OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-unul din volumele sale de eseistica-amintirista – partea cea mai tare a scrisului Domniei sale, dupa gustul meu – Alexandru George povesteste, cu haz, o mica patanie din anii ’50. Intilnindu-se cu un prieten pictor, stau de vorba, ca tot bucuresteanu’, una-alta, dupa aceea fugind pentru a prinde un tramvai, amicul ii striga de pe scara: S-a dat drumul la peisaj! Pe atunci la clasa 2-a usile nu se inchideau „automat“. Nici mecanic; erau de lemn si se trageau cu mina, cind se inchideau – de obicei nu. Si nici taxator nu era la a doua. De controlori nu-mi aduc aminte, dar existau in mod sigur: am in cap o istorioara cu Calinescu (G., profesorul si nu Florin, actorul-producator TV) care a fost dat jos din tramvai pentru ca n-avea bilet si s-a dus la Universitate pe jos injurind tot drumul pentru ca suferise o asemenea umilinta: „Auzi, sa nu stie cine sint eu!“. Din perspectiva zilei de azi, ca sa revenim la „peisajul“, nu doar ideologico-politic, dar si estetic (greu de facut distinctia intre atitea „instalatii“ si „happening“-uri care este nud, natura moarta sau peisaj) pare mai dificil de inteles si priceput. Insa asa a fost.

Ani in sir, realismul socialist, mai ales cel de la inceputul deceniului 6, a facut ravagii prin fel de fel de directive si interdictii. Intr-o lume plastica cu sudori, forjori si ciobanite, tractoristi, fruntasi in productie si Eroi ai Muncii Socialiste – scutiti cu totul de orice fel de impozit pe venit sau salarii, precum si Maestrii Emeriti ai Artei sau Sportului, nota bene – peisajul, ca si nudul, era abolit. Cei din bransa artistica pot confirma spusele mele. Pina intr-o buna zi cind s-a mai produs o bresa in frontul luptelor de tot felul (pentru Pace, pentru Infratirea intre Popoare, pentru Realizarea si Depasirea Planului etc.) si, asa cum bucuros anunta pictorul prieten cu Alexandru George, s-a dat drumul (si) la peisaj! Incet, incet „s-a mai dat drumul“ si la alte teme si subiecte (chiar „subiecti“, adica au inceput sa fie eliberati vechii detinuti politici, iar viata romaneasca (nu doar artistico-culturala) a continuat pulsind vioi, intre „strins surubul“ si relaxari &liberalizari, mai mult sau mai putin vizibile pentru observatorii din afara. Pentru noi, cei din „interior“ (Partidul Comunist din Grecia a avut si el doua ramuri, una in „exterior“, alta in „interior“) toate mutatiile, oricit de mici, au fost traite nemijlocit. Anii au trecut, detaliile s-au estompat, istoricii romani s-ar putea spune ca s-au ocupat cu alte istorii decit cea romaneasca, iar Balzac-ii autohtoni, pendulind intre „autonomia esteticului“ si „angajarea partinica“ au prins prea putin din vibratiile de adincime ale vietii romanesti din ultimele decenii. Politice, ideologice, sociale. Si nu in ultimul rind, culturale. Sigur ca am exagerat in aceste divagatii. Sigur ca am simplificat enorm in aceste aprecieri. Sigur ca am fortat lucrurile, dar in esenta lor ele au fost si au ramas asa cum s-au fixat in vietile fiecaruia dintre noi. Si? Am ajuns aici. Acum. In 2001. Am senzatia ca pluteste ceva in aer. Sint citeva semnale, din variate centre ale puterii, dar si din mass media. Si de la Palatul Cotroceni, si de la Palatul Victoria si de la Casa Scinteii (Ministerul Culturii) au fost transmise „natiunii“ semnale ca „asa-nu-se-mai-poate“.

Adica? Adica „e nevoie de cultura“, „autentica“, „de valoare“, sa facem si sa dregem, „avem si noi valori“, „export de inteligenta si creativitate“, „spiritul Europei“, universal, Brancusi &G. Enescu (Eminescu – „sarcina permanenta“), sigur ca un „pachet de masuri“ ar fi binevenit si o noua politica in administrarea culturii romanesti ar fi necesare si ar da „roade“. Toate bune si frumoase, „institutiile“, de stat si private autohtone, avind deja un vechi exercitiu al prinderii „pulsului“ – mai ales cind vine de la Agie! – au reactionat prompt. Dar de ce – si aici e oful meu! – sa actionam in-spre-cultura si sa-facem-cultura doar daca e directiva – sarcina de „sus“? Sigur ca actul cultural nu tine nici de foame, nici de frig. Dar, lucru dovedit de sute de ani, ne poate ajuta sa traim mai frumos: ceea ce e altceva decit bine sau rau. Posturile de televiziune, dar si publicatiile – nu doar cele oficioase si oficiale – au inceput sa miste ceva (sau au de gind!) nu ca ar tine mortis la cultura, ci pentru a nu deranja si supara sefimea. Sa luam lucrurile asa cum sint. Partea buna. Daca se vor aloca si fonduri suplimentare pentru cultura, cu atit mai bine. Nu putine institutii au nevoie de ele. De la cele care administreaza „patrimoniul national“ pina la cele care gireaza moral si profesional cultura romana (Teatre, Filarmonici, Biblioteci etc.).

