OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aparitia unei lucrari de proportiile Dictionarului General al Literaturii Romane, coordonat de Eugen Simion si proiectat sa apara in sase volume (din care au fost publicate pina acum doar primele trei), ar fi trebuit sa fie, in conditii normale, un eveniment in viata culturala romaneasca. Intr-o cultura in care absenta instrumentelor de lucru – editii critice, dictionare, istorii literare etc. – a devenit o stare de fapt, un soi de „boala cronica“ greu de vindecat, un astfel de proiect, impresionant prin monumentalitate, parea sa contrazica teoria ca „intelectualii romani nu pot face nimic durabil impreuna“ (evocata de Eugen Simion in Cuvintul inainte care prefateaza Dictionarul). Cu atit mai mult cu cit scopul declarat de coordonatorul lucrarii a fost unul extrem de ambitios, acela de a consemna realitatea integrala a literaturii romane, care cuprinde, pe scurt: autori, publicatii, curente literare, concepte, opere anonime, institutii literare etc., adica aproape toate aspectele ce definesc literatura unei tari.

Dificultatile pe care o intreprindere de o asemenea anvergura le presupune nu sint putine, iar efortul de a coordona un numar atit de mare de colaboratori – cu stiluri diferite, cu viziuni critice divergente, cind nu de-a dreptul contradictorii si, nu in ultimul rind, foarte inegali ca valoare – este considerabil si nu trebuie minimalizat. Tocmai de aceea cred ca inconsecvente redactionale de genul „repere bibliografice“/„repere critice“/„referinte critice“ (formule ce variaza liber de la un articol la altul) sau discrepantele evidente intre informatiile bibliografice (unele foarte bogate, aduse la zi, altele mai „subtiri“, din care lipsesc mentiunile unor studii sau articole mai recente) nu pot fi considerate neajunsuri majore ale Dictionarului, ci doar imperfectiuni oarecum inevitabile, usor de corijat in viitor.
Din nefericire insa, Dictionarul General al Literaturii Romane (DGLR) si-a ratat sansa de a deveni o lucrare de referinta in bibliografiile de specialitate (va ramine totusi o „lucrare de referinta“ in sens negativ, un exemplu de cum nu trebuie sa arate un dictionar academic).

Motivele reticentei cu care a fost intimpinat Dictionarul ar trebui cautate in maniera heirupista si idiosincratica in care au fost realizate si „aranjate“ cele mai multe dintre articolele intrate in corpusul lucrarii. Problemele cu adevarat grave pe care le suscita DGLR tin, in prima instanta, de imaginea de ansamblu asupra literaturii romane postbelice pe care o ofera cele trei volume aparute pina acum: o imagine distorsionata, constituita prin sistematica eludare a biografiilor, printr-un efort programatic de recuperare „estetica“ a unor autori care au excelat in compuneri cu caracter de propaganda ideologica (mentionate, de regula, in paranteze condescendente si uman-simpatetice) si printr-o insidioasa si spectaculoasa, prin efectele pe care le produce, tentativa de a reaseza ierarhiile culturale nu pe criterii estetice, obiective, ci in functie de simpatiile sau antipatiile (arhicunoscute si, tocmai de aceea, usor recognoscibile) ale academicianului Eugen Simion.

Care si-a permis, din postura de coordonator al Dictionarului, sa intervina flagrant in articolele semnate de diversii sai colaboratori, sa taie sau sa lungeasca anumite texte, fara acordul acestora si fara nici o preocupare pentru valoarea reala a autorilor comentati. In presa culturala autohtona au aparut, in ultimul an, articole in care au fost semnalate astfel de gesturi discretionare ale criticului (v., de pilda, articolele lui Dan C. Mihailescu din Idei in dialog sau ale lui Liviu Grasoiu, in Luceafarul). „Integralitatea“ de care se vorbeste insistent in Cuvintul inainte se articuleaza, in cele din urma, dupa chipul si asemanarea coordonatorului, a carui „fantezie dictatoriala“ pare sa fi fost, in multe situatii, cel mai pregnant „instrument critic“. Consecintele acestui tip de abordare a literaturii se vad cu ochiul liber in reconfigurarea arbitrara a profilului literaturii romane de dupa 1945. Disproportiile frecvente intre valoarea autorului comentat si dimensiunile articolului de dictionar sint atit de frapante, incit imi e greu sa cred ca acestea se datoreaza exclusiv orgoliilor, subiectivitatilor si „intereselor“ (termenul ii apartine lui Eugen Simion) celor ce au redactat textele.

