OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ianuarie 1976, intr-o seara geroasa si cu zapada, „scirtiia“ sub talpi si sunetul se propaga lesne in linistea intunecata si pustie a strazilor golite de vajnicii nostri concetateni, in mijloc de saptamina, la Sala ARO (pe atunci Patria) am vazut un film rusesc alaturi de nu pot sa spun cine. Cineva. Mergeam pentru prima oara impreuna la un film, era frig, era urit, aparent peste tot, iar filmul cu pricina se numea Calina rosie. Habar nu aveam de Vasili Suksin, cine era omul care „facuse“ acel film, juca in el interpretind rolul principal alaturi de propria-i sotie (care-i devenea iubita si partenera de viata si in film). Calina rosie fusese turnat de MOSFILM in 1974, mai pe la inceputul anului, iar nu peste mult timp AUTORUL murea subit, in timpul filmarilor la o noua pelicula cu un sugestiv titlu pentru acei ani, Ei au luptat pentru patrie. Tin bine minte pentru ca in copilaria mea bucuresteana am apreciat foarte mult o carte numita Pentru patrie, pentru Stalin. Era un cartoi de dimensiunile Istoriei… lui Calinescu (editia Piru) si continea fel de fel de povesti-istorii cu lupte si fapte eroice. Care copil nu vibreaza la asa ceva, ca era vorba de Cuore sau Aventurile submarinului Dox ideologia nu prea conta. Pare plictisitor tot ce pun eu pe hirtie, filmele rusesti si gindurile acestea apartin unei alte epoci, unui alt timp cultural (si nu doar) poate si unei alte sensibilitati. Acea vizionare impreuna, ca si descoperirea lui Suksin, mi-au marcat anii ce au urmat.

Nu stiu daca a fost bine sau rau, ar fi o alta socoteala. Asa am ajuns de la Suslov, Mikoian si Brejnev, la Bahtin, Sklovski, Tinianov si Auerbach. Consecinta directa a fost faptul ca dupa alti zece ani am debutat in revista Cinema la recomandarea lui Radu Cosasu si prin acceptul doamnei Ecaterina Oproiu cu un articol despre Calina rosie si de atunci am tot (intre)tinut o rubrica de glose cinefile pina in ianuarie 1990. Cind luat de valul noilor evenimente am renuntat si la cinema. Rau am facut. Si au mai trecut alti zece ani si am ajuns de la „Jos Iliescu!“ la „Sus Iliescu!“. La ce bun? Za sto? Si la cinematograful Miorita, convertit in Europa – sala renovata, incalzita si curata, plus un sef amabil si zimbaret – ceva rar in bransa – mai acum o saptamina s-a consumat un ciclu de filme „clasice“, cica, rusesti. Solaris si Calauza, ale lui Tarkovski, Taxi Blues a lui Pavel Lunghin si Tema lui Gleb Panfilov. Nu vreau sa convertesc substanta celor patru pelicule in amintiri personale, dar nici nu ma pot opri sa nu ma implic intr-o perspectiva subiectiva in tratarea lor. Ce s-a intimplat in cei peste zece ani trecuti de la „Revolutie“? Stim si nu stim, ne pasa sau mai putin. Importanta? Nicevo... Ninada! Fiecare pe cont propriu, restul, sa recunoastem, e vorbarie. Demagogie, retorica sforaitoare, politica de cartier. Ce s-a intimplat cu filmele, chiar si rusesti-sovietice, pe care le vedeam, le traiam, pe ecrane sau in existenta cea de toate zilele? Unde sint Abuladze si Mihalkov, Heifitz si Paredjanov, Eisenstein, Romm, Bondarciuk si Nona Gogoberidze? Iia Savvina si Batalov si In fiecare seara la ora 11? Au disparut filmele, ca si cinematografele din viata noastra, s-au imputinat importurile de filme (poate chiar au crescut!) lumea nu (prea) mai merge la cinema (a devenit dintr-o arta „populara“ un „lux“?), a iesit cumva „cinema“-ul din obisnuintele noastre? Cum e Bucurestiul cu sau fara cinematografe? Viata merge inainte, „Eta pravda...“, biletele par scumpe, omul mediu are venituri din ce in ce mai modeste – exista, totusi o clasa „mijlocie“ care ar putea umple cinematografele, deci nu doar de bani este vorba. Ofertele s-au inmultit, tentatiile sint diversificate, iar ziarele si televiziunile au desavirsit restul. „Americanizarea“ productiei mondiale de filme a dus la un altfel de inceput de globalizare.

