Autor: 
Categoria: 
Preambul
Textul de mai jos, în care vreau
să atrag atenţia asupra unor ieşiri în decor ale unor nume
importante din presa românească scrisă, cere o introducere.
L-am scris într-o primă versiune prin 2007, la invitaţia
redactorului-şef de la Idei în dialog, George Arun, care voia
să întocmească un dosar despre presa culturală românească.
Dosarul n-a mai apărut, se pare, din lipsă de combatanţi.
Ulterior, l-am reluat şi l-am propus spre publicare de sine
stătător, dar am fost amînat de mai multe ori. În cele
din urmă, mi-au fost aduse obiecţii redhibitorii, fapt pentru care
acest text nu poate să apară în ID.
Fiecare dintre noi avem partizanate. E
drept, fiecare revistă are, la rîndul ei, linii directoare. E
normal să fie aşa. Nu întotdeauna cei care le păstoresc
recunosc acest lucru, iar pe de altă parte, a pune etichete este o
operaţiune intelectuală în primul rînd comodă, care
identifică, dar şi simplifică în acelaşi timp. Dar e foarte
greu să gîndeşti în absenţa oricărei etichete. Asta
pentru că limbajul teoretic însuşi înseamnă să
articulezi şi să ilustrezi, să argumentezi diferite etichete, mai
simple sau mai complexe. În fond, dezbaterea intelectuală
înseamnă, mai degrabă, un clash de etichete, purtat în
mai multe episoade, cu victorii de etapă şi aproape niciodată cu o
victorie finală. Dar, spre deosebire de sport, aici e important cum
şi ce joci, mai puţin victoria cu orice preţ. Preţul unei
victorii machiavelice este de multe ori exorbitant, deşi, în
primă instanţă, stilul salvează infracţiunea.
Impostura intelectuală, despre care
vorbesc în acest text şi pe care o ilustrez cu unul dintre
numele de prim rang ale revistei ID, este aşadar un abuz asupra
cititorului, incapabil să verifice adevărul spuselor impostorului,
din partea cuiva care pretinde că enunţă, dacă nu adevărul,
atunci propoziţii cu valoare epistemică într-un domeniu sau
altul. Desigur, cel mai adesea se întîmplă ca impostorul
să fie în necunoştinţă de cauză, ca impostor. Ceea ce i se
cere, oricui este avertizat de incorectitudinea a ceea ce afirmă cu
titlu epistemic, este să se autoverifice şi apoi să se corecteze,
sau să argumenteze în favoarea propriului raţionament, luînd
în calcul argumentele celuilalt. Aşa ceva nu se întîmplă,
în realitate, dintr-un motiv foarte simplu: spaţiul dezbaterii
publice nu este neutru. Fără să fii Foucault, îţi poţi da
seama foarte uşor că structura lui este determinată de raporturi,
fluctuante şi ele, de putere. Cînd Ion Iliescu a candidat, în
2000, contra lui Vadim Tudor, şi-a permis să nu accepte o dezbatere
finală, în doi. Era clar că va cîştiga. Pe de altă
parte, mulţi dintre noi ştiam că o eventuală confruntare între
cei doi preopinenţi ar fi un circ. Totuşi, Ion Iliescu n-a dat
dovadă, prin acest refuz, de fairplay. Într-o celebră
confruntare electorală dintre François Mitterrand şi Jacques
Chirac, în 1988, ultimul îi spune primului că, în
acel moment, ei nu sînt preşedinte în exerciţiu şi
prim-ministru, ci candidaţi, de la început egali, la
preşedinţie. La care primul îi răspunde, „da, desigur,
domnule prim-ministru“. Alt gest retoric. Lucrurile se întîmplă
şi astăzi la fel, chiar dacă în „opoziţie“ nu se află
parteneri imposibili ca Vadim Tudor. Cei care se află în
preajma puterii, pe merit sau nu, dialoghează cu cine vor şi cînd
vor cu criticii lor. Răspund sau nu, în funcţie de situaţie.
Nu pretind că lucrurile ar putea sau ar trebui să stea altfel.
