 1972, doar Irving Kristol este cu
adevărat neoconservator: el este primul care a trecut Rubiconul şi
i-a abandonat pe democraţi pentru Partidul Republican, susţinîndu-l
pe Nixon. Ceilalţi, chiar dacă au rămas fideli, s-au pomenit din
ce în ce mai izolaţi. După înfrîngerea lui
Humphrey, Partidul Democrat se află într-o situaţie foarte
dificilă: organizaţia fusese minată de dirijismul lui Lyndon
Johnson şi de diviziunile din interiorul partidului, cauzate de
inflaţie, de război şi de problema drepturilor civice, ceea ce
împiedică orice acţiune unitară importantă. În faţa
acestei stări de descompunere avansată, a fost lansat un vast
program de reforme, numite „reformele McGovern“ sau New Politics.
Care va displăcea repede neoconservatorilor. Pe de-o parte, pentru
că scopul afişat al acestor reforme se îndreaptă în
sensul aripii de stînga a partidului, insistînd încă
şi mai mult pe problemele sociale, pe care neoconservatorii le
percep din ce în ce mai mult dintr-o perspectivă exclusiv
securitară. Pe de altă parte, pentru că ei rămîn critici
faţă de instaurarea unui spirit democratic mai amplu în sînul
partidului, menit să pericliteze situaţia vechilor şefi democraţi,
reputaţi ca moderaţi, deci apropiaţi ai Vital Center. Astfel,
aceste reforme au condus la excluderea candidatului Henry „Scoop“
Jackson, susţinut de neoconservatori, cu prilejul alegerilor
preliminare care au precedat prezidenţialele din 1972.
După înfrîngerea în
alegeri a lui McGovern, candidat al stîngii din Partidul
Democrat, neo-conservatorii au crezut că îşi vor putea
recuceri ideologic grupul politic. Ei au fondat Coaliţia pentru o
majoritate democratică, reunindu-i pe cei care îi susţinuseră
anterior pe Humphrey şi pe Jackson şi al căror scop era revenirea
la tradiţia lui Truman şi a lui Kennedy. Această iniţiativă s-a
soldat, însă, cu un jalnic eşec, deoarece partidul a adoptat,
cu prilejul unei convenţii care a avut loc la Kansas City, în
decembrie1974, un document care întărea spiritul reformelor
McGovern. Încă din perioada de la sfîrşitul anilor 1960
şi în deceniul 1970, neoconservatorii au avut succes mai
degrabă în tabăra conservatorilor. O dovedeşte poziţia de
asistent al preşedintelui pentru afaceri urbane, acordată lui
Moynihan de către administraţia Nixon (din ianuarie 1969 pînă
în august 1974), şi reacţia democraţilor. În această
perioadă, acest democrat, reputat ca moderat, este mai criticat în
rîndurile propriului partid decît de către republicani,
confirmînd astfel ideea conform căreia neoconservatorii îşi
pierduseră cu totul locul în grupul politic de origine.
Dar fractura dintre neoconservatori şi
restul stîngii nu a fost total consumată decît în
vremea lui Carter (preşedinte din ianuarie 1977 pînă în
ianuarie 1981). În plus faţă de procesul istoric al
alunecării spre dreapta, deja evocat, şi faţă de poziţia lui
Carter privind aliaţii autoritari ai Statelor Unite, această
administraţie este considerată mult prea slabă faţă de
ameninţarea comunistă şi, mai ales, prea puţin proisraeliană. De
fapt, preşedintele se vrea un partizan ferm al păcii în
Orientul Apropiat, recunoscînd punctul de vedere al
palestinienilor şi privilegiind ideea de pace contra teritoriu, pe
care „neoconii“ nu au considerat-o niciodată adecvată. O vreme,
Moynihan a fost ultima legătură între ei şi Partidul
Democrat: acesta a fost motivul pentru care ei l-au putut considera
capabil de a fi exponentul ideilor lor la vîrful partidului şi
la nivelul puterii. Dar atunci cînd această ultimă speranţă
decide să susţină candidatura lui Carter la un al doilea mandat,
în ciuda unui bilanţ pe care neoconservatorii îl
consideră deplorabil, decepţia este totală. În vara anului
1980, se petrece, astfel, o adevărată migraţie politică dinspre
Partidul Democrat către Partidul Republican.
Asta nu înseamnă că ideile
neoconservatoare sînt unanim susţinute de către dreapta
politică, departe de asta. De fapt, abordarea relaţiilor
internaţionale se opune celei a realiştilor, cealaltă componentă
importantă a Partidului Republican, asimilabilă conservatorilor
moderaţi. Această opoziţie este la fel de intensă ca şi lupta
dintre neoconservatori şi stînga Partidului Democrat. În
epoca în care dreapta dură, reprezentată deja de Cheney şi
Rumsfeld, se opune cu virulenţă noţiunii înseşi de realism
sau de moderaţie în problemele internaţionale,
neoconservatorii poartă aceeaşi bătălie la nivelul agenţiilor de
informaţii americane, denunţă pragmatismul kissingerian şi
spiritul de destindere în relaţia cu URSS26. Într-adevăr,
viziunea lor asupra lumii a prevalat în analiza faimoasei Team
B: în 1976, George H. Bush, la vremea respectivă director al
CIA, cedează criticilor dreptei dure şi ale neoconservatorilor,
care afirmă că National Intelligence Estimate, produs anual de
agenţiile de informaţii pentru a evalua posibilităţile şi
periculozitatea URSS, este mult prea optimist. Numita Team B, compusă
din zece specialişti neataşaţi CIA sau unei alte agenţii, a fost,
deci, însărcinată să reia analiza acestui document, pentru
a-i evalua gravitatea. Neoconservatorul Richard Pipes, istoric al
Rusiei de la Harvard, conduce acest grup în care-l regăsim şi
pe Paul Wolfowitz. Raportul lor ia forma previzibilă a unui atac în
toată regula împotriva politicii lui Kissinger şi denunţă
pe un ton alarmist dorinţa de dominaţie mondială sovietică.
