OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poate că motivul principal pentru care am raportat imposturile intelectuale cu autori francezi la cele soft cu autori de pe malul Dîmboviţei este ceea ce Jacques Bouveresse numeşte „argumentul psihopatologic“. Este vorba despre un argument a cărui presupoziţie constă numai în explicitarea ierarhiei de prestigiu ataşat intelectualilor publici. Astfel, există cel puţin două tipuri de intelectuali publici: cei care au sufragiul publicului, devenind între timp personaje-fetiş, vedete mediatice în presa „subţire“ şi chiar, uneori, personaje în cea de scandal şi cei care, deşi publică şi apar în presă, nu au parte de acelaşi succes.

 

Criteriile care departajează spaţiul intelectual public în cercul preferaţilor şi cel al ignoraţilor nu sînt întotdeauna raţionale. Dar pot fi explicate. Intelectualul public cu succes este un bun orator. Apoi, desigur, trebuie să fie fidel imaginii pe care şi-o lansează în lume. Micile infidelităţi se iartă, se uită, dar coerenţa este, în cazul oricărei identităţi constituite „narativ“, obligatorie. Importanţa ei este cea mai evidentă în cazul vedetelor de televiziune, al căror prestigiu trăieşte scurt, dar foarte intens. Orice schimbare de imagine sau de loc – mutarea de la un post la altul – îi poate fi fatală subiectului. Există, apoi, momente oportune pentru lansarea publică a cîte unui stil intelectual. Revoluţia din 1989 a fost unul dintre acestea. Atunci s-a lansat la scară largă stilul intelectual patetic, absolutist, moral. Intrarea politicului într-un con de umbră, de prin 2000, nu e de natură să privilegieze afirmarea altor vedete intelectuale în România. Între timp, stilul ludic, al instituţiei numite Academia Caţavencu, a devenit cel oficial. El poate impune mai greu vedete-statui, pentru că nu este un constructor, ci un demolator de socluri.

 

De altfel, o societate individualistă cum tinde să devină cea românească nu mai cere intelectuali cu discurs federator. Cei mai cunoscuţi dintre ei, cei mai prestigioşi, au deja o carieră de cel puţin cincisprezece ani. Nu există în acest moment nici un tînăr intelectual român – sub 40 de ani – care să atingă măcar un sfert din sufragiile adunate de H.-R. Patapievici la începutul anilor 1990. Se va spune: da, pentru că cei de acum sînt sub nivelul celor de atunci. Poate, dar cred că un răspuns bun la această opinie îl reprezintă o scenă la care am asistat: un bărbat trece pe lîngă anticariatul ambulant de lîngă fîntîna de la Universitate. Aruncă o privire fugară peste volumele vechi şi exclamă: „ce valoarea mai au cărţile de astăzi, cînd toată lumea scrie şi publică ce vrea, dar nimeni nu mai e Eminescu sau Sadoveanu!“. Nimeni nu-l poate contrazice: spaţiul public este astăzi infinit mai permisiv decît era în urmă cu cincisprezece ani. Se cumpără şi se consumă mult mai multă opinie decît înainte, se produce aşadar foarte multă opinie, nu numai în spaţiul virtual, dar chiar şi pe hîrtie tipărită. Tinerii intelectuali, scriitori de astăzi pot publica foarte uşor. Apar la televizor. Iau premii, pleacă în străinătate. Dar tocmai asta face ca prestigiul fiecăruia dintre ei în parte să rămînă mic. Trăim în lumea nişelor. Există cîte un zeu pentru fiecare asociaţie de locatari, fiecare post de televiziune are starurile lui. În condiţiile friabilizării spaţiului public, e normal ca vedetele trupelnice să cîştige lupta publicităţii: ele atrag cel mai uşor atenţia, prezenţa lor e cea mai transmisibilă.

 

Într-o societate devenită piaţă, intelectualii publici federatori, apăruţi pe scena publică într-o altă eră a socialului românesc, cea a politicului romantic, se aureolează cu însemnele sacralităţii. Opinia publică întrerupe activitatea spiritul critic atunci cînd vine vorba de oameni a căror simplă prezenţă duce cu gîndul la utopia solidarităţii. Însă, în acelaşi timp, tinerii care încearcă să intre ofensiv în arena intelectuală, astăzi, au mult mai puţine şanse să preia din prestigiul deţinut de cei „bătrîni“. Ei pot scrie, pot publica, e drept. Dar spaţiul lor public este marginal. Iar una dintre armele celor pe care-i critică este tocmai „argumentul psihopatologic“, care spune, în rezumat, următoarele: critica voastră nu merită luată în considerare pentru că ea vine din frustrare, din ciuda voastră de a nu putea sta pe acelaşi soclu cu noi. Şi atunci nu vă rămîne decît să ne urîţi. Argumentele voastre, chiar dacă par raţionale, sînt de fapt viscerale. În plus, ceea ce faceţi voi este un act josnic, pentru că noi, cei care am urcat pe scenă de mult şi după o prigoană din partea sistemului represiv care ne înnobilează, reprezentăm conştiinţa bună a acestui spaţiu cultural. Argumentele voastre nu sînt valabile nu numai pentru că au fost produse de resentiment, ci şi pentru că, prin simplul fapt de a fi produse cu intenţia de a ne contesta poziţia, sînt imorale. Singura cale de a promova în chip moral în centrul scenei publice este respectul faţă de noi şi faţă de valorile ai căror garanţi sîntem: moralitate, în primul rînd.