Tocmai de aceea, fără resentimente, am hotărît să public
acest articol în altă parte, fără ca prin asta să acuz
colaborarea cu revista al cărei director este Horia-Roman
Patapievici. Nu întîmplător, Observator cultural este
probabil săptămînalul cultural din România care acceptă
cel mai bucuros dezbaterea. A dovedit-o adesea, chiar dacă s-a
întîmplat să şi greşească.
Tratamentul unei „imposturi intelectuale“ şi al argumentului „psihopatologic“
Jacques Bouveresse este filozoful
francez care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Wittgenstein.
Wittgenstein: la rime et la raison, science, éthique et
esthétique (Minuit, 1973) este primul titlu dintr-o
bibliografie wittgensteiniană impresionantă a unui gînditor
care, din anii 1970, critică mereu confuzia dintre adevăr (în
sens semantic, în paradigma adevărat versus fals) şi pathosul
adevărului ca retorică practicată de deconstrucţioniştii şi
poststructuraliştii francezi, în frunte cu Derrida (La
Philosophie chez les autophages, Minuit, 1984). Bouveresse este şi
un specialist în opera lui Musil. Unul dintre articolele sale,
care nu se referă nici la Wittgenstein, nici la Musil, dar în
care fantomele lor se ghicesc cu uşurinţă, poate fi consultat pe
internet. El se numeşte „Qu’appellent-ils «penser»?“
(„Ce numesc ei «a gîndi»?“) şi reprezintă
textul unei conferinţe susţinute la Universitatea din Geneva la 17
iunie 1998, la doi ani după izbucnirea afacerii Sokal-Bricmont.
Alain Sokal şi Jean Bricmont sînt
autorii unui volum numit Impostures intellectuelles (publicat la
Editura Odile Jacob în 1997), rezultat în urma unui
scandal despre care, la noi, a scris Monica Spiridon, iar apoi, şi
eu – unul dintre primele mele texte publicate în presă.
Alain Sokal, fizician, îngrozit de preluarea, de către
umaniştii convertiţi la deconstrucţie şi la French Theory, a unui
limbaj tehnic pe care nu-l controlau defel, publică un articol
pseudoştiinţific într-una dintre revistele
„deconstrucţioniste“ din State, Social Text, de la Duke
University, în 1996, cu titlul bubuitor „Transgressing the
Boundaries: Towards a Transformative Hermeneutics of Quantum
Gravity“. În revista Lingua Franca, îşi denunţă
farsa chiar în ziua în care textul apărea în
Social Text. Mărturiseşte că a redactat o „pastişă a
discursului criptic al stîngii, referinţe laudative, citate
grandioase şi lipsite de sens, structurată în jurul celor mai
stupide citate ale unor universitari specialişti în ştiinţe
sociale care se referă la matematică şi fizică“. Cartea, scrisă
împreună cu fizicianul belgian Jean Bricmont – e drept, om
de stînga –, dezvoltă argumentul: cum se poate ca nişte
intelectuali, universitari încă, să întrebuinţeze
concepte şi noţiuni în afara oricărui concept validant? Cei
doi îi acuză aici în special pe intelectualii francezi
de a fi construit analogii abracadabrante între concepte
ştiinţifice şi alte teorii şi concepte din cadrul disciplinelor
umaniste în care sînt specializaţi. Cartea a suscitat un
şuvoi de proteste. Articolul lui Bouveresse urmează luărilor de
poziţie ale unor nume prestigioase ca Régis Debray, Jacques
Derrida, Michel Serres, Julia Kristeva, acuzaţi de cei doi fizicieni
că, în unele dintre cărţile lor, singurul argument al
alegaţiilor lor era notorietatea dobîndită în rîndurile
unui public de literaţi sau, în orice caz, de amatori. Există
gînditori care garantează cu propriul lor stil. Ceea ce, din
punctul de vedere al cunoaşterii, constituie o infracţiune.
