OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O carte halucinanta despre care vreau sa scriu in marginea ei de mai multe luni. Si nu-i vine rindul, asa cum nu am apucat sa glosez – inca – despre La apa Vavilonului – 2 a doamnei Monica Lovinescu, nostalgii, evenimente, o intreaga teribila istorie (a noastra? a romanilor? a Europei, a „lor“?, a cui?) care deja se uita, se uita..., sau Al treilea discurs – un spumos-amar-incitant dialog intre domnii Adrian Marino si Antohi Sorin si iar apare ceva care sa impinga (unde?) intr-un con de neglijenta (uitare?, incet, incet...) ceea ce este fierbinte si incitant la un moment anume.

Musiques de nuit editata la Odile Jacob in 2000 e o carte a unui psihanalist: Michel Schneider. O recomand tuturor traitorilor la Paris care-si pot permite sa dea 160 de franci francezi pe ea: merita „investitia“ cu prisosinta. Despre ce este vorba? Despre pianisti si „problemele“ lor launtrice. Despre ceea ce se vede prea putin, dar mai ales se simte, se aude: sunete emise de tastele pianelor si atingerea nepretuita a degetelor, de atitea ori firav-otelite ale pianistilor. Unde vrea sa ajunga autorul? Incearca sa inteleaga ce se petrece in intimitatea, de atitea ori dureroasa si dramatica, a pianistilor. Ce se intimpla cu ei cind la un concert dat, atit de diferit de la un artist la altul, refuza sa mai cinte? Refuza sa mai comunice, cu sala, cu publicul, cu lumea din jur, cu ei insisi. De ce Radu Lupu n-a vorbit cu nimeni pina la 7 ani si chiar azi are momentele lui de „disparitie“? De ce Glenn Gould s-a retras zece ani si n-a mai concertat, ci a preferat linistea absoluta si solitudinea studiourilor de inregistrare? Ce se intimpla cu Sviatoslav Richter care nu mai saluta publicul, dar cu Erwin Nyiregyazy, un american-ungur cu ureche absoluta, considerat un Liszt al secolului 20 care dupa un fulminant concert la Carnegie Hall dispare incet, incet fiind, deja, un „cadavru viu“, pina prin anii ’70? Inhibitii? Angoase, stari depresive, afectiuni mai mult sau mai putin functionale – faimoasele crampe, care apar si la scriitori, ce anume ii conduce pe acesti ultrasensibili in pragul nevrozei, ca sa nu spunem mai mult?

Si Leon Fleisher, Vladimir Horowitz, Byron Janis sau atit de indragitul nostru Glenn Gould au ajuns la crize de identitate unde retragerea a fost o solutie, daca uneori doar temporara, alteori definitiva. Sindromul disparitiei, pomeneste Michel Schneider, si o citeaza pe Martha Argerich care comentind interpretarile fascinante ale lui Arturo Benedetti Michelangeli spune ca atinge sublimul „la musique du silence“. Sa fie acesta pretul perfectiunii? Sau plata, tributul dramatic pe care artistul il plateste pentru curajul lui de a depasi mediocritatea si banalitatea comuna fortind inefabilul. Un alt mare pianist, de jazz de data aceasta, care a fost si la Bucuresti si a concertat la Sala Palatului, Thelonius Monk a avut si el 15 ani de tacere. Abia acum intelegem intrarile si iesirile lui din scena cumva stranii, parca traia aievea, rupt de lume, ignorind sala si publicul. Simptome fobice, frica de avion (Horowitz, Gould), de boli (Gould), de odihna in calatorii (Horowitz), frica de pianul insusi – Benedetti Michelangeli si Gould dati ca exemple. Abia acum deslusim de ce sonoritatile emise de Gould sau Michelangeli – pe care i-am ascultat cu acuta emotie ani in sir pe discuri! – au o anume puritate si incarcatura emotionala ce ating zone, inalte, ale vibratiei lor launtrice. Probabil, un soi de participare totala, suferinta creatoare, paroxism.