- Criterii nerelevante
Iata, pentru a nu fi acuzata ca inventez, si citeva exemple, dintre cele mai socante: un autor inventat ca Andrei Grigor, care a publicat un singur volum de proza si patru monografii (dintre care una il are ca subiect pe Eugen Simion insusi) este discutat intr-un articol de doua coloane – in care accentul cade pe dimensiunea sa de prozator, considerat cind „optzecist tipic, asemanator cu Mircea Nedelciu ori cu Gheorghe Craciun“, cind, la polul opus, „afiliat mai degraba extremului modernism decit postmodernismului“ –, la fel ca Gheorghe Craciun, a carui opera este, sub raport valoric, incontestabil mai substantiala decit a celui pe care Eugen Simion il numea, intr-un articol citat la „repere bibliografice“, unul dintre „oamenii mei“. Un alt exemplu este oferit de modul encomiastic in care este prezentat in DGLR Daniel Cristea-Enache, autor al unei singure carti (si aceea o culegere de articole publicate in presa), fata de Gabriela Adamesteanu sau Mircea Cartarescu – trei coloane pentru fiecare!

Nici Adriana Bittel (o coloana) sau Stefan Agopian (doua coloane) nu se bucura de o atitudine obiectiva din partea coordonatorului, care acorda parcimonios „indulgente“ unor autori mediocri precum Vlaicu Barna (doua coloane pentru cel care are marele merit de a fi impus „poezia brumei“ in lirica romaneasca!) sau nulitati absolute ca Dumitru Corbea (o coloana si un sfert, pentru a spune, ce-i drept, ca nu exista decit ca vesificator oficial al partidului unic).
Daca scriitorilor care inainte de 1989 nu s-au remarcat prin demisii morale si ale caror opere pot fi citite si astazi fara dificultate nu le-au fost rezervate, de regula, spatii generoase in Dictionar, nu acelasi lucru se poate spune despre corifeii literaturii postbelice de pina la 1989. In cazul lor, autorii articolelor – cu rare exceptii – sau coordonatorul insusi (daca tinem cont de reprosurile formulate la adresa sa de catre multi dintre cei implicati, initial, in acest proiect) depun eforturi vizibile sa recupereze stropii de artisticitate rataciti printr-o cantitate imensa de maculatura propagandistica, ferindu-se sa emita judecati de valoare transante, care sa risipeasca inevitabilele confuzii generate de amestecul criteriilor.

- Dictionarul ca „masina de spalat“ onoarea nereperata
Prezentat ca un critic important, „desi pe alocuri a platit tribut interpretarilor dogmatice“, Ion Dodu Balan apare ca un cercetator aplicat al literaturii romane, pe care a abordat-o „cu devotiune“ si scrupul filologic. Nimic despre impostura universitara a lui Ion Dodu Balan, despre filtrele ideologice prin care citea, tot cu devotiune, desigur, pagini din literatura romana. Aceeasi grija de a atenua stridentele partinice si ideologia gregara este evidenta si in cazul articolului despre Paul Everac.

Desi tezismul scrierilor si conformismul fata de ideologia comunista sint semnalate, in treacat, autorul articolului recupereaza dramaturgia lui Everac, despre care ni se spune ca „poseda talentul si priceperea de a construi chiar in interiorul unui conflict structurat tezist, conjunctural, personaje care evolueaza in jurul unei idei-adevar, pe care dialogul o ilustreaza cu forta, dind spectatorului/cititorului impresia ca fiecare om are nu numai adevarul lui, dar si dreptul afirmarii acestuia ca justificare a existentei sale“. Fascinat de acest univers dramatic, autorul vorbeste de „tensiunea intelectuala“ a conflictului, de „replica polisemantica“ (!) si de „metafora revelatoare“ din dramaturgia lui Paul Everac, despre care aflam ca a luat numeroase premii (nici ce premii, nici cine le-a oferit si pe ce criterii, nici pentru care piese anume si nici cind), ca piesele sale au fost „mereu reprezentate de-a lungul timpului“ (fara vreo precizare in legatura cu „mereu“) si ca au „beneficiat de o presa foarte favorabila“ – din nou, imprecizia si vagul invaluie atari afirmatii, caci ne putem intreba, pe buna dreptate, cine au fost cei care au intimpinat „foarte favorabil“ asemenea piese si, mai ales, in ce epoca.