Ceea ce savanţii denunţă la multe texte care aparţin unui anumit „postmodernism“ made in USA cu know-how din Franţa este departe de a constitui un caz aparte. Bouveresse apelează, pentru a ilustra tentaţia intelectualilor de a proclama fără să demonstreze, la scriitorul lui favorit, Musil, care vorbeşte astfel despre epocalul Declin al Occidentului spenglerian: „Ceea ce face Spengler evocă zoologul care ar clasa printre patrupede cîinii, mesele, scaunele şi ecuaţiile de gradul al IV-lea“. Există aşadar, oriunde şi oricînd, intelectuali ale căror afirmaţii se leagă în aşa fel încît reuşesc să redea o impresie de coerenţă desfiinţată de orice examen; verosimilul nu este, se ştie, adevărul, dar – doctrina clasică franceză o ştie de asemenea, pentru că se arsese cu estetica barocă de import – poate fi.
Reacţiile celor incriminaţi au fost,
la apariţia Imposturilor intelectuale, ultragiate. Au denegat. Nu
şi-au recunoscut gafele şi au încercat să pună totul pe
seama sentimentului antifrancez al celor doi autori – un american
şi un belgian – sau în contul unui spirit chiţibuşar care
ascunde pădurea de copaci. Fapt nu întru totul fals, dar care
mută problema pe alt teritoriu decît pe cel pe care fusese ea
enunţată. Alţii au ajuns să facă apel la libertatea de a gîndi,
pe care argumentele celor doi oameni de ştiinţă ar îngrădi-o,
adică, scrie Bouveresse, de „dreptul de a spune aproape orice fără
nici o urmare“.
Un alt argument, care rămîne în
picioare nu numai în această afacere, ci de fiecare dată cînd
intelectuali francezi notorii sînt fluieraţi, şi nu lăudaţi,
este cel pe care Bouveresse îl numeşte „psihopatologic“:
cel care critică ar fi mînat de ură. Asupra lui aş vrea să
stăruiesc un pic. „Cum şi de ce – se întreabă filozoful
francez – am ajuns aici, adică în stadiul în care
dreptul la critică, şi asta înseamnă dreptul de a critica pe
oricine, inclusiv cele mai celebre personaje, cele mai influente şi
mediatice, a încetat să fie considerat un lucru normal pentru
a fi identificat aproape automat cu o voinţă de represiune, cînd
nu e vorba despre o manifestare de gelozie sau de resentiment pur şi
simplu (aceasta este versiunea, încă mai trivială şi mai
răspîndită, pe care o putem numi «psihologică»
sau «psihopatologică»)?“ Totul se întîmplă,
adaugă filozoful, ca şi cum cei care atacă celebrităţile nu pot
fi animaţi decît de ciuda de a nu fi la fel de celebri şi de
dorinţa de a deveni cu orice preţ. Apoi urmează, în
articolul pe marginea căruia glosez, o remarcă asupra culturii
franceze, însoţită de o notă în care o observaţie
asemănătoare priveşte cultura italiană. Le citez pe ambele:
„Rareori am văzut, în alte ţări, să se întrebuinţeze
un argument de acest fel, care constă în a-l considera pe cel
care te critică un fel de poliţai, dacă nu cumva este vorba de
ţările care, tocmai, sînt puternic influenţate de gîndirea
franceză şi gata să o susţină pînă în pînzele
albe şi să-i ierte orice“. Italianul citat în notă este
Roberto Casati care, în articolul său „Diritto di critica“
din La Rivista dei Libri, conchide asupra receptării italiene a
cărţii lui Sokal şi Bricmont: „Noţiunea de dezbatere
argumentată este străină de cultura franceză – asemănătoare
în acest punct cu cultura italiană“. Există aşadar,
sugerează Bouveresse, culturi în care astfel de „imposturi“
nu numai că sînt posibile, dar sînt întru cîtva
aşteptate, chemate, atrase; culturi în care maeştrii, guru,
au un loc care trebuie ocupat şi pe care oricum sfîrşeşte
prin a-l ocupa cineva.
Retorica adevărului
Articolul lui Bouveresse, adesea tehnic
atunci cînd vizează deformarea la care Régis Debray
supune teorema lui Gödel, nu e corect în totalitate. Ceea
ce el ignoră este tocmai explicaţia prestigiului invocat.
