Tonică această carte a Aurorei
Liiceanu, intitulată Prin perdea! Într-o lume românească
în care bocetul, jelania, „înecatul corăbiilor“,
extazul suferinţei şi al crizei sînt la ordinea zilei, sînt
repetate paradigmatic, Aurora Liiceanu ne pune în faţă
propria ei viaţă. Divorţată chiar înainte de naşterea
copilului, rămasă pe drumuri după „Meditaţia transcendentală“,
nevoită să se încadreze ca muncitor necalificat la Grădiniţa
„Suveica“, îndurînd avansurile sexuale ale unui mahăr
care îi putea oferi un loc de muncă mai bun, adunînd
bani din tricotat şi din cusut rochii, toate acestea nu o duc spre
depresie, angoasă, disperare pe Aurora Liiceanu. Prin perdea este
cumva împotriva acelor pagini întregi de filozofare
românească, în care totul pute, nu mai sînt
maniere, s-a golănit lumea...
Există la Aurora Liiceanu o sfiiciune
a curajului, un refuz al resemnării. Acest lucru ar trebui
subliniat: Aurora Liiceanu nu clachează, nu disperă (se ştie că
disperarea este un păcat), nu e deprimată, fiind ajutată, fără
doar şi poate, de copil – „foarte cumsecade, pe care aproape
nu-l simţeai“ – şi de psihologia căreia i-a fost fidelă toată
viaţa. Primul capitol include şi o polemică purtată cu Noica;
filozoful considera că psihologia se ocupă de „micuţisme“,
adică de „destine omeneşti, de X, Y, Z etc., deci de micile vieţi
separate, individuale, obscure“.
Noica e privit în răspăr,
asistăm la o sfichiuire a filozofului, pentru tendinţe misogine,
cînd Aurora Liiceanu relatează o întîlnire a lui
Noica cu o tînără doctorandă la Filozofie: „El a privit-o
tot pieziş, cum o făcea, fără a se uita în ochii celei cu
care vorbea – sau poate că doar bărbaţilor li se oferea o
căutătură directă –, şi i-a spus, ca un sfat, pe un ton
caustic, dar suspect de blînd, că de ce se preocupă de
asemenea probleme şi nu se ocupă de volănaşe, dantele“.
Sînt pagini minunate despre
practica în Maramureş, cînd era studentă, şi despre
Vama Veche, acea Vamă a studenţiei: „Se poate spune corect:
«spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun cine eşti»,
«spune-mi cu cine te vezi ca să-ţi spun cine eşti»,
dar şi «spune-mi ce faci, unde te duci în vacanţă ca
să-ţi spun cine eşti». Alegerea locului de vacanţă este
simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive,
înseamnă că nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi
ajunge şi nici unul altuia. Înseamnă că ai nevoie de alţii
pentru a te simţi bine, înseamnă că vrei să fii văzut, că
«socialul» este mai puternic ca «personalul».
Înseamnă că ceea ce spune, vede lumea este mai important
pentru tine decît ceea ce vrei tu şi chiar că nici nu ştii
ce vrei“.
În fiecare gest uman, în
fiecare întîmplare, Aurora Liiceanu găseşte puterea de
a merge mai departe. Despre muncitoarele de la Grădiniţa „Suveica“
spune că „pofta lor de viaţă era invadatoare“, deşi mediul nu
era prielnic: „Am spus adesea că am spălat farfurii, linguriţe,
furculiţe, linguri, căni pentru nu ştiu cîte vieţi. Şi
asta de trei ori pe zi“. Mai mult, după 1989, cînd ministru
al Justiţiei era Mircea Ionescu-Quintus, foştii cercetători,
eliminaţi după „Meditaţia transcendentală“, fac un memoriu
pentru reîncadrarea pe aceleaşi funcţii, în acord cu
pregătirea lor. Şi nu li se face dreptate! Asta se întîmpla,
de reţinut, în 1992. Aurora Liiceanu vorbeşte, mai ales,
despre descurajarea colegilor, descurajare pe care o converteşte
într-o întrebare: „Oare nedreptatea făcută unui grup
de oameni, decesul lor profesional pe o durată de opt ani,
pierderile economice, chiar şi la stabilirea pensiei, erau chiar o
problemă minoră, cînd în jurul lui, al ministrului,
exista atîta de mult entuziasm pentru schimbare şi dorinţa
mincinoasă de a corecta mizeria fostului regim?“.
Trebuie spus că primul capitol, despre
naşterea şi creşterea lui Ştefan, este impresionant, tocmai prin
conturul prieteniei care ia chip. Maternitatea îi oferă
Aurorei Liiceanu descoperirea unei femei extraordinare, Eleni, medic,
care o ajută la creşterea copilului: „Era chiar minunat, eram
doar noi două şi copilul“. Eleni este purtătoarea prieteniei:
„Prietenia este la adăpostul deviaţiilor de percepţie pe care le
produc sexul sau sîngele. Şi iubirea, sexul şi sîngele,
adică părinţii, fraţii, rudele stîrnesc în forul
intim al tuturor o subiectivitate greu de controlat, invadată de
alte emoţii decît prietenia. O adevărată prietenie este
aceea din poveşti, din basme. Este cea în care prietenul, aşa
cum se spune în poveşti, «dacă vede că pe batistă au
apărut trei pete de sînge», vine. Şi vine de oriunde ar
fi el. Şi tu ştii că va veni. Am simţit această prietenie“.
Iar micile scene de viaţă, cu Ştefan în diferite ipostaze
ale copilăriei, au ceva proaspăt, misterios şi încurajator.
Aurora Liiceanu nu se plasează
niciodată în postura mamei disperate, nefericite şi
abandonate. Trăieşte prin „micuţisme“. Acestea, fără
îndoială, au un farmec aparte. Farmec care, la Aurora
Liiceanu, se traduce şi prin excelente pagini de scriitor. Sînt
întîmplări reale, foarte frumos povestite. Nu e o carte
de bîrfe, de dezvăluiri neaşteptate, de revelaţii tîrzii
şi stranii, de resentimente. E o privire „prin perdea“ şi nu cu
geamul dat în lături. E o carte în care eleganţa
stilului se îmbină cu decenţa mărturisirilor. E o carte
tonică pentru că nu face apologia dezastrului, ci surprinde
relevanţa întîlnirilor norocoase, a prieteniilor şi a
părintelui care este pentru copil „un fotoliu confortabil,
în care el poate oricînd să
se aşeze cu încredere, chiar dacă are picioarele murdare,
adică dacă a făcut şi prostii“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters