OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cristian PREDA
Tranzitie, liberalism si natiune
Editura Nemira, Bucuresti, 2001, 272 p., f.p.

Ultimul volum semnat de Cristian Preda contine, dincolo de conotatiile polemice, o schita de portret a ginditorului si filozofului politic liberal care este autorul. Reunind o suma de articole care au aparut in presa culturala romaneasca in ultimii sase ani, Cristian Preda este departe de a ceda unei ispite conjuncturale, in masura in care interventiile sale recompun un profil al Romaniei postdecembriste si propun, fara emfaza didacticista, o lectie liberala despre „tranzitie, liberalism si natiune“. Asadar, inca un demers care se plaseaza in descendenta proiectului originar al autorului, de unde si coerenta interioara a cartii, coerenta care se naste, deloc paradoxal, din asumarea conditiei fragmentare a spatiului public autohton si a perceptiei sale. Cronica, dar si meditatie in marginea unui interval cronologic, volumul lui Cristian Preda refuza in egala masura facilul jurnalistic, dar si incremenirea pedanta a discursului.

Revenind la structura de profunzime a autorului, eminamente polemica (in acceptiunea liberala a termenului), introducerea cartii de fata se constituie intr-o provocare pe care filozoful politic o lanseaza, ca pe o manusa, adversarului ideologic din arena, convocindu-l, pe jumatate ironic, pe jumatate ceremonios, la un turnir intelectual a carui miza nu este alta decit clarificarea pozitiilor din cimpul cultural autohton. Plusind, Cristian Preda avanseaza un refuz neechivoc al unei echivalente acreditate in ultima decada. A nu fi de stinga nu presupune mecanic apartenenta la extrema dreapta. Valorile dreptei moderate si democratice sint o prezenta legitima si salutara, delimitarea fata de dreapta extrema actionind ca o hirtie de turnesol. Dedicind volumul de fata oamenilor de stinga din Romania, Cristian Preda invita la o despartire a apelor, la eliminarea ambiguitatilor nascute din complicitatea cu reflectia totalitara, la dreapta, ca si la stinga deopotriva: „Volumul de fata se adreseaza oamenilor de stinga din Romania pentru ca el se vrea o ilustrare a faptului ca in Romania a nu fi de stinga nu inseamna in mod necesar a fi de extrema dreapta.

Lipsita in general de curaj si refuzind sa faca o evaluare de detaliu a istoriei comuniste, incurcata fiind, pe de alta parte, de trecerea, dupa 1989, a multora dintre simpatizantii sai la nationalism si extremism, stinga postdecembrista a asociat deseori dreapta romaneasca exclusiv cu stupida si terorista extrema dreapta interbelica. A face, pentru timpurile de astazi, o asemenea identificare este, sociologic vorbind, o eroare: ideologic, acest gest este o jignire adusa spiritelor liberale si democratice din Romania postcomunista. Tranzitie, liberalism si natiune vrea sa arate ca dreapta liberal-democratica este o optiune conturata ideologic in Romania“.
Cele cinci sectiuni ale volumului sint imaginate, in definitiv, ca tot atitea decupaje argumentative in sprijinul tezei formulate anterior. Fie ca este vorba de examenul patologiei politice contemporane sau de regindirea conceptuala a unor locuri comune influente in mediul public, discursul se centreaza in jurul acelei valori eminamente liberale, in lectura lui Cristian Preda, care este spiritul critic. Moderatia si refuzul derapajelor de orice nuanta sint optiunile care definesc un mod de citire a contemporaneitatii.

Grila de lectura de care aminteam este oferita intr-unul din articolele centrale ale primei sectiuni, Idei liberale. Scriind despre ideile liberale, Cristian Preda schiteaza un portret care este al sau si al unei intregi generatii marcate de contactul cu o specie de liberalism evolutionist. „Inteligenti, dar extrem de putini numerosi“: iata o caracterizare transanta care nu ar fi putut apartine unui politician contemporan fara a suscita comentarii incendiare. Liberal, adica lucid, Cristian Preda isi poate permite luxul de a polemiza cu locul comun, in absenta oricarei constringeri partinice. De aici siguranta cu care identifica un tip de comportament prea putin liberal, definind oamenii politici declarativ situati in curentul liberalismului. Distinctia dintre spiritele liberale si politicienii liberali este punctul de plecare posibil al unei alte discutii: „Spiritele liberale si politicienii liberali alcatuiesc doua clase care, din fericire, nu se acopera: mai precis, doar o mica parte dintre spiritele liberale au devenit unelte de partid. Aceasta este una dintre sansele liberalismului: neconstrinse in chip formal de organizatii, spiritele liberale se pot desfasura in voie, putind critica orice“.

Autoportretul intelectual pe care Cristian Preda si-l contureaza implica, cum aminteam, detasarea de atractia locului comun in definirea liberalismului. Incercind o sinteza intre diferitele nuante doctrinare, ginditorul politic nu ezita sa isi revele identitatea intelectuala. Enumerind citeva dintre posibilele teze ale unui ipotetic catehism liberal, Cristian Preda isi precizeaza afinitatea cu linia evolutionist-liberala inspirata de Popper si Hayek. Structurindu-si profesiunea de credinta (cum altfel decit polemic), autorul concepe un inventar de antinomii din care rezulta, deloc paradoxal, imaginea unui liberalism epurat de dogmatism. Delimitarile operate sint delimitari care poarta asupra profilului societal favorizat de filozoful politic. Evitind programatic diluarea discursului, perceputa ca o concesie inacceptabila facuta unei vulgarizari intelectuale care videaza de continut pledoaria insasi, Cristian Preda ramine fidel aceleiasi austeritati polemice care defineste conduita sa publica. Oroarea de diletantism se intrevede in filigran.

In definitiv, care ar fi temeiurile epistemologico-politice care structureaza atitudinea lui Cristian Preda? Celor familiarizati cu sintaxa modernitatii, reperele invocate de autor nu le pot aparea decit ca previzibile. De la refuzul planificat al ordinii construite si elogiul libertatii pina la configurarea statului ca simplu instrument „care trebuie sa vegheze la respectarea normelor admise in mod tacit de indivizi ca reguli bune, in cooperarea lor libera la un anumit moment al evolutiei sociale“, lectiile servite de experienta totalitara sint asumate pina la capat. In locul deificarii complice a unui stat-leviathan, fagocitind sfera privata, proiectul unui stat limitat si puternic (o alaturare care este departe de a fi un oximoron). Simplitatea formularilor este un reflex natural al absentei disimularii intelectuale. Nuantele semantice sint esentiale in masura in care evita recursul la simplificari: „Democratia nu e puterea poporului (asa ceva nu exista) si nici nu trebuie sa fie instituirea domniei majoritatii (caci si majoritatile se pot insela), nici un instrument capabil sa procure avantaje speciale, ci o tehnica de desemnare a guvernantilor care are un unic merit, acela de a evita violenta. Nu exista interes general, caci indivizii comunica doar partial. Evolutia trebuie preferata revolutiei. Pesimismul este cel mai mare adversar al liberalismului“.

Flatarea multimii si Elogiul parlamentului sint doua articole care redefinesc specia de liberalism precaut pe care Cristian Preda o privilegiaza in lecturile sale aplicate contemporaneitatii. Refuzind acel conformism al opiniilor care metamorfozeaza analistii politici (mai mult sau mai putin inclinati spre profetii despre trecut) in vedete media, Cristian Preda prefera sa ramina fidel unui optimism prudent, care se situeaza la egala distanta de vulgul dominator, ca si de elogierea tiraniei. Este, aici, ca si in alte ocazii, un timbru apropiat de moderatia salutara a liberalilor francezi ai secolului al XIX-lea, referirile recurente la Constant sau Tocqueville nefiind accidentale. Dimpotriva. Anatomia demagogiei moderne, acompaniata de delirul mediatic al presei ce mimeaza neconvingator impartialitatea, se retine. Trufia mediatica este o parte esentiala a patologiei contemporane: „Trufia cu care gazetarii de la noi proclama presa a patra putere in stat ar trebui sa-i ingrijoreze mai mult decit sa-i incinte pe politicieni. [...] Discursul gazetaresc e tentat sa flateze multimea, nu sa-i indice, atunci cind e cazul, deriva. De aici se poate deduce ca oricine vrea sa scape de eticheta demagog trebuie sa fie à contre courant. Dar nu e usor sa reusesti in politica atunci cind esti à contre courant. Desigur. Acesta e motivul pentru care marii oameni politici sint rari“.
Elogiul parlamentului este un exercitiu de admiratie (lucida) dedicat unei institutii care este departe de a fi una populara in ochii publicului.

