OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In numarul din august al revistei Idei in dialog, dl Bogdan Cristian Iacob analizeaza semnificatia Raportului Comisiei Tismaneanu si reactiile generate de acest document, printre care si unele care imi apartin. Articolul dlui Iacob pare bine informat si, formal, are o inalta tinuta academica. in realitate, cel putin in anumite pasaje, articolul e plin de inadvertente si sofisme de un nivel intelectual foarte redus.

Dl Iacob ilustreaza reactiile „gresite“ fata de Raport prin doua „cazuri“, al lui Gabriel Andreescu si al meu. Dupa parerea dumnealui, noi am fi uitat ca Raportul a „oficializat si institutionalizat discursul de responsabilizare a spatiului public prin intermediul asumarii trecutului si a recunoasterii criminalitatii si ilegitimitatii regimului comunist in intreaga sa existenta istorica“. Ignorind sau trivializind acest fapt, se pare ca noi (printre altii, daca am inteles bine) ne situam intr-o zona a „obturarii si opacizarii memoriei“.

Dl Iacob ignora, astfel, el insusi faptul ca simpla declarare a caracterului criminal si ilegitim al regimului comunist este doar un act simbolic. Atita timp cit nu e acoperit de un efort real si semnificativ de intelegere si asumare a comunismului, acest act simbolic are doar o importanta simbolica redusa. Or, exact acesta era principalul meu repros la adresa Raportului, ca el insusi nu ajunge la o intelegere/asumare suficient de profunda si de coerenta a ceea ce a insemnat comunismul in Romania, si atunci nu are cum sa functioneze ca impuls in acest sens pentru altii. De altfel, ideea ca un text de condamnare a comunismului de 665 de pagini, dezarticulat, stufos si incoerent ca structura si ton (respectiv complet ilizibil pentru nespecialisti) ar putea avea ca efect „responsabilizarea spatiului public“ mi se pare cel putin hazardata.

Dl Iacob imi reproseaza ca, in ultimul meu articol din nr. 122 (379) al Observatorului cultural, judec Raportul si pe autorii sai din perspectiva unei „presupuse afilieri generalizate si neconditionate fata de programul politic al presedintelui Traian Basescu si implicit suspecti de tendinte hegemonice, absolutiste“. Lectura dlui Iacob este, insa, de o rea-credinta uimitoare. Doua treimi din respectivul articol se refereau exclusiv la discutiile din jurul Raportului si la modul in care Vladimir Tismaneanu a ales sa raspunda sau nu criticilor aduse acestui document. Acest corp principal al articolului se incheia cu supozitia ca modul discretionar in care Vladimir Tismaneanu intelege sa promoveze textul Raportului s-ar putea datora acelui tip de absolutism moral despre care Adam Michnik credea ca poate constitui un pericol mortal pentru anticomunismul postcomunist. Ilustram apoi, in a doua parte a articolului, acest tip de absolutism moral prin modul in care unii intelectuali il sustin pe presedinte; era vorba, in primul rind, de Vladimir Tismaneanu, dar si de alti trei intelectuali care nu aveau nimic in comun cu redactarea Raportului, deci e evident ca, vorbind despre sustinatorii presedintelui, nu ii puneam in legatura cu autorii Raportului, cu atit mai putin cu textul acestuia, cum pretinde dl Iacob.
Culmea ironiei face insa ca tocmai dl Iacob sa fie cel care pune in legatura directa Raportul si pe autorii lui cu programul presedintelui Basescu, atunci cind, in alt pasaj al articolului, afirma transant (si din nou bizar, pentru ca legatura pe care o face e greu de inteles) ca Raportul si concluziile lui au devenit baza a patru proiecte majore prin care s-ar aprofunda integrarea europeana a Romaniei: votul uninominal, o noua Constitutie, reforma justitiei si lustratia. Si ca membrii Comisiei Tismaneanu au fost si sint implicati in „succesive campanii in aceasta directie“! intr-adevar, halucinant.