Există încă şi azi, în tabăra republicană, această
ruptură între conservatorii moderaţi şi pragmatici, care
recunosc limitele puterii americane şi, deci, doresc o politică
fondată pe un anume echilibru strategic cu state importante pe scena
internaţională, şi „şoimii“, care refuză orice evocare a
unei limite a „Forţei în slujba Binelui“ („Force for
Good“), pe care o reprezintă Statele Unite. Neoconservatorii îşi
asumă rolul de laborator de idei la dispoziţia celor care pledează
în favoarea unei politici ofensive în afacerile
internaţionale. Team B nu este decît un exemplu relevant
pentru un climat general: cei care au condus contraatacul intelectual
al think tank-urilor de dreapta în anii ’70, în epoca
în care ideile de stînga domneau la Washington27, au fost
Irving Kristol, însoţit de William Simon, director al extrem
de conservatoarei John N. Olin Foundation, şi de alţi influenţi
oameni de dreapta. În general, neoconservatorii au adus dreptei
o garanţie intelectuală inexistentă pînă atunci în
diatribele antiprogresiste ale conservatorismului. În plus, de
trei decenii încoace, ei frecventează culisele puterii la
Washington, ceea ce le conferă o expertiză politică. Această
prezenţă în arenele puterii explică, în ciuda
numărului lor mic, capacitatea lor de a exercita o influenţă în
sînul dreptei americane, mult înainte de venirea la
putere a lui George W. Bush şi, fără-ndoială, mult după aceea.
––––––––––––
1. Ghassan Salamé, Quand
l’Amérique refait le monde, Paris, Fayard, 2005, p. 137-138.
2. Pe acest subiect, vezi în
special punctul de vedere al neoconservatorului Max Boot, în
Max Boot, „What a Heck is a Neocon?“, Wall Street Journal, 30
decembrie 2002.
3. Familiile Podhoretz, Kristol şi
Pipes sînt neo-conservatoare de două generaţii şi
constituie, de zeci de ani, adevăraţi stîlpi ai ortodoxiei
acestui curent de gîndire.
4. Irving Kristol, Neoconservatism: The
Authobiography of an Idea, New York, Free Press, 1995, p. 233.
5. Stefan Halper şi Jonathan Clarke,
America Alone. The Neo-conservatives and the Global Order, New York,
Cambridge University Press, 2004, p. 45.
6. Ibid.
7. John Ehrman, The Rise of
Neoconservatism. Intellectuals and Foreing Affairs, 1945-1994, New
Haven şi Londra, Yale University Press, 1995.
8. Vezi Max Boot, „What the Hack is a
Neocon?“, „Think Again: Neocons“, Foreign Policy,
ianuarie/februarie 2004 şi „The Myth of a Conservative Cabal“,
The Daily Star, 14 ianuarie 2004.
9. Arthur M. Schlesinger Jr., The Vital
Center: The Politics of Freedom, Boston, Houghton Mifflin Company,
1949.
10. John Ehrman, The Rise of
Neoconservatism..., op. cit., p. 15.
11. Ibid, p. 81.
12. Robert W. Tucker, „Oil: the Issue
of American Intervention“, Commentary, vol. 59, nr.1, ianuarie
1975.
13. Pentru o analiză precisă a
acestei raportări la egalitatea între state, cf. G. Salamé,
Quand l’Amérique refait le monde, Paris, Fayard, 2005, p.
317-321.
14. John Ehrman, The Rise of
Neoconservatorism..., op. cit., p. 83.
15. Ibid., p. 132.
16. Ibidem, p. 7, 85-87.
17. Jeanne Kirkpatrick, „Dictatorsips
and Double Standards“, Commentary, vol. 68, nr. 5, noiembrie 1979,
p. 34-45.
18. Vezi, în special, foarte buna
analiză a lui James Mann, Rise of the Vulcans. The History of Bush’s
War Cabinet, Viking, New York, 2004, p. 92.
19. Pentru mai multe detalii
referitoare la părerea neoconservatorilor despre democraţie, vezi
Didier Chaudet, Les néoconservateurs américains face à
l’Islam, Paris, UniversCités, 2005, p. 57-64.
20. NSC-68, „United States Objectives
and Programs for National Security“, 14 aprilie 1950. Acest
document este disponibil la adresa: http://www.
fas.org/irp/offdocs/usc-68.htm.
21. John Ehrman, The Rise of
Neoconservatism..., op. cit., p. 16-17.
22. William Appleman Williams,
American-Russian Relations, 1781-1947, New York, Rinehart, 1952.
23. John Ehrman, The Rise of
Neoconservatism..., op. cit., p. 27-29.
24. Documentul este disponibil pe
site-ul Kennedy School of Government al Universităţii Harvard, la
adresa: http://ksnotes
1.harvard.edu/Research/wpaper.nsf/rwp/RWP06-011.
25. Serge Halimi, „Le poids du lobby
pro-israélien aux Etats-Unis“, Le Monde Diplomatique, august
1989, p. 14-15.
26. James Mann, Rise of the Vulcans...,
op. cit., p. 75-77.
27. David M. Ricci, The Transformation
of American Politics. The New Washington and the Rise of Think Tanks,
Yale University Press, New Haven şi Londra, 1993, p. 154.
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters