OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş vrea să tranşez cîteva ambiguităţi. Impostura este intelectuală atunci cînd impostorul este un autor care se manifestă public în calitate de intelectual, adică îşi arogă statutul cuiva care percepe inteligent evenimentele ce scandează actualitatea. Un editorialist sau autorul unei cărţi apărute în centrul spaţiului public este un astfel de intelectual. Desigur, el poate veni din orice domeniu discursiv, cu legitimaţia de intelectual la vedere. Există, altminteri, mulţi intelectuali români care nu simt nevoia să vorbească în public, dar care ar putea s-o facă. Alţii, printre care mă număr acum şi eu, o fac. Nu înseamnă că sîntem mai inteligenţi decît cei care tac, poate dimpotrivă. Dar, în calitatea acesta, devenim impostori ori de cîte ori nu ne revizium afirmaţiile taxate drept false de către – cum ar zice Elena Ceauşescu – „colegi“ de-ai noştri, pentru a le apăra sau pentru a recunoaşte greşeli comise. Asta dovedeşte, înainte de orice, vanitatea de a considera că spaţiul public în care evoluăm este ierarhizat: cei de „sus“ nu le răspund celor de „jos“. Scuza este adesea aceea a „argumentului psihopatologic“ amintit de Jacques Bouveresse, despre care voi vorbi mai mult în partea a doua a acestui răspuns.

 

 

Primul reproş al celor care au reacţionat la eseul meu din urmă cu două săptămîni este întemeiat: am încercat să pun în paralel două situaţii de enunţare, aceea a unor intelectuali francezi care întrebuinţează fraudulos concepte preluate din ştiinţele exacte şi aceea a unor intelectuali români care fac, în gazetă, dar şi în cărţi, într-un limbaj accesibil, afirmaţii false.

Paralela nu e perfectă – deci nu e paralelă. Totuşi, comparaţia funcţionează. Numitorul comun constă în prestigiul de care se bucură, în public (în special în cazul francezilor) şi în locurile de putere pe care le ocupă (în special în situaţia românilor), atît intelectualii denunţaţi de Sokal şi Bricmont, cît şi Mircea Cărtărescu şi Traian Ungureanu. Vorbesc de voci care contează, care se aud distinct. În cazul intelectualilor francezi incriminaţi, este vorba şi despre denunţarea unei poziţii de monopol în cadrul umanioarelor, după mai 1968. Monopol relativ, ce-i drept, pentru că, între timp, apăruseră „noii filozofi“ liberali, umanişti şi raţionalişti care au ocupat repede poziţii de putere în Stat (Luc Ferry a fost ministru al învăţămîntului). În cîmpul cunoaşterii însă, monopolul „antiumaniştilor“ era unul mai degrabă de export, dar cu atît mai important, pentru că piaţa pe care o dominau ei – şi pe care, în bună parte, o domină şi azi – este cea academică americană. Pe baza acestui prestigiu, aceştia – Régis Debray, Julia Kristeva sau Jacques Derrida – s-au lansat în supoziţii specioase, imposibil de verificat de către publicul umanist căruia i se adresau.

 

Reacţia fizicienilor a fost una de apărare a limbajului: nu poţi rosti orice cuvînt în orice context decît cu riscul caducităţii şi al demonetizării şi dezafectării, astfel, al limbajului prost întrebuinţat. Aceasta este şi cauza mea: să nu aruncăm cuvintele în derizoriu. Argumentul celor doi fizicieni se susţine, desigur, dar, repet, există un efect estetic al limbajului, al limbajului ca prezenţă sensibilă, care face ca prelucrarea raţională a afirmaţiilor „frumoase“ să fie deturnată înspre una profund subiectivă, a sensibilităţii. Convingerea este cel mai adesea un proces retoric prin care cineva reuşeşte să determine în altcineva adeziunea – primul pas spre actele care pot decurge de aici. De pildă, cu toate că, se ştie, Istoria nebuniei a lui Michel Foucault este o lucrare contestată de istorici, perspectiva studiului şi a limbajului ei a reuşit să-i convingă pe mulţi dintre cititorii ei să gîndească la fel, să încerce să scrie la fel şi să adopte, în raport cu alte subiecte, perspectiva adoptată de autor. Aşa s-a constituit „French Theory“, ca succes al unei retorici seducătoare şi în lipsa unui cadru de gîndire istoric care să le fi permis intelectualilor americani care au aderat la ea o lectură critică.

 

Puţini literaţi americani sînt dispuşi să vadă în Foucault lecturi nietzscheene, heideggeriene, fenomenologice şi existenţialiste, influenţa literaturii de avangardă şi amprenta voinţei de revoluţie, aşa cum nu recunosc, în spatele incontinenţei lui Deleuze, influenţa materialismului lui Hume sau a imanentismului spinozist, preluate apoi de pozitivismul vitalist al lui Bergson. Puţină lume îşi oferă răgazul să verifice interpretările lui Derrida şi să evalueze miza conceptului de diferanţă, aşa cum, desigur, cu atît mai greu îi este să urmărească adecvarea argumentarului dialectic al psihanalizei lacaniene la obiectivele terapeutice ale psihanalizei în general. Deh, lume nouă. Dar americanilor le-a plăcut şi au fost convinşi să „voteze“ cu impostorii. Au existat, desigur, şi interese, dar nu despre ele vreau să vorbesc. Impostorii sînt şi francezii care deturnează instituţional şi semantic limbajul, dar şi – poate mai ales – o revistă ca Social Texts – care le cade victimă. Aşa se întîmplă, cred, la o scară mai mică, cu Idei în dialog.

 

 

În România, politologia barocă a lui Traian Ungureanu nu face şcoală. Norocul nostru. Cu atît mai puţin jurnalismul angajat al lui Mircea Cărtărescu. Dar locul lor în spaţiul public, în calitate de formatori de opinie, este unul autentic şi discutabil. Cazul romancierului nu e îngrijorător. Mircea Cărtărescu scrie, pentru nişte bani, nişte texte în care, orice ar spune, nu se poate discredita ca scriitor. Există, desigur, posibilitatea ca, datorită enormului său prestigiu de scriitor, cititorii să creadă ce spune, mai degrabă decît să guste fiorul contactului cu scriitura sa. Pentru că un autor de articole politice scrie, cel puţin în principiu, pentru a fi crezut nu ca scriitor, ci ca intelectual. Crezi ce spune un intelectual, în vreme ce crezi în cum scrie un scriitor. Aşadar, la întîmpinarea pe care mi-o face H.-R. Patapievici – în comentariile de pe site-ul Observatorului cultural – cum că imposturile denunţate de Sokal şi Bricmont au drept criteriu secund „încercarea de a transfera asupra retoricii prestigiul de adevăr al ştiinţei, pentru a-i face irefutabile afirmaţiile“ şi deci că nu pot fi extrapolate la situaţiile lui Mircea Cărtărescu şi Traian Ungureanu, propun să modificăm „prestigiul de adevăr al ştiinţei“ cu „prestigiul de adevăr al persoanei“, mult mai important decît cel al ştiinţei într-o societate a cărei presă exaltă prezenţa senzorială şi aruncă în derizoriu ştiinţa, alăturînd fotografii nud unor descoperiri recente ale savanţilor britanici anonimi. Nu uitaţi de sloganul „Hagi preşedinte!“. El spune adevărul despre imaginea pe care mulţi dintre noi o au despre adevăr.

 

Cazul lui Traian Ungureanu este diferit, dar mai grav. Ar fi fost mult mai grav dacă jurnalistul ar fi fost telegenic. Norocul nostru că nu e. El beneficiază însă de o notorietate remarcabilă: deschide revista-fanion a pieţei de idei româneşti, în care un titlu ca „Viaţa, ca moartea la ţară“ stă alături de un articol despre Wittgenstein al lui Cătălin Cioabă. Publică în Revista 22 articole despre sport cu un subtitlu care îi alătură pe Wittgenstein şi pe Becali. Este editorialist al Cotidianului. Este un autor harnic al Editurii Humanitas, unde beneficiază de privilegiul seriei de autor. Nu mi-e clar dacă, purtat de curcubeele propriilor fraze, jurnalistul scrie o mulţime de enormităţi fără să-şi dea seama de ceea ce spune (varianta venială) sau, deşi ştie perfect că înşiră grozăvii, încearcă să le livreze în ambalaje halucinogene (versiunea mortală). Chiasmul ţine loc de argument (vezi schema „antisemitismului pasiv şi a fumatului involuntar“ din articolul „Ponzi, Stoica şi Madoff – acţionari la Concordia română“, din Idei în dialog, ianuarie 2009). Efortul de a pune la un loc două realităţi nemiscibile este încununat de o victorie retorică chinuită: situaţia politică de după alegerile din decembrie este pusă în paralel cu „schemele piramidale Ponzi-Stoica-Madoff“, conform secantei: „Efectul e acelaşi: iluzia victoriei, urmată de ruină“.

 

Ce contează că nu se ştie cine are această iluzie şi nici cînd această iluzie a fost năprasnic ruinată? Importantă e sentinţa care conchide articolul: „Locul gîndirii raţionale rămîne neocupat“. Arareori, în textele lui Traian Ungureanu, îşi face loc gîndirea raţională. Şi numai dacă serveşte arhitecturii de ansamblu. Atunci cînd, în faimosul articol „Cum poate fi cineva de stînga în România? (dacă nu e Orwell)“, eseistul scrie ca o floare că „există o singură stîngă onestă şi ea s-a născut, mereu, ochi în ochi cu nedreptatea care anulează fiinţa umană“ întrupată în George Orwell, „om de stînga, nu stîngist“ (s.m), Traian Ungureanu consideră că proprietatea termenilor nu este, nici ea, decît un efect de stil. Am gustat glazura frazei „şi toate sînt forme precise ale impreciziei, scurtături care taie spre ocolul fără sfîrşit“. Bucată grea, dar gustoasă pour une fois, fraza lui Ungureanu este un desert interminabil, un (ca să îl pastişez puţin, iertare, maestre) un topping pe vid. Mai putem spune atunci că autorul comite afirmaţii false sau că e, pur şi simplu, un impostor?

 

Traian Ungureanu nu e filozof. Dar nu e nici Alexandra Duţulescu de la ziarul gratuit Compact. El este cel care vîsleşte în barca „trioului Patapievici-Liiceanu-Tismăneanu“ (Pleşu, pasămite, a fost eliminat, pentru că s-a „dat“ cu Patriciu), trio formidabil, pentru care unii români, dacă nu şi-ar da viaţa, s-ar considera fericiţi să îi ofere măcar dovada unei fidelităţi canine. Traian Ungureanu nu pretinde că face ştiinţă, dar nici Derrida nu pretinde aşa ceva. Aici cade un alt contrargument pe care Horia-Roman Patapievici mi-l aduce: „Dacă decidem să numim aceste strategii imposturi, atunci sîntem constrînşi să admitem că singura comunicare legitimă este comunicarea ştiinţifică, cea lipsită de argumentare retorică“. A, deci istoria, filologia, filozofia, psihologia, sociologia nu sînt discursuri cu statut ştiinţific – acesta trebuie să fie motivul pentru care afirmaţia „satul românesc, invadat de alcool, mizerie şi muncă de eficienţă feudală e victoria stîngii reale şi aplicate“ stă alături de „Roma Magna. Un Tablou de Pannini“ al lui Cosmin Ungureanu. Comentariul aplicat al lui Cosmin Ungureanu este tot atît de „generalist“ ca cel al lui Traian Ungureanu? Pentru că, din două, una. Fie Idei în dialog e o revistă de idei în care autorii nu fac din limbaj statuete de pandişpan poleite cu ciocolată şi distribuite ca obiecte de artă, fie e o cofetărie în care polemicile filologice sînt bătăi cu bomboane cip care pun în evidenţă dexteritatea de atleţi a unor cofetari (cam lung, chiar şi pentru dumneavoastră, nu-i aşa, domnule Ungureanu?)

 

Dacă Derrida e un impostor, iar Ungureanu un strateg, atunci, da, într-adevăr, apare brusc un snop de criterii discriminante între: mogulul bun, Sorin Ovidiu Vîntu, şi mogulul rău, Dinu Patriciu (aici trimit la o luare de cuvînt a lui Patapievici, apărută în Revista 22, cu ocazia faimosului colocviu despre „campania împotriva intelectualior“); între partidul bun, PD-L (care e de dreapta, respectiv, baciul moldovean), şi cele rele (PSD şi PNL, care sînt de stînga, respectiv baciul ungurean şi vrîncean), distincţie pe care o face, în blană de oaie năzdrăvană, însuşi Traian Ungureanu. Derrida poate practica impostura ca hermeneut, dar la fel de bine o poate face un jurnalist urcat la tribună pentru a îndruma conştiinţele rătăcite. Atîta vreme cît cei mai cunoscuţi intelectuali români aveau ca blazon anticomunismul, într-o societate în care locurile puterii erau ocupate de linia a doua şi a treia a fostei puteri, opinia publică nu stătea să caute pete în soare. Omul recent este o carte care nu „are“ nici un fel de problemă, atîta vreme cît o cultură democratică este chemată să absoarbă orice fel de poziţie care nu contestă cadrul care i-a permis apariţia. Dar, de la Omul recent, am ajuns foarte repede la Eroi şi jocuri populare. După Michael Oakeshott, am dat nas în nas cu Emil Boc. Iarăşi, fiecare cetăţean poate avea simpatii politice. Unii şi le pot exprima în public. Dar avem o problemă cu cei care fie opinează că importantă nu e prezenţa slabă la urne, în alegeri, ci „alcătuirea şi stratificarea“ celor care au votat – semn al ruinei care ne paşte, din vina noastră şi a PNL-ului. Şi, cu tonul apocaliptic, sentenţios, în care, montată, opinia nu mai pare o piatră preţioasă într-un inel care-ţi place sau nu, ci materialul care, supus măiestriei alchimice a unui nou Paracelsus, stă să-şi scuipe viforosul adevăr. Problema e chiar aceasta: a căderii cuvintelor în derizoriu.