Intelectualii prestigioşi ştiu să convingă, iar a convinge
înseamnă, pentru unii, a spune adevărul. (În fine, de
fapt ce înseamnă să spui adevărul? Să te exprimi aforistic
sau tehnic, sau metaforic, să fii popular sau să cultivi stilul
paradoxal?) Fapt este că tocmai în această retorică a
adevărului figurează, constitutiv, şi interdicţia de a dezvălui
care este poziţia locutorului faţă de propriile afirmaţii.
Mînuitorul retoricii nu-şi poate pune la îndoială
aserţiunile fără ca prin aceasta să nu piardă sufragiul public.
Actorul nu trebuie să se îndoiască de rolul pe care-l joacă.
Pentru că ceea ce vrea publicul nu este niciodată adevărul
(irecognoscibil, în orice caz), ci convingerea în
adevăr – adică verosimilul. Există aşadar o estetică a
adevărului, pentru fiecare epocă şi tip de public, care merge de
la frustul wittgensteinian la apostrofurile tabloide. Sau de la
Memorialul lui Pascal la manşetele din România Mare. Este
vorba, în toate cazurile, despre exploatarea nevoii de model, a
nevoii de ideal, proiectate nu numai pe ecranul monden al crupelor şi
al conturilor grase, ci şi pe cerul noros al imaginarului
transcendenţei. Există un imaginar al transcendenţei pozitive –
versiuni de raiuri în care se mişcă îngeri, eroi,
martiri, căpitani – aşa cum există şi unul al transcendenţei
negative, umplut, pe fond mohorît, cu trepăduşi ignari,
cinici, patibulari, teratomorfi, care nu fac altceva decît să
zădărnicească împărăţirea lumii de către locuitorii
Paradisului de mai sus.
Problema felului în care se scrie
în publicaţiile româneşti şi în care se vorbeşte
la lansări despre cultură – şi mă refer de-acum încolo
doar la cărţi – ţine de această raportare a autorului
relatării, descrierii, analizei, la un public care judecă, dar nu
în sens logic, ci predominant afectiv. Asta înseamnă,
altfel spus, că adevărul enunţurilor nu este dedus prin raportare
la lege (principii impersonale), ci mai ales prin raportare la felul
în care lucrurile reuşesc să structureze o poveste:
personajul, în primul rînd. Percepţia cititorului este
şi e încurajată să rămînă estetică, adică
senzorială, atunci cînd obiectul ei ar trebui obiectivat
altminteri.
Retorica „intelectuală“ contra
retorica specializată
Chestiunea nu mi se pare neapărat gravă în stadiul de astăzi al culturii scrise din România, dar ea merită poate cîteva comentarii. În primul rînd, preeminenţa „intelectualului“ asupra „specialistului“ mi se pare nocivă. Mai grav este că pînă şi eticheta de intelectual a ajuns o investiţie implicit politică, aşa încît nu toţi cei ce se afirmă ca intelectuali publici îşi pot revendica cu şanse de reuşită acest statut.
Într-o revistă generalistă,
poţi spune ce vrei, cu condiţia să fii graţios sau, dimpotrivă,
tăios. Nu există controlori care să te amendeze şi, vorba lui
Bouveresse, dacă se găsesc unii, vor fi reduşi repede la tăcere
tocmai prin eticheta infamantă de căutători ai nodului în
papură. Cînd lucrurile se îngroaşă, se recurge la
argumentul „psihopatologic“ al urii mediocrului incapabil să
obţină notorietatea celui criticat. Adevărul este că, avînd
drept model acest mod de a primi criticile, cei care le fac încearcă
de multe ori să ocupe acelaşi registru retoric, astfel încît
„taberele“ din presa română culturală schimbă monede din
aceeaşi valută. Trebuie să adaug: în ceea ce mă priveşte –
şi priveşte pe cineva căruia îi place să publice, care are
vanitatea de a se bucura atunci cînd îşi vede cuvintele
urcate la rang public în paginile unor publicaţii prestigioase
–, cei care vizează numai şi numai adevărul ştiinţific, cei
care ştiu că publicul nu trebuie convins urgent, în timpul
lecturii şi pe baza unui bagaj de cunoştinţe mult mai mic în
raport cu propriile proiecţii, nu publică decît foarte rar în
presa culturală. Aceştia sînt foarte puţini, şi apoi nu îi
interesează atît de mult confruntarea cu opinia publică, ci
cu membrii cercurilor de specialişti în care se manifestă.
