OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum trebuie sa se implice intelectualitatea in treburile cetatii si in viata politica – prin rezistenta pasiva, prin cultura, sau prin actiunea politica directa? Care pot fi mijloacele de „presiune“ cele mai potrivite pentru ca intelectualitatea sa se faca auzita? Profesorul Iancu Fischer a experimentat, in foarte multii ani de cariera la catedra de Filologie Clasica de la Bucuresti, ambele forme de opozitie. Intii, prin refuzul inregimentarii si al limbii de lemn – rezistenta „lingvistica“, si luciditate in fata „sirenelor socialismului“, chiar in asa-numitele perioade de dezghet cind multi intelectuali s-au lasat dusi de valul pseudo-reformelor. Apoi, prin rezistenta activa, atit ca decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Bucuresti, cit si ca membru al unei asociatii care a implinit de curind 10 ani de existenta: Solidaritatea Universitara. Implicarea in viata politica, prin luari publice de atitudine si prin proiecte concrete, este pentru profesorul I. Fischer o necesitate: „altfel – spune el – m-as fi simtit dezertor“.


Specializare interdisciplinara

Domnule profesor, reprezentati o voce mai mult decit avizata a invatamintului universitar in general si a celui clasic in mod special. Care este, la ora actuala, situatia invatamintului clasic in Romania?

Invatamintul superior clasic este difuzat acum in cele mai importante centre universitare ale tarii. In afara de Bucuresti – unde, din fericire, traditia nu a fost intrerupta niciodata, chiar daca au existat ani fara admitere – s-au infiintat sectii de specialitate la Iasi, Cluj si Timisoara.
Din punct de vedere al continutului, filologia clasica este specializarea interdisciplinara prin excelenta. Un filolog clasic nu trebuie sa cunoasca numai cele doua limbi si literaturi, ci si istoria, lingvistica indo-europeana, filozofia si chiar anumite stiinte auxiliare, cum este epigrafia. Noi izbutim sa oferim tinerilor interesati aceste discipline, astfel ca, in principiu, un absolvent sirguincios de filologie clasica obtine cunostintele care ii permit sa se indrepte apoi spre specializarea potrivita vocatiei sale si chiar sa se adapteze unor cerinte neprevazute in exercitarea diferitelor profesii, nu neaparat cea didactica.

Calitatea studiilor este insa pindita de mai multe primejdii. Prima este supraincarcarea corpului didactic, care provine, in buna masura, din tenacitatea rezistentei vechiului sistem contractual, al asa-numitelor state de functiuni. Pornindu-se de la ideea eronata (abandonata teoretic) ca invatamintul trebuie sa-i ofere studentului ansamblul cunostintelor necesare vietii profesionale, s-au creat grupuscule de studenti, rigid distribuite pe ani de studiu, discipline, sectii etc., ceea ce duce la o pletora de posturi, avind drept consecinta fie o pletora de profesori (si, deci, o scadere a nivelului), fie, in cazul penuriei de specialisti, la obligatia celor existenti de a preda un numar imens de ore. Orice rezolvare aritmetica si contabila a problemei ar implica disparitia unor specializari de nivel superior.
A doua primejdie: dotarea este aproape catastrofala. Din 1975, abonamentele la reviste s-au redus dramatic, la fel achizitiile de carti. Din 1980, putinul ramas a fost stopat, singurele modalitati de imbogatire a bibliotecilor fiind schimburile de publicatii si darurile, destul de parcimonioase. Dupa 1989, lacunele erau atit de mari incit umplerea lor este inca aproape imposibila. Au venit donatii din strainatate. Unele au ajuns la destinatie, altele s-au pierdut pe drum sau chiar la noi, din diverse neglijente conjugate. Problema esentiala este ca, daca nu facem noi insine eforturi, este foarte greu sa obtinem rezultate. Nu avem decit o singura revista capabila sa ofere un schimb competitiv, care apare insa destul de anevoios: Studii Clasice.