De tratamente asemanatoare se bucura si Marcel Breslasu, Demostene Botez, Radu Boureanu, Ion Brad, Mihai Beniuc sau Ion Gheorghe care, atunci cind nu scriu emfatice poeme declamative, in care sint preaslavite partidul si oficialitatile comuniste, doctrina oficiala sau tezele protocronismului agreat de conducerea de partid si de stat, sint (conform aceluiasi DGLR) fie blinzi traditionalisti, htonici inofensivi, nostalgici irecuperabili dupa paradisul (horribile dictu) pierdut al satului si al copilariei, delicati descriptori ai naturii, rafinati poeti erotici, exploratori ai miturilor fondatoare, in fine, minunati scriitori de secol al XIX-lea, transplantati, pe nedrept, intr-un timp revolutionar cu care incearca si ei sa se acomodeze cum pot. De foarte multe ori comentariile sint inadecvate la „fondul“ operelor (sau, mai bine spus, la lipsa lor cronica de fond), autorii articolelor supralicitind adeseori din dorinta de a arata ca, macar din cind in cind, au scris literatura buna (involuntar, probabil) chiar si nulitatile patentate.

- Reviste de top
Cum se scrie insa in DGLR despre revistele culturale aparute in Romania in ultimii cincizeci de ani? La fel de partizan si de idiosincratic. Sa luam, din nou, citeva exemple. Cel interesat sa afle care au fost publicatiile reprezentative in ultimii douazeci-treizeci de ani va ajunge la concluzia ca cea mai importanta revista aparuta in acest interval a fost Caiete critice (evident, in formula Simion) – trei pagini + poze mari ocupa articolul consacrat revistei conduse de Eugen Simion, cu mentiuni pe larg, referitoare la colaboratorii si la echipele redactionale care s-au succedat de-a lungul timpului, cu semnalarea dosarelor tematice si prezentarea minutioasa a programului si a redactorilor marcanti. Pentru comparatie, revistei Dilema i-a fost rezervata doar o coloana si citeva rinduri, din care mai bine de un sfert este ocupata de un rechizitoriu, incruntat si vehement, la adresa impietatii comise de redactori si colaboratori ai Dilemei in numarul consacrat „cazului Eminescu“. Tot o singura coloana de prezentare si pentru Contrapunct, aparuta la inceputul anilor ’90, care a grupat in jurul ei scriitori reprezentativi ai „generatiei ’80“, despre care informatia este lacunara, iar comentariul, pe alocuri, eliptic.

In schimb, pentru revista Flacara – a carei existenta, intre 1973 si 1985, se confunda cu activitatea lui Adrian Paunescu – spatiul alocat este de cinci coloane, autorul articolului facind o nedisimulata apologie a calitatilor de jurnalist si om de cultura ale mentorului cenaclului „Flacara“, cel care a stiut sa traseze cu subtilitate „linia pe care avea sa evolueze revista in anii urmatori: militantism ardent, cu aspecte de «razvratire», fara contestarea frontala si radicala a orinduielii politice, dar cu o combatere punctuala viguroasa a unor racile sau nedreptati semnalate ca fiind contrare marilor principii afirmate de discursul oficial“ etc. Pe scurt, revista condusa de Paunescu a fost nici mai mult nici mai putin decit o tribuna care a facut posibile o serie de realizari, cum ar fi „partiala eliberare de «limba de lemn», atit de caracteristica oficialitatii comuniste (e drept, inlocuita cu un limbaj poetico-patetic, «paunescian», rapid manierizat), incalcarea de tabuuri ale propagandei oficiale“ etc., etc. Citind astfel de afirmatii, stai si te intrebi ce s-a dovedit a fi mai nociv, pe termen lung, pentru consumatorii de „flacari“ paunesciene: limba de lemn a oficialitatilor comuniste, pe care nimeni nu o lua in serios, in afara activistilor si a politrucilor, sau patetismul lacrimogen si isteric-patriotard care supravietuieste si azi, cu efecte devastatoare, in limbajul unora dintre politicienii si oamenii de „cultura“, de tip Mihai Ungheanu sau Aurelian Bondrea, ca sa nu mai vorbim de „clasicii genului“, Paunescu insusi si jalnicul sau epigon, Vadim Tudor.

- Intolerabile omisiuni si distorsiuni
O mentiune speciala merita articolul consacrat lui Eugen Barbu, ca si cel in care este prezentat Nicolae Dan Fruntelata – paradigmatice pentru modul in care doua dintre cele mai discutabile figuri ale literaturii oficiale din perioada comunista sint trecute prin „filtrele apolitice“ ale DGLR si livrate cititorilor contemporani intr-o noua ipostaza, „mai uscata, mai curata“.