Din acest motiv, cărţile lor nu fac vîlvă, prezenţa lor
„stradală“ este cvasiinexistentă. Oameni ca Eugen Ciurtin,
Cătălin Cioabă, Mădălina Diaconu – cîteva exemple de
intelectuali străluciţi – nu publică mai deloc în presă.
Nu voi vorbi despre ei. Alţii, însă, care ştiu să-şi vîndă
discursul, nu se autodenunţă niciodată ca showmen, tocmai pentru
ca să nu fie obligaţi să-şi sisteze producţia.
Pe de altă parte, nu se poate trece cu
vederea motivul pentru care, şi în România, specialistul
e ignorat de presă. Acesta este unul singur, valid la modul general,
cu prea puţine excepţii pentru a fi pus la îndoială: presa
românească nu vinde argumente, ci charismă. Asta se cere.
Pentru o populaţie cititoare de tabloide, bovarică, superstiţioasă,
dar incultă şi incapabilă să-şi asume caracterul laic al
societăţii, argumentul nu face doi bani atîta vreme cît
nu-l spune cine trebuie. În politică lucrurile stau cel mai
prost, pentru că membrii partidelor sînt în marea
majoritate personaje jalnice, iar doctrinele politice declarate nu
sînt nici măcar cunoscute de către cei care se revendică de
la ele. Aşa se face că politica rămîne domeniul în
care orice scriitor cu priză la public poate interveni cu propriile
opinii mai eficient, pragmatic vorbind, decît politicianul
însuşi. Sau, invers, pentru ca politicianul să se facă
ascultat, singura lui şansă e să promită, adică să mizeze
exclusiv pe dimensiunea ilocuţionară a actului de limbaj, fără
nici o „teorie“, urmînd a fi taxat sau nu după ce sorocul
realizării promisiunii va fi trecut.
Exemplul cel mai bun în domeniu este cel al articolelor politice ale lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul zilei. Performanţa de competenţă politică a acestora nici nu mai contează, pentru că el este un mare scriitor. Dar rolul lor de formare de opinie este foarte limpede declarat chiar de locul şi forma acestor texte. Ar fi absurd acum să îl acuz pe Mircea Cărtărescu de manipulare a opiniei publice. Nu o fac. Dar nu mă pot împiedica să nu observ că spaţiul cultural românesc permite – ca şi în Franţa şi Italia, de altfel – traficul de prestigiu. Prestigiu real, desigur, repet.
Un alt caz, diferit, despre care am
scris cu alte ocazii, este cel al lui Traian Ungureanu, editorialist
la Cotidianul, editorialist sportiv la 22 şi Gazeta Sporturilor şi
editorialist al Ideilor în dialog. Pînă să-i citesc
cartea din 2006, Războiul timpurilor. Declin occidental şi asediu
islamic (subtitlul este passablement spenglerian, asta ca să aducem
vorba despre ţinta ironiilor lui Musil), îl vedeam ca pe cel
mai bun autor de articole de sport de la noi: o bogată cultură
jurnalistică şi ştiinţa de a-şi redacta articolele ca pe nişte
sentinţe metaforice mi l-au făcut admirabil. Dar, odată cu lectura
cărţii lui despre politică, ideologie, religie etc., lucrurile
s-au mai schimbat. Radical şi simptomatic pentru o schimbare de
rang. Abilitatea lui de a desfăşura demonstraţii e susţinută mai
degrabă de pathos decît de spirit cartezian. Dorinţa lui de a
scrie geometric sacrifică uneori bunul-simţ al enunţurilor – de
pildă, înfierarea spiritului şi politicii „postmoderne“
şi compararea primului cu cel islamic.