Important si bine ar fi ca impulsul venit de Sus sa nu ramina un spatiu de manevra pentru variate potemkiniade. Sa utilizam prezumtia de nevinovatie (adica sa nu contam pe cosmetizarea unei directii ideologico-politice) si sa credem ca institutiile (de stat si private) chiar vor face lucruri bune. Pentru si in interesul nostru. Al fiecarui cetatean. Caci. E limpede si evident ca dincolo de dusmaniile si ideosincraziile politice, un proces de aculturatie a avut loc in ultimul deceniu. Reaua educatie artistico-estetica e mai nociva decit needucarea, incultura. Dovada: ce s-a intimplat, cind kitsch-ul si „maneaua“ au facut casa buna cu bautura contrafacuta, cu agresivitatea, violenta si prostul gust sporite! Nu SUA si „aliatii“ din occidentul pervertit sint principalii vinovati – asa cum ne place noua sa clamam, cu miinile infipte in bundita cu flori si progeniturile trimise la studii in te miri ce colt de lume plin de „stricaciune“ – ci propria noastra lene intelectuala. Cultivarea banalitatii si prostului gust. Politica lui asta-se-cere, asta oferim este paguboasa, pagubitoare si contraproductiva. Mai ales pe termen mediu si lung. Pe termen scurt, da, se pot face bani. Si se fac. Cu lopata, cu caruta, cui prodest? Ar fi alta discutie: cultura „adevarata“ (care?) n-a fost productiva decit in plan spiritual si nu financiar. Daca se pot – si se pot! – gasi solutii care sa „armonizeze partile“, cu atit mai bine. Ideea ar fi ca sentimentul, de ultima ora, ca „s-a dat drumul la cultura“, generos in intentii, sa nu devina un produs de campanie tip „Hei-rup!“ sau de manipulare ideologico-nationalista. Un proiect lansat de Ministerul Culturii ni se pare dintre cele mai interesante. O spunem cu titlu si implicare personala: cel al turismului cultural. Ar putea aduce satisfactii (nu doar estetice!) ci si, realmente, venituri importante la buget. Tari cu mult mai sarace, si in „peisaj“ si in „mostenire culturala“ stiu sa valorifice extraordinar avutiile lor. Dar noi? Ne complacem intr-o paguboasa vaicareala, ne e greu sa depasim obisnuinte si prejudecati. Serviciile sint cu totul deficitare.

Lenea combinata cu hotia si coruptia fac ravagii. Dar, sint convins, cu o inteligenta „politica de programe“ si cu o noua generatie de administratori (culturali si turistici) o schimbare de fond ar putea avea loc. Extrem de benefica pentru toata lumea. Caci nu doar la Mamaia si Poiana Brasov ar fi „ceva de vazut“ si s-ar simti lumea bine, ci si vizitind culele si bisericile din Nordul Olteniei, monumentele romanice din Tara Hategului (Densus, Strei, Sinta Maria Orlea) dar si lacurile din Retezat sau Paring, cetatile dacice din Muntii Orastiei dar si cele sasesti, plus bisericile lor fortificate din Ardeal – de la Ghimbov, Harman, Cisnadioara – secolul XII, ca si cea de la Herina, pina la Saschiz, Mosna sau Biertan – sint zeci, extraordinare, atitea ctitorii musatine in Moldova, nu doar Agapia si Varatec, dar si Sf. Ilie Patrauti, Volovat sau Milisauti, Horaita si Horaicioara – unde se plimbau nu doar Hogas si Ibraileanu ci si Dr. Codrescu cu Adela lui... –, si „goticul maramuresean“ din Ieud, Glod si Surdesti pina pe vaile Izei, Ronei si Vaserului, plus crestele Fagarasilor si Pietrei Craiului, dar si Curtea de Arges si minastirile de pe Olt, cheile Nerei si frumusetile multiculturale ale Timisoarei dar si cimitirele evreiesti din Siret si Sighet, moscheele din Babadag, Medgidia sau Mangalia, si satele romanesti de linga burgul Sibiu, cele 7, pina sus, in munte, Dobra, Jina si Rod – nu doar „arta populara“ si „etnografie &antropologie“, „Ja, ja, sehr schön…“ – dar si rafinate oferte de cultura... culinara, plus satele din Delta Dunarii, si Clujul lui Adrian Marino si Mircea Zaciu, pe urmele lui Sadoveanu in Valea Frumoasei, si Blaga la Lancram, plus „ochi de mare“ in Surian (vezi Hronicul...), sau la Rimnicu Sarat unde nu a fost doar o faimoasa puscarie, ci exista si o biserica pictata de Parvu Mutu si colectia doctorului Octavian Mosescu, fost primar la Balcic, cu sute, da, sute, de desene de Pallady, o seara la Bucium linga Iasii lui Emil Brumaru sau la Mogosoaia Marthei Bibescu, la Cetatea lui Dinescu sau Braila lui Panait Istrati, in jos pe ape, la Tulcea si Sulina lui Jean Bart si Gellu Naum cu Ana Blandiana la Comana – imi inchipui deja siruri de autocare cu turisti intimpinati de Romulus Rusan, dar Muntii Apuseni, dar vaile Bistritei sau Cernei, dar rasaritul de soare la 2 Mai sau in Rodnei, si luna la Sarmisegetuza? Nu sint dintre cele mai fascinante?, nu-i asa ca oferta „culturala“ romaneasca este extraordinara? Nu este nevoie „sa se dea drumul“, ci noi chiar sa credem in toate aceste minuni. La indemina noastra. „Peisajul cultural“ din Romania