A treia primejdie, a carei amenintare a devenit clara in ultimul an: datorita situatiei grave a limbilor clasice in invatamintul secundar (in urma aplicarii eronate a unei reforme pozitive), motivarea tinerilor bacalaureati scade, consecinta fiind, prin disparitia concurentei, imposibilitatea selectionarii exclusive a unor studenti de elita.
In sfirsit, problema tineretului: este esential sa poata fi atrasi in invatamint absolventii talentati, care sa fi obtinut, dupa terminarea studiilor, titluri stiintifice in marile universitati din Occident. Din nefericire, cei care reusesc sa plece se gindesc destul de rar la intoarcere (o tragedie a intregului invatamint romanesc si a cercetarii stiintifice). Dar, intorcindu-se chiar, nu este sigur ca-si pot pune in valoare pregatirea: „statele de functiuni“ ar putea fi complete, fara posturi vacante. Desigur ca nicaieri, nici in Occident, nu gasesti posturi pe toate drumurile, dar la noi nu exista mecanisme si poate nici dorinta de a sustine persoane bine pregatite cu studii in strainatate care ar pune in pericol establishment-ul din facultati. Am fost zece ani membru al Senatului Universitatii, am asistat la tot felul de concursuri si am vazut cit de aprige erau uneori luptele impotriva celor cu un palmares de cercetare important. Erau preferati cei care slujisera ani de zile – mai bine sau mai putin bine – facultatea respectiva decit „intrusii“ veniti din cercetare, ca sa nu mai vorbim de tineri.

Deocamdata, institutele de cercetare independente – adica fara legatura cu invatamintul – ale Academiei mai absorb ceva din fortele promitatoare. Desi independenta lor a fost contestata, pe motiv ca ar reprezenta o ramasita sovietica, ea se dovedeste a fi utila. Ceea ce nu inseamna ca un profesor nu trebuie sa fie implicat si in activitatea de cercetare. Dimpotriva, nu poti fi un bun profesor fara sa fi participat la investigarea domeniului: daca nu te-a preocupat un subiect si nu ai adus o contributie cit de mica, nu esti decit un compilator.


Colaborarea lui Rosetti cu Graur

Ati avut o foarte indelungata cariera in Universitate si ati colaborat cu marii lingvisti, ca Al. Graur, Al. Rosetti, Iorgu Iordan. Cum a decurs aceasta colaborare?

As incepe cu momentul intrarii mele in invatamint la catedra de Filologie Clasica, in vara anului 1948. Era cu putin inainte de reforma operata in toamna aceluiasi an, iar catedra functiona inca dupa vechiul sistem. Ea se compunea numai din: profesorul titular de limba si literatura latina, Al. Graur, un profesor de greaca (D. Marmeliuc), profesorul D.M. Pippidi, care avea o catedra de cultura antica si un profesor de gramatica comparata indoeuropeana, Th. Capidan. La latina existau doua posturi de asistent. Unul era ocupat de viitorul profesor M.I. Barbu. Al doilea devenise vacant prin plecarea in Portugalia a lui Victor Buescu. Atit. Eu am fost desemnat de Consiliul facultatii suplinitor al acestui post.
Al. Graur mi-a fost profesor si in ultima clasa de liceu. Sfatul lui a fost elementul decisiv care a inclinat balanta in favoarea dorintei mele de a urma filologia clasica, impotriva tuturor alarmelor familiale. El m-a propus, dupa ce toate incercarile mele de a-mi face studiile la Paris esuasera, pentru postul de care am vorbit. Profesorul Graur era foarte dotat pentru cariera didactica. Era si un mare savant, fara o stralucire de tip retoric, ci de o profunzime pe care o intelegeau cei cu adevarat pasionati de disciplina. Era élève diplômé de l’École Pratique des Hautes Études si obtinuse titlul de doctor de stat. Acest titlu dadea pe vremea aceea posibilitatea teoretica de a obtine un post in invatamintul superior in Franta, pe cind doctoratul „de Universitate“ era un titlu care nu conferea alt drept decit pe acela de a-l purta.