Utilitatea logicii
Dl Iacob pluseaza, insa, in materie de proceduri argumentative aberante. Astfel, acuzindu-ma ca etichetez complet arbitrar Raportul si ca emit din abundenta sentinte despre el, fara a oferi insa alternative de interpretare, citeaza in sprijinul acuzatiei sale dintr-un articol de-ale mele, scris in iulie 2006, care n-avea nimic de-a face cu Raportul pentru simplul motiv ca pina la publicarea acestuia avea sa mai treaca aproape o jumatate de an. Asa ca nu pot sa nu ma intreb la ce poate fi bun academismul luxuriant al articolului dlui Iacob (citari si referinte stufoase, terminologie filozofica pretioasa si dese formulari prin care autorul anunta ce si cum intentioneaza sa argumenteze), daca el incalca cele mai elementare norme ale logicii.
in continuare, dl Iacob citeaza afirmatia mea ca discursul public despre comunism al lui Vladimir Tismaneanu este simplist si utilizeaza procedura nefasta a name-dropping-ului.

Dar, desi citeaza in mod onest si precizarea mea ca aceasta afirmatie nu se refera la studiile specializate ale lui Vladimir Tismaneanu, carora le recunosteam profesionalismul si utilitatea pentru specialisti, ci doar la discursul destinat publicului larg, dl Iacob considera opinia mea descalificanta, punindu-ma in acelasi rind cu detractorii elucubranti ai lui Vladimir Tismaneanu. De ce? Pentru ca aceasta afirmatie ar ignora contributia academica a acestuia, validata de comunitatea internationala, desi eu precizasem clar ca nu la aceasta parte academica a scrierilor lui Vladimir Tismaneanu ma refer. Nonsensul este total. Din nou, articolul dlui Iacob pare ca ar fi avut mult de cistigat daca, inainte de publicare, autorul si-ar fi revazut caietul de logica din clasa a IX-a, respectiv lectiile despre notiuni si despre raporturile dintre ele. Si, desigur, despre principiul identitatii (il reamintesc pentru dl Iacob: A este A, B este B. Dar A nu este B; nu are cum...).

Un alt argument prin care dl Iacob ma trimite in zona detractorilor extremisti ai lui Vladimir Tismaneanu este acela ca unul din contraargumentele cel mai des folosite de mine impotriva acestuia si a Raportului ar fi un text al lui Valerian Stan care e citat si pe site-ul unui ONG patronat de Victor Roncea. Din nou, interpretarea e stupefianta. Textul respectiv, cum se precizeaza in articolul meu si cum recunoaste si dl Iacob, a aparut in New York Magazine si pe site-ul personal al autorului; daca si alte site-uri l-au reprodus, nu vad cum poate afecta asta valabilitatea sau lipsa de valabilitate a argumentelor in sine. Ma tem ca dl Iacob e cel care opteaza hotarit pentru o atitudine de tip extremist atunci cind condamna un discurs doar pentru ca e citat de o publicatie dubioasa si cind ma pune pe mine in legatura cu modul de a proceda al sefului acelei publicatii doar pentru ca n-am precizat ca textul respectiv este reprodus si acolo!

in acelasi sens este folosit insa si argumentul ca acest text al lui Valerian Stan ar contine diverse calomnii si teorii ale conspiratiei. Aici, dl Iacob da dovada de aceeasi rea-credinta des intilnita in articolul dumnealui, atunci cind nu aminteste faptul ca eu insumi am precizat ca „alte asertiuni ale lui Valerian Stan despre Vladimir Tismaneanu sint mai putin argumentate si mai riscante“ (mai mult, chiar pretinde explicit ca nu am facut o astfel de precizare!) si am insistat asupra ideii ca Vladimir Tismaneanu, in calitate de presedinte al unei comisii a statului roman, deci intr-o pozitie publica inducindu-i o responsabilitate publica, avea datoria de a raspunde tuturor criticilor pertinente, chiar si atunci cind veneau din partea unor persoane carora le-ar fi putut imputa alte luari de pozitie in ceea ce-l priveste personal.
De altfel, insusi faptul ca eu as folosi criticile lui Valerian Stan ca pe contraargumente personale impotriva lui Vladimir Tismaneanu sau a Raportului este inexact: articolul meu era construit pe ideea ca exista critici pertinente carora acesta nu le-a raspuns, desi a raspuns foarte prompt calomniilor, si ca acest lucru nu e deloc in regula. Dupa cum am vazut deja, insa, dl Iacob nu e interesat de continutul articolelor la care se refera, ci doar de modul in care pot fi crosetate anumite pasaje pentru a obtine concluziile de care are nevoie.