Faptul că articolele lui
Traian Ungureanu sînt nişte hiperbole filate, mătănii de
oximoroane, m-a determinat de curînd să aduc la seminarul de
traduceri pe care-l ţin un articol din Gazeta Sporturilor: „Păstrăv
de Tamisa (cu cărare pe dreapta în cîrlig croat)“, din
28 noiembrie 2007. Traian Ungureanu critica aici spirala financiară
pe care s-a înscris fotbalul englez. Citez sintagme din text:
„Anglia s-a ales cu Croaţia după Croaţia“; „aceeaşi
umilinţă a fost rîvnită şi pierdută de Rusia“;
„jucătorii englezi de calibru s-au rărit, urmînd curba de
dispariţie a păstrăvului de Tamisa, cu cărare pe dreapta“. În
limba lui Descartes, asemenea figuri trec mai greu. A traduce un text
argumentativ în limba franceză e un test de competenţă
argumentativă foarte bun. Putem vorbi, în schimb, despre
meritul de scriitor al jurnalistului. Atunci însă cînd
el scrie: Arsenal „nu mai serveşte nimic local“ sau „rumeguş
inutil“, graba jurnalistică îşi face simţită efectele
nedorite. Sintagmele nu pot fi traduse în franceză pentru că
verbul „a servi“ este prost întrebuinţat, iar „rumeguş
inutil“ e un pleonasm (deşi intenţia retorică e recognoscibilă).
Articolul lui TRU este, în ciuda observaţiilor mele, foarte
bun. Dar, în momentul transferului de la o temă de
divertisment tratată foarte serios – fotbalul – la una serioasă
(politica mondială, de pildă), well, consistenţa unui astfel de
text suprametaforizat scade. Iar derapajele sale sînt uneori
ameţitoare, ca de pildă afirmaţia netă, dintr-un articol din
numărul din decembrie al Ideilor în dialog, cum că România
a avut un regim de stînga între 1945 şi 2008. Implicit,
comunismul naţionalist al lui Ceauşescu, interzicerea avorturilor,
epurările discrete etnice, machismul freatic al propagandei –
combinat cu elemente de stînga, desigur, mai degrabă de faţadă
însă) este asimilat cu stînga, la fel ca şi preşedinţia
Constantinescu şi Băsescu –, chiar şi după ce, în ultimul
caz, ideologicul a sucombat în faţa globalismului economic.
Sigur, nimeni nu-l pune pe Traian Ungureanu să scrie texte politice. În condiţiile în care noi n-avem oameni de valoare nici în politică, nici în fotbal şi, în acelaşi timp, n-avem eseişti vituperanţi gen Baudrillard, Virilio, Ignacio Ramonet, Noam Chomsky, cu competenţe cvasispecializate – şi deloc spirite lucide şi active ca Lezsek Kolakowski, să spunem –, spaţiul public este învestit de ceea ce se cheamă, de la Emile Zola încoace (după alţii, de la Voltaire), „intelectual“. Specialiştii vor găsi aici mereu imposturi, dacă se vor osteni să caute, dar îndrăznesc să spun că soluţia nu este cea recomandată de Jacques Bouveresse. Impostura nu poate fi evitată decît fie prin abandonarea tentaţiei de a face să tresalte galeria – sau mecena –, fie prin replierea pe performanţă în domeniile invadate de „intelectuali“. Dar asta nu se va mai întîmpla niciodată în România.
De ce? Pentru că, de o bucată de
vreme, naţionalitatea „specialiştilor“ nu mai contează. Ei vor
migra tot mai mult înspre centrele de specialitate distribuite
pe glob şi vor publica în limbi străine pentru cititori care
vor şi care pot să-i înţeleagă. Pe de altă parte, chemarea
spaţiului public îşi va continua cîntecul de sirenă în
urechile celor care stăpînesc retorica şi pentru care
contează mai puţin adecvarea propriului ethos cu realul. Din
momentul în care literatura şi-a stabilit criterii de adecvare
intrinseci, adecvarea la care recurg scriitorii-intelectuali este cea
dintre enunţ şi enunţare, nu dintre enunţ şi fapt sau text
canonic: domeniul lor de validare este, deci, cel estetic.