Colaborarea lui Rosetti cu Graur data dintr-un an fast pentru lingvistica romaneasca – 1933. Amindoi se intorsesera de la Paris de citiva ani iar Rosetti, excelent organizator, a infiintat prima revista de lingvistica de statura occidentala – Bulletin Linguistique – redactata in intregime in limbi straine, esentialmente in franceza, cu un numar limitat de pagini continind contributii ale unor personalitati din tara si din strainatate. Articolele erau selectate de Graur, de Rosetti si de profesorul J. Byck.
Profesorul Iorgu Iordan, venit de la Iasi, a fost numit in 1949 directorul proaspat infiintatului Institut de Lingvistica. La propunerea, cred, a lui Al. Graur s-a constituit un fel de echipa de lucru, compusa din cei patru lingvisti amintiti si inca patru persoane din generatia mai tinara: Boris Cazacu, Ion Coteanu, Gheorghe Tohaneanu si cu mine. Ne intilneam o data pe saptamina la Casa Universitatii si, intr-o atmosfera destinsa (creata in primul rind de Al. Rosetti), discutam principalele activitati ale Institutului – unde se lucra la Dictionarul Academiei –, ale Universitatii etc. Era un fel de Consiliu Stiintific avant la lettre. Totul a luat sfirsit in 1952, printr-o hotarire brutala a autoritatilor politice, care i-au indepartat din Institut si (cu exceptia lui Iorgu Iordan si a lui B. Cazacu) din invatamint pe toti membrii echipei, pentru vini imaginare sau pentru „dosar“ – era cazul meu.


Lovitura de gratie din 1948

Ce s-a intimplat in momentul in care au inceput imixtiunile politice in invatamint si cercetare?

Dupa fatala zi de 30 decembrie 1947 s-a precipitat instaurarea „dictaturii proletariatului“ si izolarea Romaniei. Lovitura de gratie a venit in 1948 cind, pe linga reforma invatamintului, de inspiratie sovietica, au fost desfiintate toate revistele de stiinta, in toate domeniile, si inlocuite cu un singur tip, care se numea invariabil Studii si Cercetari de…, scris exclusiv in romaneste. Necrologul tuturor publicatiilor stiintifice a fost un articol din Lupta de clasa, nesemnat, care se numea Despre cosmopolitismul in stiinta, cu subtitlul Cu privire la Bulletin Linguistique. Autoritatile comuniste au stiut unde era „dusmanul“: in revistele de tip occidental. Tot atunci s-au desfiintat si toate asociatiile stiintifice independente, inclusiv Societatea Romana de Lingvistica, creata de acelasi Rosetti.

Au urmat presiuni crescinde pentru transformarea lingvisticii intr-o anexa a propagandei politice si pentru separarea ei de curentele stiintifice occidentale (sa nu uitam ca, in 1949, Traian Savulescu, presedintele Academiei, il condamna pe Constantin Brancusi, opunindu-i, ca model, pe Vera Muhina). Nemultumite de rezultate, autoritatile au trecut, in 1952, la represiuni – destituiri masive, interdictii de semnatura.
Unii dintre lingvisti au colaborat cu mai mult zel (noii conducatori ai Institutului, cei care combateau fara sa cunoasca in profunzime curentele occidentale), altii cu mai putin. Nu au existat oponenti fatisi. Cei obedienti au fost uneori din convingere. Oportunisti au fost foarte multi, dar nu toti. Lucrurile s-au redresat lent: s-a inceput publicarea unor articole, s-au elaborat studii care au permis cristalizarea unei scoli lingvistice la Bucuresti, permeabila chiar, mai tirziu, unor curente venite – oroare! – din Occident.

Ce continea dosarul dumneavoastra, care a fost mereu un pretext pentru marginalizare?

Bine spus pretext, pentru ca, de fapt, se simtea ca nu sint un mare admirator al noului regim. Dosarul meu avea doua elemente. Parintii mei fusesera bogati – subliniez ca nu am recuperat nimic – si plecasera din tara, ca toate rudele mele. Acest lucru m-a urmarit pina in octombrie 1989, cind am fost din nou dat afara pe motiv ca rudele mele ar face politica dusmanoasa impotriva regimului socialist, ceea ce oricum era o minciuna inventata de seful „cadrelor“ din Minister, azi detinatorul unui rol de conducere in invatamintul privat, capitalist.