Din 1981 Martha Argerich n-a mai cintat singura pe scenele de concert: doar in formatii camerale sau cu orchestra. Ei, dar iata si o explicatie, posibila, si pentru Valentin Gheorghiu al nostru!! De ani in sir ne tot intrebam de ce nu mai avem parte de un recital. Si poate ca... „Ursul din Carpati“, Radu Lupu este considerat cel mai autist dintre pianistii in viata! Sa fie fuga de lume si de tine insuti o forma de protectie pentru a suporta sublimul? Cartea lui Michel Schneider este mai mult decit incitanta si ne-a dat prilejul, in mijlocul zgomotului cotidian, sa revenim macar pentru citeva zile in lumea sunetelor, atit de indragita cindva. Cum tot mici-mari satisfactii ne-au dat prezenta la Bucuresti a doi pianisti invitati la Ateneul Roman. Andrea Bachetti si Boris Bloch. Doua tipuri, funciarmente, diferite de artisti-muzicieni, ca personalitati si mijloace complet diferite de exprimare. Primul, un italian cu o aparitie fizica stranie, amestec de Joyce, Malec si Stan Laurel a prezentat un program ce a cuprins lucrari de Bach, J. Brahms, L. Berio si o sonata de Beethoven. Sentimentul nostru de simpli auditori ca si perceptia noastra au fost altele decit ale unui ascultator profesionist si obligat la rigoare profesionala. Am ascultat, in Sala Ateneului Roman, in doua reprize diferite, citeva piese, dintre cele mai cunoscute din repertoriul pianistic. Nu discutam faptul ca italianului nu i-a prea iesit sonata de Beethoven – poate nici forta suficienta n-are inca pentru asemenea sonate, poate nici tehnica lui nu era suficient de bine pusa la punct etc. Dar in Berio sau intr-un simplu bis de Chopin a facut dovada ca poate scoate din el mult mai mult decit a reusit in acea seara.

Spunem aceste banale fraze nu pentru a proteja un pianist, ci pentru a intelege mai bine ce se intimpla si cu ei. Bachetti, plin de sensibilitate si emotie, n-a reusit sa convinga pretentiile celor cu, pe buna dreptate, pretentii, pentru ca, pentru ca. Asa cum lui Boris Bloch, deja alta clasa de pianist, i-a „iesit“ mult mai bine un grupaj de Impromtu-uri si o Balada de Chopin decit fantezia Calatorul a lui Schubert – grea, extrem de dificila si pretentioasa piesa. Colac peste pupaza, cu tenta anecdotica, a si inceput sa ploua si zgomotul picaturilor de ploaie se ingemana cu atacul tastelor de catre pianist. Doua transcriptii pentru pian din Aida de Verdi si Evgheni Oneghin a lui Ceaikovski, extrem de rar cintate, ne-au retinut atentia. Pianist masiv, la propriu si la figurat, a dominat instrumentul printr-o excelenta tehnica. Grad mare de minualitate, emotie retinuta, stapinire de sine, sunet rotund, prezenta scenica – date pentru cariera internationala. Ne-a facut placere? Desigur. Iata de ce am devenit mai ingaduitori cu pianistii si ne-am limpezit la rindul nostru, poate, partial, conflictul dintre eu si lume. Musiques de nuit: nervii nostri intinsi la maximum de care nu se indura nimeni. Solitudinea ca forma extrema a muzicii. Si a tacerilor succesive. La Ateneu parca mai scapam de toate acestea.

P.S. Ma tem ca domnul Laszlo Alexandru, care se dovedeste un redutabil polemist, cade in eroare cind se ocupa de „Vicleniile lui M. Iorgulescu“. Imi pare extrem de rau de situatia/ situatiile – nenumarate, din pacate! – create dupa ’89, cind, parca, in loc sa se limpezeasca istoria noastra cea apropiata se naclaieste pe zi ce trece pina la mistificarea unui trecut caruia i-am fost si noi partasi. Cind citim rinduri ignobile la adresa doamnei Monica Lovinescu, cind ne cad sub ochi aprecieri dintre cele mai hilare vizavi de activitatea lui Virgil Ierunca, atunci cind oricine poate scrie orice la adresa lui Goma, Tudoran, Dinescu, Dan Petrescu &Co. ni se face inima din ce in ce mai mica.

Nu vreau sa polemizez cu domnul Laszlo Alexandru – am apreciat campania sa solitara de a-l intelege si apara pe Paul Goma – dar ma simt solidar cu Mircea Iorgulescu in fond si nu in detalii si aparente. Miza vinovatiilor in comunism este in alta parte si nu in puseurile noastre, inteligente si logice, desigur, dar umorale si strict emotionale, eludind de multe ori o istorie traita altfel de fiecare dintre noi. Cu ce mai raminem dupa ce deja am ramas si fara idoli si fara modele si fara idealuri si fara iluzii si fara discipoli si fara nimic in care sa mai credem cu adevarat? „Marea trancaneala“ a ucis in noi orice fel de perspectiva: ne simtim bine (sau mai putin!) doar in preajma adevarurilor noastre, a judecatilor proprii, a verdictelor definitive asumate, uneori, cu prea mare lejeritate. Izgonirea lui M. Iorgulescu prin artificii ale inteligentei speculative este regretabila si nici nu-l va izbavi pe domnul Laszlo Alexandru de perpetuarea in continuare a altor, atitea, interogatii carora nu le va da de capat. Ne pare rau ca s-a ajuns aici si ne temem ca nu se poate face nimic. Doar o simpla parere.