Liberal, adica, cel putin pina la un punct, à contre courant, Cristian Preda disociaza acolo unde formatorii mediatici de opinie opereaza eminamente pasional. Diferenta de timbru dintre un celebrat polemist contemporan, nu lipsit de o doza de histrionism iacobin (e cazul lui Cristian Tudor Popescu), si liberalul Cristian Preda este un indicator al capacitatii ideilor de a modela conduita publica. Distinctia dintre dezamagire si legitimitatea institutiei ca atare este una capitala si absenta ei este una dintre ratiunile derivei nostalgic-totalitare. Impopular, parlamentul nu este mai putin necesar guvernarii constitutionale. Credibilitatea parlamentara depinde de capacitatea de a merge impotriva curentului public majoritar. Elogiul parlamentului este elogiul guvernarii limitate de actiunea spiritului critic: „Poate actiona parlamentul impotriva sentimentului general? Poate rezolva el conflictul cu opinia care l-a secretat, doar pentru a-i fi apoi ostila? Raspunsul la aceste intrebari este afirmativ. De fapt, institutia parlamentara reuseste in misiunea sa doar daca exercita si un soi de educatie asupra opiniei care i-a provocat alcatuirea. Caci parlamentul nu este doar o emanatie a corpului social, ci si un focar al imaginatiei politice. Parlamentul nu trebuie sa menajeze opinia publica. Daca e cazul, aceasta poate fi complet bulversata. Societatea ii va fi mai tirziu recunoscatoare“.

Cea de-a treia sectiune a volumului este, cel putin aparent, cea mai ofertanta polemic, la nivelul imediatului politic devenit, prin trecerea anilor, fapt de istorie. Seria de articole dedicata contestarii candidaturii presedintelui Iliescu la Curtea Constitutionala se citeste, oricit de paradoxal, ca un veritabil roman foileton de aventuri. Tribulatiile contestatorilor se cer citite in paralel cu insasi decizia curtii. Reperele concrete lasa loc, in unele momente, meditatiei in marginea unei vieti politice dominate de „ipocrizie proletara“ sau de excesul de juridizare, ca alibi al vidarii de continut. Critica constitutiei este infinit mai importanta decit ar indica aparentele. Credibilitatea vietii politice depinde de ordinea legala predictibila, din care arbitrariul este eliminat programatic, caci „o jungla legislativa nu va ingadui niciodata o situare corecta a cetateanului“.
Aminteam de tusa polemica a textelor lui Cristian Preda. Ea solicita in cel mai inalt grad un spirit liberal devotat libertatii. Departe de a fi iacobinism intirziat, radicalismul polemic este, in cele din urma, o prelungire a coerentei interioare. „Dispretul pentru ideile politice“ din penultima sectiune a cartii poate fi citit ca anatomie a imposturii care cautioneaza, deloc accidental, complicitatea transpartinica. Cirpeala sau austeritatea ideologica sint doua fete ale deficitului de identitate intelectuala. Mitul politicii din care ideile sint evacuate in favoarea unui pragmatism edulcorat este unul dintre miturile fondatoare ale tranzitiei autohtone, in masura in care improvizarea de programe conjuncturale este un substitut al productiei ideologice credibile.

In loc de final, un remember. Uitat in zgomotul tranzitiei, scandalul „manualelor alternative“ de istorie concentreaza in sine potentialul de ambiguitate si violenta mediatica ale contemporaneitatii. Acuz este, din aceasta perspectiva, o invitatie la solidaritate intelectuala. Refuzul delatiunii si al linsajului simbolic e o strategie care nu are nimic circumstantial. Dimpotriva. Spiritul critic este o conditie a supravietuirii, a libertatii de reflectie: „Intelectualii sint, intr-un sens, mai vinovati decit politicienii: ei au ajuns sa vorbeasca doar cind casta le este amenintata, pentru ca in restul timpului sa priveasca spectacolul politic. Politicienii, macar, sint egali cu ei insisi“.