Cele doua „dezgheturi“

Cum ati traversat dumneavoastra mult comentata perioada a dezghetului, care i-a determinat pe multi intelectuali sa adere entuziast la Partidul Comunist?

As spune ca au fost doua perioade ale dezghetului. Prima a fost in 1956, cind miscarile din Ungaria si Polonia au speriat conducerea de aici si s-a produs o usoara liberalizare. Directorul adjunct, politic, al Institutului de Lingvistica a vorbit de un NEP ideologic. Cu timpul, s-a vazut ca acest timid NEP ideologic duce la periclitarea soliditatii partidului insusi si a pozitiilor conducatorilor. A urmat o represiune severa, cu arestari, cu celebrele inscenari carora le-au cazut victime atitia: profesorul Marius Nasta, Milita Petrascu, Mihai Andricu – exemple de intelectuali „putrezi“, aserviti Occidentului. Au urmat sedintele de la Uniunea Scriitorilor, cu sacrificarea unui lamentabil tap ispasitor, epurarile din 1958-’59. In 1959 am fost din nou dat afara din invatamint.
In primii ani ai lui Ceausescu se vorbea de o anumita liberalizare. Nu a fost insa una sincera. El a reintrodus, dimpotriva, anumite forme de indoctrinare obsesiva pe care regimul Dej le mai slabise. Invatamintul politic incepuse, de pilda, sa se rarefieze. Cum a venit Ceausescu, el a reaparut, cu mai multa rigoare, pina in 1989. Lumea nu observa toate detaliile, desi ele constituie marca reala a regimului. Era limpede ca tinde spre acapararea totala a puterii si spre un marxism supraortodox. Numai cine nu a vrut nu a vazut ceea ce se pregatea. De pilda, decretul care obliga femeile sa aiba patru copii era cea mai brutala acaparare de catre politic a vietii private.

Ceausescu a practicat un simulacru de rezistenta in fata influentei sovietice. In episodul Cehoslovaciei, dupa parerea mea – si nu numai a mea – Ceausescu nu s-a opus, ci pur si simplu nu a fost instiintat. Lumea s-a lasat cucerita insa atunci de acest aparent act de curaj – care a durat cam o saptamina – si foarte multi au cazut in mrejele noii conduceri. Lucru care mie, insa, nu mi s-a intimplat, fiind deja avertizat de numeroasele semnale pe care le-am amintit.
Singurele lucruri pozitive au fost contactele – parcimonioase – cu strainatatea; in felul acesta am avut posibilitatea singurei mele calatorii in Occident, la invitatia atasatului cultural al Germaniei care mi-a obtinut o bursa de trei luni. Curind dupa aceea, in 1969, cind trebuia sa particip la un Congres de Filologie Clasica la Bonn, nu am mai primit pasaportul.
Nu trebuie sa uitam ca prima dintre categoriile persecutate de Ceausescu a fost intelectualitatea. In 1969, el a pronuntat o fraza care a insemnat inceputul unor vremuri grele pentru institutele de cercetare: „am desfiintat feudalismul, nu vom ingadui feudalismul in stiinta“. Tezele de la Mangalia au revelat in totalitate adevarata fata a „dezghetului“.


Reforma reala si nu „perestroika lesinata“

Dupa 1989 ati fost timp de sapte ani decan al Facultatii de Limbi Straine din cadrul Universitatii si ati participat din interior la reforma sistemului universitar. Cum aratau inceputurile reformei?