Excesul de optimism
Tot linga Victor Roncea m-ar trimite, dupa parerea dlui Iacob, „vehementa, malitiozitatea si motivatia profund politica“ ale unor afirmatii de-ale mele din articolul din Observatorul de acum o luna. in primul rind, aceste trei note caracteristice nu sint deloc suficiente pentru a circumscrie tipul de atitudine sau ideologia respectiva (din nou, logica...); acolo e vorba de mult mai multe. Argumentul este, deci, perfect nul in sine.
Chiar si daca ar fi suficiente, ideea ca articolul ar fi motivat politic (sau chiar ca as avea „polite politice si personale“ de platit, cum se exprima mai plastic, in alt paragraf, dl Iacob) constituie un pur proces de intentie. Nu ii cunosc personal pe nici unul dintre cei despre care e vorba acolo, nu am conflicte cu ei sau cu autorii Raportului, nici personale, nici institutionale, nu am nici o afiliere sau interes legate direct sau indirect de vreo zona a vietii politice sau a institutiilor administrate de stat. Mai mult, nu sint neaparat un antibasescian. Oricum, daca presedintele se foloseste de obedienta jenanta a unor intelectuali, acest comportament politic pragmatic al sau mi se pare mult mai usor de justificat decit servilismul lor. insa, cum bine stim, procesele de intentie prezinta, spre deosebire de cele normale, avantaje considerabile: nu necesita prea multe resurse si sint rapide.

Articolul este la fel de arbitrar si in restul lui, dupa ce trecem de „punerile la punct“ haotice ale dlui Iacob. O lunga apologie descrie Raportul si rolul sau in termeni aproape mistici. Astfel, Raportul nu ar fi doar baza celor 4 puncte, amintite mai sus, din programul presedintelui Basescu, ci si „un act fundamental pe baza caruia noua identitate democratica a institutiilor si cetatenilor Romaniei se poate afirma si emancipa“ si „un moment de turnura in spatiul public romanesc, o schimbare de directie (Wende)“. Ma tem ca termenul german, oferit cu larghete de dl Iacob in cea mai buna traditie a traducerilor din Heidegger, nu schimba cu nimic faptul ca aceste idei reprezinta doar un caz clasic de wishful thinking. in realitate, daca nu ar fi fost reactiile stupide, dar violente ale nationalistilor, extremistilor etc., Raportul ar fi trecut aproape neobservat la nivelul spatiului public care conteaza si de la care se putea astepta o schimbare, adica acela care nu ii include pe extremisti. in afara reactiilor acestora, dezbaterile publice serioase au fost minime; de altfel, cum argumentam in articolul pe care dl Iacob il critica fara a se referi nici un moment la fondul lui, insusi presedintele Comisiei a inteles sa promoveze dezbaterea exclusiv in zona acuzatiilor aduse de extremisti.

Acuzatii absurde, academisme baroce
in fine, unele contributii majore pe care dl Iacob considera ca le-ar aduce Raportul in materie de demitizare a trecutului comunist sint, in realitate, doar lucruri de bun simt. Demitizarea pretinsei liberalizari a comunismului, in special cea din jurul anului 1968, ca si devoalarea rolului controversat al BOR sau a alierii comunismului romanesc cu nationalismul si cu extremismul de dreapta sint deja bunuri intelectuale comune; e bine, evident, ca Raportul le sustine (nu exista alternativa decenta la aceste interpretari), dar nu e nimic senzational aici.

Articolul face o serie de consideratii despre condamnarea comunismului si memorie, amnezie, vina, legitimitate etc. Nu le analizez, pe de o parte, pentru ca formularile baroce si jocurile de cuvinte noiciene ale autorului („neutralizare recuperativa a unor segmente ale istoriei regimului comunist“, „inradacinata ne-dreptate a cotidianului acelor vremi“, „demnitizare“ etc. etc.) nu acopera decit acelasi optimism exagerat cu privire la rolul Raportului in declansarea unei improbabile transfigurari radicale a societatii romanesti, pe de alta parte, pentru ca inainte de a ajunge la acest nivel filozofic sint alte lucruri mai concrete de analizat in legatura cu textul acestuia.
Voi reveni asupra acestora in alte numere ale revistei, intr-un dialog epistolar cu Caius Dobrescu pe tema Raportului, a semnificatiei si importantei lui. Pina atunci, ma tem ca articolul dlui Iacob nu a fost foarte util dezbaterii publice pe aceasta tema; nu cred ca acuzatiile absurde sau academismele baroce care nu acopera decit banalitati sau optimisme de circumstanta ne vor ajuta sa intelegem mai mult despre condamnarea comunismului.