„Impostura“ intelectuală, o
problemă culturală
Asta face ca adevăraţii specialişti
să fie puţin expuşi public. Faptul că un filozof de talia lui
Virgil Ciomoş publică foarte puţin, în comparaţie cu alţii,
notorii, dar cu o bibliografie mult mai puţin solidă, atestă o
simplă observaţie: a publica în revistele din România
nu înseamnă numaidecît a face dovada unui fundament
teoretic înscris într-o tradiţie de gîndire, ci a
dovedi faptul că scrii bine; că scrii frumos, că impresionezi, că
ştii să încînţi cititorul cu prestidigitaţii
scriitoriceşti. Mi se pare însă foarte normal să se întîmple
astfel într-o cultură centralizată – după model francez şi
în spirit balcanic –, acolo unde transmisia culturală se
realizează prin emanaţie şi greutatea sintezei striveşte mereu
greutăţile variabile ale analizelor. Numai într-un sistem
cultural vast şi structurat pe nivele, cum este cel american, de
pildă, constituit ca un entrelacs de focare de cunoaştere, graniţa
între cultura de specialitate şi cultura estetică se poate
păstra, chiar dacă domeniile debordează uneori. Dar atunci cînd
teritoriul cultural este iradiant, virtutea estetică a unui discurs
este singura capabilă de iradiere. Iradierea nu înseamnă
cunoaştere, ci participare la un ethos. Trăire, adică, asta în
măsura în care trăirea nu presupune o cunoaştere de alt fel.
Problema cu acest tip de cunoaştere este că în interiorul
acestui model cultural nu este posibilă o societate modernă de
indivizi autonomi – şi aici am reluat o observaţie excelentă
făcută de Constantin Vică într-un număr mai vechi al
revistei Cuvîntul.
E foarte neplăcut – trebuie să
recunoaştem – să acceptăm că maturizarea constă în
autonomizare şi că societatea modernă proiectată de Kant în
Ce sînt Luminile? e imposibil de realizat pornind de la un
model centralist-iradiant de cultură. Cred însă, pur şi
simplu, că alcătuirea noastră internă, cea de balcanici, de
moştenitori ai fascinaţiei pentru trăirea culturală de tip
germanic îmbrăcată în hainele lejere ale locvacităţii
latine şi înarmată cu pistoalele din dotarea culturală
balcanică, ne face aşa, şi nu altfel: adică dornici de a re-simţi
discursul, de a asculta poveşti, de a judeca oameni, de a descoperi
sub fiecare enunţ o prezenţă umană, şi mai puţin validarea unui
sistem formalizat. Şi atunci, chiar nu văd de ce ne-am alarma că
cei mai cunoscuţi intelectuali ai noştri sînt oameni cu
succes la – sau, în mod simetric, urîţi de – public.
Atîta vreme cît judecata prin adecvare, bazată pe seturi
de principii, este umbrită de cea prin afectare, bazată pe iubire
şi ură, nu putem pretinde oamenilor noştri de valoare să se
ignore pe ei înşişi pentru a-şi face prezenţa publică,
dacă nu mai discretă măcar, mai puţin patetică. Nu se poate să
visăm la un Wittgenstein român – a visa la aşa ceva ar
însemna să ne cantonăm într-o altă fantasmă, adică
tot acolo. Nici nu ne putem cere nouă înşine obiectivitatea
impersonală la adresa unor texte profund subiective, conştient sau
inconştient. Singura şansă a celor care cred că, în presa
din România, pot combate un pathos printr-un argument, este să
iasă din arenă şi să creeze în cămăruţa lor bine
încălzită cărţi al căror destin ştiinţific nu va avea
nimic în comun – decît o intersecţie aleatorie ca un
malentendu – cu cel public. „Impostura“ intelectuală este
specific cultural. Nu trebuie să o combatem, chiar dacă e bine,
totuşi, să o recunoaştem.
De aceea, spun, îl admir pe Jacques Bouveresse – pe care m-am dus să-l ascult vorbind, odată, de la catedra Colegiului Franţei, despre Musil – cu un respect distant. Îmi păstrez urile şi admiraţiile mele faţă de alţi intelectuali, români şi francezi, care mă învaţă că, de pildă, un autor hulit este, tocmai de aceea, unul cu adevărat foarte bun. Şi mi le voi păstra cu cît nostalgia pentru ceea ce va fi fost cîndva „spaţiul cultural românesc“ se va fi dizolvat de mult în mările continentale şi în oceanul planetar.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters