OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am ajuns la Muzeul Taranului Roman fara sa stiu ca Observatorul cultural pregatea deja un numar centrat pe acest subiect. Asa a fost sa fie, o dorinta mai veche a ultimelor luni s-a intilnit cu initiativa – cu totul salutara! – a unei reviste. Intentia de a consemna citeva stari emotionale si impresii de vizitator, rapid, „la cald“, participativ, se izbeste acum de partea informativ-istorico-documentara oferita de citiva diriguitori ai muzeului si de redactorii Observatorului cultural. Pacat, nu mai stiu bine de unde s-o apuc, ce sa mai spun cind, deja, prezentarea, amanuntele, proiectele de ieri si de miine, intentiile si realizarile sint adunate intr-un inchegat dosar documentar. Muzeul TAranului Roman. O cladire. Sigur, nu ca „multe altele“, dar, totusi, o cladire. In capatul de la „Sosea“. Linga Biserica Mavrogheni. De acolo de unde Voda Mavrogheni, se spune, isi incepea plimbarile intr-o sanie trasa de cerbi.

Asa a ramas povestea. O fi si adevarat? Aceeasi sosea Kiseleff a generalului rus care a gospodarit Bucurestiul si Tara Romaneasca pregatindu-le pentru o modernizare si „intrare in Europa“ ce abia, incet, incet, dupa „pasopt“ urmau sa vina. „Regulamentul organic“ si ocupatia rusa – o preaderare la Uniunea Europeana: iesirea din Orient. Kiseleff. „Muscalii“. Ofiteri care organizeaza armata romana – ne place sa recunoastem sau nu, polcovnic sau porucik (colonel sau sergent) au impus o anume disciplina... nemteasca unei lumi greu de disciplinat – dau si serate, baluri, „activeaza“ viata mondena a orasului. Apoi ceilalti muscali, vizitii, cu caii si trasurile lor, cu obiceiurile lor neortodoxe, care dau plimbarilor la Sosea o alta dimensiune. Plimbarea la pas, batai cu flori, Soseaua ramine un colt de Bucuresti. O lume. Gradina-Bufet, a lui Ion Mincu, apoi Arcul de Triumf, Hipodromul, vilele, copacii, magnoliile, „amenajarea“ din anii ’30 a Parcului Herastrau si celalalt capat al Soselei, Casa Scinteii, ruptura de dupa ’44. Ce a fost, ce a mai ramas? Muzeul TAranului Roman. Linga „Antipa“, vizavi de Muzeul Geologic. Copil fiind am luat primul troleibuz „de acolo“, din fata Muzeul TAranului Roman de azi. De acolo si pina la Casa Scinteii a functionat prima linie de troleibuz. Erau niste vehicule rosii, rusesti, care mergeau incet, asa cum autobuzele galbene, Renault, care circulau in acei ani de dupa razboi, scoteau mult fum. Amintiri.

Nostalgii. Ceata trecutului. Nu-mi aduc aminte sa fi vizitat Muzeul de Istorie al P.C.R. Nu pentru ca as fi fost „anticomunist“, ci pentru ca nu am fost „dus“ si nici nu am ajuns. De ce? Nu stiu. Ma avint prea mult in trecutul personal: am vizitat (ce gaunos suna!) Muzeul TAranului Roman acum doua saptamini. Imi vine greu sa adun in cuvinte bucuria acelor citeva ore cind, rupt de lumea din afara, am plonjat intr-un tinut pe care l-am trait. Nu m-am nascut la tara, nici nu mi-am petrecut perioade foarte lungi in mediul rural. Dar intre 1965 si 1990 am umblat prin toate „provinciile romanesti“ cu entuziasm, pasiune si curiozitate. A fost partea fericita a vietii mele. Am adunat citeva mii de fotografii, zeci de mii de amintiri, putine obiecte. N-am fost si nu sint un colectionar: am trait si atit. Ceea ce s-a adunat si expus la Muzeul Taranului Roman nu este o „conserva“ de civilizatie romaneasca, nici „vitrina“ unei culturi vechi. Este insasi ceea ce are autentic, profund si adevarat, valoros si peren istoria unui neam. Muzeul TAranului Roman, asa cum a fost el gindit, simtit, proiectat si realizat, este o izbinda personala. Pina a fi o „realizare colectiva“ (chiar este, altminteri!), pina a fi un inventar de obiecte si datini, obiceiuri si credinte, o suma de traditii si mestesuguri, trebuie spus limpede si apasat, ramine munca si sacrificiul unui om. El se numeste Horia Bernea. Pictor roman, artist roman, ctitor roman: dupa 1990 el a regindit si refacut ceea ce Alexandru Tzigara Samurcas fondase in 1906: Muzeul de Arta Nationala. Nu istoria acestei institutii ne intereseaza acum, cresterea si descresterea dar si renasterea. Ci osirdia unui om, implicarea lui totala intr-un proiect. Horia Bernea a facut din acest muzeu o opera-de-arta. Cu bucurie, cu indirjire, tenacitate, talent, desigur, har, fara indoiala, dar mai ales cu ceva care noua, aici, la Bucuresti, ne lipseste mult: consecventa.