In decembrie 1989 am fost cu totii parte a entuziasmului general, pentru ca nu stiam atunci ca eram de fapt pacaliti. Aveam insa libertatea de a intreprinde schimbarea necesara. M-am folosit de experienta mea democratica – teoretica mai mult decit practica – anterioara si de cunoasterea invatamintului interbelic. In virtutea, probabil, a acestei experiente si a faptului ca nu ma compromisesem in timpul regimului comunist, am fost ales decan.
Am participat in aceasta calitate la incercarile de reformare a invatamintului superior, initiate de Ministrul Invatamintului pe vremea aceea, Mihai Sora, care a crezut cu adevarat ca „am facut o revolutie si nu o perestroika lesinata“, conform propriei lui expresii. Marele sau merit a fost ca a tinut seama de „ebulitia interioara“ (si aceasta expresie ii apartine) din cadrul fiecarei institutii de invatamint si a canalizat-o in directia cea buna. Daca a existat vreo reforma in acesti ani, atunci ea se datoreaza in principal acestei ebulitii interioare si nu unor ordine de la minister. Toti ministrii care au incercat sa conduca prin ordine au incetinit, daca nu chiar au frinat reforma.

Puteti sa dati un exemplu?

Am avut la un moment dat intentia sa infiintam in Facultate un masterat. Am elaborat un plan foarte amanuntit, o descriere a ceea ce ne propuneam; planul a fost aprobat de Consiliul Facultatii si de Senatul Universitatii. Am supus spre aprobare Ministerului planul, concretizat in „statele de functiuni“ (fara argumente suplimentare). Nici nu ajunsesem de la Minister la Facultate, ca s-a si primit un telefon de la directorul general, care ne reprosa ca am indraznit sa propunem ceva, de altminteri foarte bun, fara a astepta initiativa Ministerului. Planul nostru a cazut si a mai durat inca doi ani pina sa se realizeze.
Astazi incepe sa se schiteze o reforma reala, dar sub presiune financiara. Or, o reforma adevarata nu se poate face in momentele de criza profunda. Oricum, Profesorul Andrei Marga merita toate felicitarile pentru ca a reusit sa faca reforma – cu toate neajunsurile ei – in invatamintul secundar. A facut-o in ritm rapid si cred ca a reusit sa obtina rezultate ireversibile.


Implicarea intelectualilor

In paralel cu functia de decan, ati detinut si functii de conducere in cadrul unor asociatii civice cum este Solidaritatea Universitara.

Implicarea mea in organizatiile civice este direct legata de atasamentul fata de valorile democratice, constituit foarte de timpuriu. Memoria mea politica dateaza de cind aveam virsta de 12-13 ani. In 1936 au avut loc trei evenimente care m-au zdruncinat si mi-au deschis ochii: alegerile din Franta, razboiul civil din Spania si debarcarea lui Titulescu de la Ministerul roman de Externe. Cele trei momente m-au facut sa inteleg pericolele care amenintau echilibrul democratic. De atunci, am privit libertatea si democratia ca valori primordiale. Credinta aceasta mi-a dat puterea de a rezista, inainte de 1989, sirenelor „dreptatii sociale“ comuniste, refuzind inregimentarea si limba de lemn, iar dupa 1989, implicindu-ma in actiuni si luari publice de pozitie.
Dupa episodul mineriadei din iunie 1990, am avut de luptat cu o multime de universitari occidentali care incepeau sa ne intoarca institutional spatele. Asa s-a intimplat cu profesorul Michel Lejeune, pe care-l propusesem pentru acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. La vremea aceea, el a refuzat orice contact cu institutiile romanesti. I-am explicat ca lovitura data Universitatii era dubla: una, foarte concreta, a minerilor, a doua, din partea celor care ne izolau de lumea exterioara. Dar chiar si cu aceste explicatii, in pofida faptului ca eram in relatii foarte bune, a acceptat titlul de-abia dupa doi ani – el, care in 22 decembrie 1989 imi trimisese o scrisoare plina de entuziasm, in care spunea: „J’exulte avec vous, je pleure avec vous“. In aceste conditii era absolut necesara o inchegare a opozitiei si una din forme a fost Solidaritatea Universitara, in care am activat de la bun inceput.

Solidaritatea Universitara a fost conceputa nu numai ca un factor de rezistenta la tendintele restauratoare, ci si ca unul de progres. In acest sens, s-au elaborat proiecte privind legislatia si statutele universitare, am sprijinit orice masura care ni s-a parut ca va contribui la o evolutie in bine. Nu toate actiunile noastre au avut realmente consecinte, fapt relevat si de Victor Birsan intr-o carte despre impactul societatii civile asupra politicului. Acolo se poate citi ca o parte din propunerile – judicioase – inaintate de Solidaritatea Universitara in privinta legislatiei invatamintului au fost ignorate.

