OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar, cum nimic nu contează şi totul e deşertăciune..., ca să îl citez pe Matei... Dar, în acelaşi timp, el susţinea, cu un entuziasm încărcat de ironie, că România e ţara miracolului (în care el, cititor atent al Ecclesiastului, nu credea, dar nici nu îl nega) – înţelegînd prin miracol deschiderea spre paradox, spre orice posibilitate, absurdă, imposibilă, rizibilă ori miraculoasă în sensul adevărat, religios, al termenului.

 

Dar ştiu la fel de bine că pentru Matei, autorul unor amintiri „în dialog“ şi al unui jurnal (ca să nu mai pomenesc de poezia sa, atît de proustiană), memoria, păstrarea memoriei era esenţială, iar această memorie afectivă care dă viaţă trecutului şi sens prezentului constituia o forma mentis fundamentală. Nici nu mă pot gîndi la Matei fără să îmi vină imediat în minte figurile marilor săi prieteni, Ion Vianu şi Mircea Ivănescu. Îi văd ca într-un cerc magic, matein, în afara timpului, legaţi între ei prin amintiri, cuvinte, cărţi şi întîmplări vechi, secrete, al căror sens, afectiv în primul rînd, depozitat în acel trecut şi purtat în ei înşişi, ar scăpa „profanilor“. Această cunoaştere dinăuntru a unui trecut pierdut, care nu mai trăieşte decît în ei şi al cărui sens veritabil (unul subiectiv!) nu se mai află decît în ei, cu irizările lui subtile, altfel imperceptibile, este „ştiinţa secretă“ pe care Matei şi prietenii săi o deţin. Este o ştiinţă a memoriei (proustiene), căreia acum îi fac elogiul în numele lui Matei şi pentru el, pentru regăsirea şi păstrarea trecutului, altfel, pierdut.

 

Eu am învăţat de la Matei şi de la prietenii săi ce este un „mare om“ sau „adevărata literatură“, dar mai ales lucruri despre care nu se poate vorbi: ce înseamnă prietenia, simplitatea, generozitatea, calitatea intelectuală şi morală. Am găsit în Matei în acelaşi timp un prieten apropiat şi un maestru, un model cultural şi un om, adică incarnarea unui miraculos paradox. Tot ce îmi doresc este să luptăm cu neputincioasele noastre arme, cuvintele, împotriva uitării lui!

 

 

Am terminat Facultatea de Litere cu regretul că nu am cunoscut suficient de mulţi Profesori – sau suficient de mult profesorul ideal. Cu excepţia Atelierelor „Tudor Vianu“, şi ele destul de rare, şi a cîtorva cursuri la facultate, nu am avut întîlniri remarcabile.

Pe Matei Călinescu îl ştiu însă foarte bine. Din scris. Cărţile lui nu mi-au fost doar îndrumar de lectură, dar mi-au trezit şi mirări, astfel că, odată cu ele, am citit mereu şi alte cărţi, prin trimiteri livreşti nesfîrşite, la răspîntiile unei lumi nesfîrşite de cărţi. Am învăţat să disociez şi să văd în cărţi nu doar instrumente de lucru, dar şi vieţi care aşteaptă să fie mărturisite. Chiar dacă bibliografia obligatorie nu cuprindea toate titlurile acelea, bucuria era cu atît mai mare să descopăr concepte noi, linii invizibile pînă atunci între curente şi epoci, un alt mod de gîndire, dar şi bucuria de a citi şi de a cerceta, de a sparge labirinturi, de a trece peste pancarta cu „pe aici nu se trece“. Cărţile, şi nu vorbele au făcut din Matei Călinescu un mare profesor, nu o poveste care să circule prin facultate pentru a rămîne un simplu zvon. Desigur, avem nevoie de poveşti, dar şi de lectura lor.

 

Cît mai atentă, cît mai personală şi cît mai „comună“. Citirea şi recitirea lor, pînă la sînge, pentru a descoperi sensuri noi acolo unde drumurile au fost deja bătute. Acest lucru m-a învăţat Matei Călinescu: că sînt lecturi şi lecturi – dar, mai ales, lecturi şi relecturi. Mai mult decît atît, cărţile lui Matei Călinescu mi-au dat curajul de a merge pe potecile literaturii şi de a găsi porţi noi de acces în text, chiar şi acolo unde textul se ostracizează atît de tare, încît te descurajează. Matei Călinescu m-a învăţat să gîndesc ce citesc şi nu să iau cuvintele de-a valma. M-a învăţat că omagiile false nu servesc nimănui, dar că există gînduri care pot însenina un om numai privindu-le. Şi că puterea de a înfrunta viaţa te face nu doar personaj, ci şi narator. Şi fiecare carte pe care o (re)citesc îmi dă aceeaşi bucurie, a cunoaşterii şi a frumuseţii literaturii. Pentru mine, Matei Călinescu a fost un profesor adevărat, deşi la mii de kilometri depărtare, pentru că volumele lui mi-au deschis mintea spre posibilităţile unor alte orizonturi.