OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un Bucuresti de atitea ori cenusiu si, uneori chiar mai rau, incenusat – nu despre mineriade este vorba, ci de starea noastra launtrica –, descoperim cu uimire, sub semnul unei uriase surprize si bucurii, doua spectacole atinse de gheara leului numit DAN PURIC. Un actor roman, contemporan cu noi, probabil cunoscut de amatorii de teatru din Romania si, mai probabil, foarte putin cunoscut de locuitorii Romaniei capitaliste de azi. Sintem convinsi ca virtutile actoricesti si marele lui har in arta pantomimei nu sint egalate decit, sa nu ne ferim sa o spunem, de dimensiunea lui intelectuala. Caci Dan Puric este, in cea mai buna traditie camilpetresciana, un muncitor intelectual. Un actor care joaca, simteste (sic!) si munceste, dar si, tot timpul, gindeste.

Costumele si Toujours l’amour sint doua spectacole, unul la Nottara, celalalt la National, care se completeaza reciproc. Scenariul si regia ii apartin aceluiasi nelinistit si inventiv actor care e fericit – un cuvint chiar potrivit in cazul Domniei Sale – ca poate oferi si ALT-CEVA populatiei bucurestene. O societate romaneasca avind deja experienta, nu de teatru ci de viata, a zece ani de nemultumiri, revolte, vaicareli, neputinte, cirteli, oboseli, scirbe si exasperari, bombaneli, isterizari si nu in ultimul rind intoxicari, in ansamblu si in detalii. Totul e urit, cih, ce bine era inainte! Dan Puric are forta sa ne arate si cealalta fata, nu stiu cit de reala si exacta, a lumii din care facem parte cu totii. Ne readuce aminte si de cealalta posibila si potentiala dimensiune, emotie, sensibilitate, traire launtrica, gingasie, visare, de ce nu, si putina incredere. Ne obliga sa vedem si sa vibram alaturi de el, de ideile lui, de actorii si scenografii (faimosi, Solomon &Buhagiar) cu care lucreaza si colaboreaza, sa participam alaturi de ei toti, prin costumele si costumatiile de tot felul prin care ne transmite un simplu apel, o rugaminte: Incercati sa va bucurati! Dar oare mai stim sa ne bucuram? Dan Puric ne pune in fata acestei evidente: Bucurati-va! Restul e treaba noastra! Nu va fie rusine de atitea lucruri simple, zimbiti, copilariti-va, lasati-va cuprinsi de emotii. Am si uitat ca a existat Marcel Marceau. Si Henry Salvador, si Aznavour, nu rideti, si Constantin Tanase, nu protestati.

Amestec de Charlot si Malec si Monsieur Hulot si Fred Astaire si melodrama à la russe, la care se adauga extraordinara capacitate de a improviza si inventa, Dan Puric amesteca genurile, artele – muzicale si plastice –, nefericirea si fericirea, absurdul si locurile comune, cliseele noastre, ale lui Mr. Bean si ale familiei Bundy, demistifica si demitizeaza, scormoneste, intoarce pe dos, ne arata asa cum sintem, frumosi si uriti, cu pasiuni si gelozii, indoieli, incertitudini, stari fugare, pasagere, tranzitorii, ce fac si desfac, de-a lungul si de-a latul lumii, farmecul acestei vieti. Nu va fie rusine, rusinea oricum si-a pierdut intelesul, nerusinea e invingatoare si atotputernica, si totusi. „Ginduri bune pentru ginduri bune“, ne transmite cu ironie si intelegere, umor, tristete si melancolie un om care si-a gindit bine fiecare miscare. Marea arta a spectacolelor lui Puric sta intr-o excelenta si bine dozata organizare a intregului. Compozitia e exemplara. Scenica, plastica, muzicala, de ansamblu. Spectacolele lui Dan Puric, aparent inocent-nevinovate, sint indelung elaborate. Fiecare detaliu e bine chibzuit, nimic in plus, nimic in minus. Doua scaune si citeva elemente de decor, scena, sonoritatile, lumini si atit. Iar in Costumele!… valorifica grupul, multimea, ansamblul de studenti-actori ce il (de)servesc cu dragoste si participare. Se vede, se simte, de mult nu am mai vazut asemenea spectacole unde toti joaca din bucuria de a juca. Norma, bani, succes, cronici, eventual premii sint lucruri secundare. Acum, chiar inutile: noi jucam, voi bucurati-va!

Nu poti ramine indiferent la un astfel de spectacol, participarea e totala. Din partea lui Puric, dar si a colegilor sai. Tot in Costumele!… – e vorba de niste costume vechi ce urmau sa fie „casate“, pe care Puric le transforma in personaje – apreciem plasticitatea spectacolului. Atitea secvente, succedindu-se cu repeziciune, unde imaginatia regizorului, valorifica fondul sonor cu cel vizual intr-un corp comun. Intr-o lume romaneasca cu atitia artisti si cintareti pe care corpul ii incurca, ii jeneaza, nu stiu-ce-sa faca-cu el, Dan Puric valorifica la maximum expresivitatea si puterea de a comunica a trupului. Anatomia devine limbaj: comunicare fara cuvinte. Sigur ca in ultimii ani am incetat sa ne mai exhibam entuziasmele. Nu e de bon-ton, pare rusinos sa-ti placa prea tare ceva. Sau cineva. Si totusi Dan Puric reuseste tocmai atunci cind nu ne mai faceam iluzii. Nu mai speram ca mai putem spera. Daca Puric face sali pline la Nottara sau National inseamna ca nu orice speranta e pierduta. Ca vulgaritatea si prostul-gust – atit de clamate, dar si mai si apreciate! – nu au coplesit totul, ca ziarele de scandal si atitea imbecilizante emisiuni TV nu ne-au acaparat complet timpul, amortit simturile si deformat sensibilitatea. Lenea de a gindi si o rea educare sint mai rele decit needucarea. Ne-ar face placere sa credem ca spectacolele lui Dan Puric pot zgiltii nu doar obisnuintele noastre de entertainment, ci propria noastra viziune asupra vietii. De la cea de zi cu zi pina la „cestiunile“ mai inalte si importante. Si inca ceva: in Toujours l’amour partenera lui Dan Puric este actrita Carmen Ungureanu. O alta surpriza – cu tot geniul lui Puric, spectacolul n-ar fi fost ce este daca n-ar fi existat si o EA, celalalt. Actrita se autodepaseste, joaca, ride, cinta – mai putin, deloc chiar..., si danseaza (vezi anii ’30, Alexandrov, Cosasu, Stalin), traieste si vibreaza alaturi de un om cu care, impreuna, zusamehn, ensemble, vmeste, together, ne transmit o anume vraja, imponderabila, inefabila, a bucuriei de a fi. Iar publicul reactioneaza, si mai ales, simte acest mesaj. Ni se pare extraordinar, tonic, de ce nu, intr-o lume care, poate nu ne dam seama inca bine, deja are alt contur.