 

Acest argument a fost întrebuinţat copios de către scriitorul Gabriel Liiceanu, în apărarea, de pildă, a lui H.-R. Patapievici, dar şi a lui însuşi. Orice opinie, orice argument contestatar era imediat taxat drept resentimentar. Există aici o cenzură perversă, la nivelul enunţării, care poate fi prezentată astfel: conţinutul enunţului care contestă este anodin atîta vreme cît nu elucidăm motivele enunţării. Pe intelectualul contestat nu-l interesează care este logica a ceea ce se afirmă împotriva sa, ci care este logica faptului că cineva îl contestă. Enunţarea are preeminenţă asupra enunţului. Odată ce am explicitat motivul enunţării – resentiment –, cel al enunţului nu ne interesează, este o falsă problemă. De ce vorbesc despre cenzură, atîta vreme cît cei care-i critică pe intelectualii centrali şi pe cei din preajma lor pot publica foarte liniştit ce vor? Pentru că, într-adevăr, primii nu pot avea cîştig de cauză, public, decît în măsura în care cei criticaţi acceptă dialogul. Or, asta se întîmplă foarte rar şi, mai întotdeauna, aceştia din urmă nu răspund decît atunci cînd sînt siguri că au dreptate. De pildă, atunci cînd eu am întrebat de ce unii moguli – Patriciu – ar trebui denunţaţi mai degrabă decît alţii – Vîntu –, nu mi s-a răspuns. Traian Ungureanu n-a răspuns niciodată la enunţurile mele care le vizau pe ale sale. Autorilor Iluziei anticomunismului nu li s-a răspuns. A existat, e drept, o cronică scurtă, dar echilibrată în Idei în dialog (decembrie 2008), dar Horaţiu Pepine face acolo mai degrabă o psihocritică a grupului de autori – poartă o discuţie la acelaşi nivel despre care vorbesc, al enunţării –, nu o critică a argumentelor lor. Din partea celor care se află în jurul intelectualilor prestigioşi se văd doar umbre ale argumentarului acestora. Marius Chivu scrie bunăoară, în introducerea la recenzia volumului lui Gabriel Liiceanu Scrisori către fiul meu: „Personalitatea, charisma, convingerile politice, planul editorial al Humanitas-ului sau BMW-ul lui Gabriel Liiceanu, toate acestea provoacă multora iritări şi insomnii. Lucru care la început te poate nedumeri, dar care sfîrşeşte prin a te amuza. Cum ar fi, de pildă, teoria «grupului de presiune», a «sectei elitei» din care ar face parte, «generînd intoleranţă» în cîmpul ideilor – pseudo-teorie care nu este altceva decît o formă a defulării turnată fără fond după tiparul american al «şcolii resentimentului»“ (Dilema veche, nr. 251). Teoria lui Sorin Adam Matei este, aşadar, un alibi teoretic pentru o simplă ciudă. Poate. Dar de ce n-ar fi chiar acest ultim enunţ al lui Marius Chivu o simplă încercare de a arunca în derizoriu o ipoteză de lucru? De ce, adică, teoria pe care se sprijină criticul de la Dilema veche (pe care-l simpatizez, altminteri), a „şcolii resentimentului“, n-ar fi ea însăşi o expresie a sensibilităţii ultragiate a conservatorului Harold Bloom?

 

Aşadar: cazurile lui Jacques Derrida şi Gabriel Liiceanu sau Régis Debray şi Traian Ungureanu nu sînt, desigur, simetrice. Dar atît în cazul francezilor, cît şi în cazul românilor, există cîteva asemănări remarcabile. Jacques Derrida şi Régis Debray, de pildă, se bucură în unele cercuri academice americane de acelaşi prestigiu pe care Liiceanu şi (poate) Ungureanu îl au în unele cercuri de consumatori de media „subţire“ de la noi. Atunci cînd asupra lor se abate vîntul critic, modul lor de a răspunde este asemănător: recursul la argumentul psihopatologic, care desfiinţează legitimitatea intervenţiei critice înseşi. Îi întreb pe cititorii acestui text: aţi auzit mai degrabă de Derrida şi Baudrillard sau de Bouveresse şi Descombes? De Lacan sau de Rosset? De Sartre sau de Aron? Raymond Aron a scris despre cărţile lui Jean-Paul Sartre. De pildă, Istoria şi dialectica violenţei (1973), cartea în care Aron vorbeşte despre Critica raţiunii dialectice a lui Sartre (1948), a fost tradusă în româneşte la Editura Babel la începutul anilor ’90. I-a răspuns vreodată Sartre lui Aron? Nu. De ce? Pentru că Aron n-a reprezentat niciodată pentru Sartre – foşti colegi de examen la agregaţia de filozofie, în 1928 – un adversar periculos din perspectiva prestigiului public. A fost Sartre mai inteligent decît Aron? Nu ştiu. Mai spectaculos? Da. Mai impulsiv şi mai amendabil? Da. Istoria îi dă dreptate astăzi lui Aron, dar dreptatea istoriei nu e niciodată decît circumstanţială, şi apoi amîndoi au murit între timp.