Credeti ca intelectualitatea este datoare sa se implice in cetate si in viata politica?

Cred ca intelectualul nu are voie sa abdice de la implicarea in viata politica si cred ca are, datorita pregatirii lui superioare, o raspundere in plus. Democratia nu este numai libertatea de a spune si de a face orice, ci si asumarea raspunderii pentru ce faci sau ce spui.
Solidaritatea Universitara organizeaza, de altfel, in aceste zile o dezbatere tocmai pe tema implicarii universitarilor in politica, cu un bilant al ultimilor zece ani si cu perspectivele de viitor. A te implica – fara iluzia ca poti sa rastorni lumea – este o obligatie de stringenta actualitate, mai ales in imprejurarile in care fortele retrograde par sa cistige teren. Nu avem dreptul nici de a tacea, nici de a sta acasa.


Daca nu m-as fi implicat, m-as fi simtit dezertor

Ce pondere credeti ca poate avea intelectualul in producerea schimbarii? Credeti ca intelectualitatea romana s-a implicat suficient?

S-a vazut imediat dupa 1989 o ecloziune a fortelor, de care intelectualii s-au folosit in mare masura. O multime de personalitati din viata stiintifica si literara s-au implicat in politica, in publicistica si in alcatuirea societatii civile. Sa nu uitam ca Grupul de Dialog Social sau Alianta Civica sint creatia intelectualilor in primul rind. Exista in Romania si o traditie a implicarii intelectualilor in politica, nu din interes, ci din pasiune. Sa nu-i uitam pe Spiru Haret, Titu Maiorescu, Iorga, P.P. Negulescu.
Fragilele noastre traditii democratice fac ca sistemul democratic insusi sa fie cunoscut mai degraba din surse intelectuale decit din cele practice. De aceea intelectualii sint cei care cunosc mai bine implicatiile si raspunderile democratiei. Eu mi-am facut cultura politica in adolescenta, mai putin prin observarea vietii politice autohtone, cit mai ales ascultind Radio Paris si citind Destinul omenirii de P.P. Negulescu.

Exista o oarecare retinere a intelectualului roman de a se implica in viata politica organizata. Un ilustru profesor de la Matematica, Caius Iacob, a spus clar: intelectualii trebuie sa intre in partide. Atii au avut insa ezitari. Pe de o parte, exista o reticenta fata de partide in general. Pe de alta parte, regimul Iliescu a practicat o politica constanta de erodare a imaginii partidelor autentice, de discreditare a lor prin inventarea unor asa-numite partide paralele, cu sigle identice sau aproape identice cu cele ale partidelor istorice. (Iliescu are experienta din 1945-46: PNT – Anton Alexandrescu, PNL – Tatarascu, Partidul National Popular, cu alte cuvinte pluralism cu voie de la stapinirea partidului unic). Incercarile de integrare a intelectualilor in sistemul politic prin candidaturi independente au esuat. O alta sursa a reticentelor, de care se fac vinovate, de data aceasta, partidele, este aparitia unor oligarhii de conducere oarecum impermeabile. Unii intelectuali, in loc sa fie primiti cu bratele deschise, au fost intimpinati cu anumite rezerve. Este un mecanism care i-a descurajat.

Important este insa ca ei sa nu abandoneze lupta. Daca vrem sa facem ceva in conditiile foarte grele de acum, nu putem sta cu miinile incrucisate. Aceasta este convingerea mea profunda, care imi da forta de a continua, desi as avea dreptul sa-mi vad si de profesiunea mea, destul de neglijata. (In decembrie 1989 incepusem sa redactez un manual de formare a cuvintelor in limba latina. Nu am mai avansat de atunci.) Dar nu pot totusi sa spun ca-mi pare rau, pentru ca, daca nu m-as fi implicat, m-as fi simtit dezertor.