Asa cum a iesit muzeul, lansat in timpul cind Andrei Plesu era ministru al Culturii si deschis oficial in 1993, parca, el poarta amprenta personalitatii lui Horia Bernea. A atras fonduri, dar a facut si fotografii umblind prin toata tara, a adunat specialisti si oameni entuziasti, dar a si pictat cu mina lui acolo unde putea pune o pata de culoare, a cautat si salvat obiecte sau icoane, s-a zbatut in hatisul birocratiei administrative dar, mai ales, a gindit intregul si detaliile. Se simte, se vede cind un spatiu expozitional este „lucrat“ si cu mintea si cu inima. Am vizitat muzee in Germania, Franta sau Grecia care adaposteau comori extraordinare ale patrimoniului univesal. Si cu toate acestea, gustul de ansamblu a fost salciu. Ceva prafos si neinchegat, daca se poate spune asa, un sentiment vag al insatisfactiei te insotea dincolo de reusita de a bifa un obiectiv turistic sau onoarea de a primi mai stiu eu ce capodopere. Doar la Berlin, in Dahlem, am mai avut o anume bucurie in incinta unor muzee extrem de bine elaborate si armonios organizate. Un muzeu de arta islamica, unul de arta indiana si altul de exponate din Oceania. Plus cele doua mici colectii de arta greaca si egipteana din Charlottenburg, frumos alcatuite printr-o evidenta conceptie unitara, au lasat un sentiment al plinatatii si bucuriei cum nu am mai avut in alte muzee sau expozitii transformate in depozite en-gros sau „sali de prezentare“. Vreau sa relev importanta covirsitoare a harului lui Horia Bernea. El, personal, si colaboratorii lui, din care as putea s-o detasez cu un accent in plus pe dna Irina Nicolau, au oferit Romaniei postdecembriste una dintre putinele realizari de mare anvergura cu adevarat remarcabile. Nu intotdeauna bunele intentii dau rezultate pe masura. Redeschiderea Muzeul Zambaccian, atit de dorita si clamata si atit de greu realizata, este, sa recunoastem, un esec. N-a ramas nimic din vechiul muzeu, nici din conceptia, gustul si personalitatea de colectionar ale lui Zambaccian. Memoria noastra vizuala si afectiva sufera de pe urma unei improvizatii ce nu-si are nici justificarea, nici rostul.

Poate n-ar strica o dezbatere despre ce avem voie si ce nu in materie de colectii personale, private, chiar daca ele au intrat in domeniul public. Cine cunoaste muzeele Oprescu, Dona, Slatineanu de pe Obedenaru, in Cotroceni, Avakian de pe Cihovski etc., astazi disparute in colhozul numit Muzeul Colectiilor, dar care oricind pot fi refacute – initiativa, bani, decizie, specialisti si totul ar fi O.K.! – stie la ce ma refer. Revin la bucuria acelei vizite la Muzeul TAranului Roman. Asa cum au fost gindite si rinduite, adunate si panotate, selectionate si expuse, obiectele casnice sau de cult, ce tin de corpul si viata sau de spiritul taranului nostru, dau masura adevarata a civilizatiei si culturii populare romanesti. Tot ce este autentic, natural si firesc nascut printr-o experienta seculara – educatia proportiilor si adecvarea masurii – este expus intr-o forma care sa-l faca pe traitorul din Romania (evident, si pe cel de aiurea) interesat de marile valori ale propriei lui civilizatii. Caci, azi stim bine, proasta educare este mai daunatoare decit needucarea! Degradarea lumii taranesti – si nu de estetica este vorba! – aneantizarea unei clase, mai ales dupa 1944, care era „talpa tarii“, distrugerea unui sistem de valori, cit si erodarea religiosului au avut consecinte extrem de grave. Rezultatele se vad cu ochiul liber. Si continua sa-si produca efectele si dupa 1989. Sigur ca nu putem ramine cantonati intr-un paseism desuet si ineficient (obiectul muncii pentru destui demagogi si patrioti de ocazie), dar nici nu putem nadajdui la fel de fel de integrari in lipsa unei coerente armonii intre trecut si viitor. Avem de ales intre frumos si urit, intre autentic si fals, creatie si impostura. Modernizarea (modernitatea?) inceputa cu „formele fara fond“ nu inseamna renuntarea la esente, ci adaptarea la timpul prezent.
Asa cum televizoreala (sic!) nu inseamna sa ne pierdem reperele. Cum? Horia Bernea si colaboratorii lui au dovedit ca se pot gasi solutii chiar si atunci, cind si unde, aparent, nu se mai poate veni cu nimic nou. Muzeul lui Horia Bernea mi se pare cel mai elocvent exemplu ca fara implicare emotionala, pasiune si daruire, nu se poate face nimic de mare anvergura. As suride melancolic si malitios presupunind ca peste ani, un locuitor de pe Valea Izei, din nordul Olteniei sau din Muscel, venit la mormintul lui din curtea Bisericii Mavrogheni, ar spune despre Horia Bernea ca a trait, a muncit si a murit emotionally involved. La urma urmelor nimic nu este imposibil. Dovada: Muzeul Taranului Roman.