OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Din timpuri imemoriale, ideea pe care oamenii și-o fac despre justiție  comportă două fațete: virtutea triumfă, iar viciul este pedepsit.“

(Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag)

Derutantă, directă și crud de schematică, afirmația autorului rus poate părea insuficientă pentru definirea unui mecanism esențial cum e cel al ideii omului despre justiție. Descumpăniți de această vacuitate semantică, sîntem tentați să căutăm unelte suplimentare de înțelegere, deși, de la René Girard încoace, știm cu toții cum funcționează în antropologie bine-cunoscutul său triunghi mimetic. Iată de ce este mult mai înțelept și mai necesar să considerăm afirmația lui Soljenițîn din perspectiva tensiunii pe care ea o generează la nivel individual și istoric și să facem loc și adevărului pe care scriitorul rus îl dezvăluie cu altă ocazie despre ființa noastră interioară: „ [...] linia de separație între bine și rău trece prin inima fiecărui om. Și cine va merge pînă acolo încît să distrugă o bucată din propria-i inimă?“.

Pentru a ilustra această coabitare dintre odio și terrore în sufletul omului, transgresînd frontierele ființei și ale istoriei, am ales o carte de excepție prin puterea ei testimonială, apărută la Paris, și care vorbește cu mare forță despre ravagiile rasismului și ale antisemitismului.

Este vorba de Je vous écris du Vel’d’Hiv (Vă scriu de la Vel’d’Hiv), apărută la Editions Robert Laffont, și care conține o culegere de 18 scrisori ale unor evrei arestați la 16 iulie 1942 și internați provizoriu la Velodromul de Iarnă de la Paris, înainte de a fi deportați către lagărele morții.

Prin circulara din 13 iulie 1942, semnată de directorul poliției municipale și adresată comisarilor de la Paris, se indică în mod precis consemnele adresate echipelor de arestare în ce privește naționalitatea și vîrsta evreilor care urmau să fie arestați. La punctul vîrstă și sex este scris: „Ea (această măsură, n.n.) se referă la toți evreii de naționalitățile sus-menționate, indiferent de sex, cu condiția să aibă vîrsta între 16 și 60 de ani (femeile între 16 și 55 de ani). Copiii sub 16 ani vor fi ridicați în același timp cu părinții lor“.

Caracterul excepțional al acestei cărți constă în faptul că este pentru prima dată cînd astfel de scrisori sînt adunate, grație donațiilor particulare, și propuse marelui public.

Exercițiul retranscrierii brute a acestora, toate de o emoție aproape dincolo de suportabil, prin durerea și prin spaima pe care le conțin, ne obligă la decența limbajului și la sărăcia comentariilor. El merită să fie întreprins pentru a măsura dimensiunea catastrofică a răului cauzat de căderea omului sub povara urii. Numai acest șoc e capabil să trezească în noi conștiința gravității unor fapte de actualitate și demne de rememorare și pentru generațiile de azi.

Citarea acestor scrisori este uluitoare.

Iat-o mai întîi pe cea expediată de Edith Schuhova, în vîrstă de 16 ani, arestată și închisă în Velodromul de Iarnă, colegului ei de clasă Roland Crédeville, în ziua de 16 iulie 1942, la ora 4 dimineața:

 Patru zile mai tîrziu, Edith le scrie din nou prietenilor ei, cu aceleași cuvinte pline de emoție și de angoasă:

 „Să știți că mă gîndesc la voi toți și că nimeni aici n-ar putea să vă ia locul. Cum nu am nimic de făcut, am destul timp să mă gîndesc și să meditez la toată fericirea pierdută (cine știe, poate, pentru totdeauna...). Aș dori ca, oriunde aș fi, să-mi rămîneți fideli  – «Forget me not»“.

Un alt ecou la această spaimă îl  regăsim în scrisoarea lui Jacques Bronstein, și el în vîrstă de 16 ani, despărțit de mama și de sora lui:

La 17 iulie 1942, Antonina Pechtner scrie o scrisoare cutremurătoare de la Velodromul de Iarnă:

Despre condițiile internării, această descriere semnată de Rachel:

Încă o scrisoare, vorbind, de data aceasta, despre condițiile deportării, scrisă de Rosette, 14 ani:

„Ne aflăm în trenuri de vite, vă dați seama ce comod este. M-au tuns, vă pun în plic o meșă din părul meu. Vom fi duși la Drancy, e un centru de liberare, sper! [...]. E cald, ne sufocăm și nu avem apă“.

Rosette va fi deportată apoi către lagărele germane de unde nu se va mai întoarce niciodată.

Fiecare cititor al acestor rînduri nu se va putea împiedica să nu se gîndească la Pogromul de la Iași, trist comemorat anul acesta. Similitudinile nu lipsesc prin cruzimea și prin consecințele lor. Datoria și rolul capital al istoricilor în stabilirea adevărului despre această perioadă tulbure sînt cu atît mai necesare cu cît nici un adevăr nu se conturează în alb și negru, ci deține o infinitate complexă de nuanțe complementare.

Studiile, filmele, cărțile publicate în Franța, de pildă, au permis să se știe că, dincolo de delațiune, de colaborare cu nazismul, de ură și  rasism, au existat și oameni care și-au riscat viața ca să salveze evrei, oameni care au rezistat, oameni urmăriți de Gestapo. Francezii îi numesc les Justes (cei drepți) și-i sărbătoresc cu cinste. Memoria a ceea ce s-a întîmplat și evocarea actelor de curaj sînt cele două fețe ale perpetuării valorilor umaniste – lecția cea mai nobilă împotriva ororii și a pervertirii istoriei.