Sa incepem cu Eugen Barbu, cel care „din 1970 pina in 1989 conduce revista Saptamina culturala a Capitalei“, iar dupa 1989 „este director-fondator al publicatiei Romania Mare“ – atit si nimic mai mult! Nu se spune nicaieri ca revista Saptamina a fost, in ultimele doua decenii ale epocii Ceausescu, o oficina pestilentiala a Securitatii (continuata imediat dupa 1990 de Romania Mare, in acelasi stil mizer-calomnios), ca „polemistul de temut“ care, in viziunea redactorului, „comenteaza, poematizind (!!!), evenimentul politic, intern sau international“ se ocupa de fapt cu cele mai josnice delatiuni la adresa scriitorilor, ca articolele gazduite de revistele imunde tutelate de acest „cititor insatiabil“, „personalitate puternica, contestatara“ (cacofonia ii apartine autorului articolului), erau, adesea, indemnuri la ura rasiala si la linsaj politic, si nici ca O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini pina in prezent nu contine, de fapt, „toate framintarile literare si existentiale“ ale „scriitorului-spectacol“ Eugen Barbu, ci o incontinenta revarsare de venin si de murdarie la adresa tuturor autorilor valorosi din punct de vedere estetic de la acea data.

Si cum poti sa afirmi, fara nici o tresarire de jena, ca romanul Groapa apare „intr-un moment literar aservit academismului aseptic si (ca o concesie finala – n.m.) pompierismului proletcultist“, cind numai de „academism aseptic“ nu putea fi vorba in 1957, in plina teroare totalitarista. Eugen Barbu este, astfel, un scriitor reconditionat, a carui biografie este in mod intentionat eludata, efectul fiind unul surprinzator pentru cei care au trait in acea epoca: importanta lui literara capata o pondere neasteptata, plagiatul este un accident fara prea mare importanta, scrierile sale cu teza, gen Soseaua Nordului sau Facerea lumii, se slaveaza prin culoare lingvistica si sint, la limita, „parabole ale puterii“. Oare despre ce autor vorbeste aici Adrian Dinu Rachieru si cum se poate sa pui semnul egalitatii valorice intre Principele si Facerea lumii sau intre Barbu insusi – aproape 8 pagini de dictionar – si alti autori importanti, ca Ion Barbu sau Garabet Ibraileanu (contraexemplele sint aleatorii).

- Preeminenta esteticului este doar un pretext
Sub pretextul apolitismului si al indreptarii unor presupuse erori critice, care au generat revizuirile canonice din ultimii cincisprezece ani, Eugen Simion gireaza o imagine falsa a realitatii literare din Romania postbelica. Cea mai buna dovada ca preeminenta esteticului este doar un pretext, afisat la vedere, dar nerespectat de multi dintre autorii articolelor de dictionar, este prezenta unor autori mediocri sau submediocri (dar apropiati Presedintelui Academiei sau colaboratorilor sai), in detrimentul unor scriitori autentici, care au publicat deja mai multe volume decit cei „prinsi“ in structurile DGLR. Dintre absentele notabile semnalez doar citeva nume: Sanda Cordos, Vitalie Ciobanu, Paul Cernat, Adrian Bodnaru, Doina Ioanid, Mihai Ignat, Letitia Ilea, Florina Ilis, Mihaela Czsobor-Lup. Sint prezenti, in schimb, fara mari merite, Bogdan Mihai Dascalu sau Andrei Grigor, dar si pseudo-scriitori ca Nicolae Dan Fruntelata – care pare sa fie, in viziunea DGLR, un poet la fel de important ca Serban Foarta –, Petre Ghelmez, Paul Anghel, Ion Cranguleanu, Teodor Bals, Eugen Frunza s.a., s.a.

- O imagine incompleta, fundamental alterata de prejudecati si de subiectivitati orgolioase
In concluzie, in pofida unor merite incontestabile pe care Dictionarul coordonat de Eugen Simion le are, evidente mai ales in articolele consacrate literaturii romane de pina la cel de-al Doilea Razboi Mondial, lucrarea, in ansamblul sau, nu ofera o perspectiva critica asupra literaturii auto-
htone, ci o imagine incompleta, fundamental alterata de prejudecati, de subiectivitati orgolioase si de autori aflati in flagrant delict de ignoranta (pentru a folosi un eufemism), cum este cazul unor articole despre personaje discutabile, redactate de foarte tineri colaboratori (vezi articolul deja amintit despre Nicolae Dan Fruntelata). Cea mai grava eroare de perceptie pe care o genereaza acest Dictionar este confuzia valorilor, amestecul criteriilor, relativitatea oricarei judecati de valoare.

N-as vrea sa-i fac proces de intentie coordonatorului principal al acestei lucrari. Atunci cind lucrezi cu o echipa foarte mare, in cadrul careia se afla personalitati diferite din multe puncte de vedere, e greu sa armonizezi si sa strunesti toate vocile. Si totusi, este ceva ce ma nedumereste profund, mai ales atunci cind incerc sa ma autoconving ca nu e vorba de o grosolana manipulare a istoriei literare contemporane: cum se face ca, puse cap la cap, piesele acestui puzzle istorico-literar reconstituie harta fidela a simpatiilor si antipatiilor personale ale actualului presedinte al Academiei Romane?