Apoi faptul ca, zi de zi, putem sa vedem filme la kilogram (la televizor) chiar si bune si foarte bune a dus la „banalizarea“ – nu a „raului“, cu o vorba des vehiculata a Hannei Arendt – ci si a „binelui si frumosului“. Nu mai avem nici timp, nici stare sa ne lasam prinsi si patrunsi de un film sau altul, semn ca s-au produs mutatii importante in receptare, de la generatia lui I.D. Suchianu si prin cea a doamnelor Oproiu si Darian la cea a noilor stahanovisti ai criticii de film numiti Alex. Leo Serban si Mihai Chirilov. Computerele, e-mail-ul si Internet-ul, dar si manelele si berica au preluat parte din emotia, interesul si implicarea pe care le ofereau teatrul si filmul. Greu de pus diagnostice si de facut evaluari. Ziarele si televiziunile desavirsesc imbecilizarea noastra. Desigur, despre TVR numai de bine! (Sic!) Si totusi. Si mai ce? Taxi Blues este o coproductie ruso-franceza realizata intr-o Uniune Sovietica gorbacioviana care azi nu mai exista. Nu are importanta daca e un film mare sau mai putin (de 5, 4 sau 3 stele, ca la coniac sau aprecierile criticilor de film) ramine, si dupa atitia ani, un-film-care-nu-te-lasa-indiferent. Sint carti si picturi, partituri muzicale sau piese de treatru care, fara a fi culmi ale unei arte anume iti transmit ceva. Te obliga sa simti, sa gindesti, sa nu ramii indiferent. Taxi Blues radiografiaza o stare si un timp pe care si noi, aici in Est, in Romania, le-am perceput extrem de acut. Pe propria piele.

Ne-a fost ceva familiar, a fost viata noastra. Amestec de mizerie si frica, revolta si nepasare, acceptare, lasitate dar si curaj nebunesc, daruire si sacrificiu, sublim si abjectie, dragoste, indiferenta, fericire, nefericire, crime si drame de tot felul, toate amestecate pina la un punct de unde nici nu mai stim cum si ce a fost. Real. Realmente. Cind in Rusia sau orice tara comunista – dar mai ales in Rusia Sovietica! – esti jazzman, alcoolic si evreu pe deasupra, ce-ti mai ramine de facut? Cind esti un fost mare campion sportiv, aclamat si adulat, redus la rolul unui simplu sofer de taxi, obligat sa inghiti mizeriile unei vieti cenusii si anoste, la ce mai poti spera? Cind esti o simpla functionara la un depozit de produse alimentare – intr-o tara unde nu se gasesc oricind si oriunde alimente si bautura in cantitati suficiente (Coada, iata obsesia Estului) oricit de sensibila si inimoasa ai fi, la ce mai poti visa decit la sex si distractie, ca sa-ti amorteasca simturile si mintea, mai ales daca incepe sa-ti fie si FRICA? Iar tu, un-veteran-de-razboi, un EROU cu pieptul plin de decoratii, care ai in cap doar sacrificiul celor de-o teapa cu tine, cei care au murit pe front si apoi ceilalti care au trait doar din clisee si lozincile mincinoase ale PARTIDULUI – toti sint dusmanii patriei, spioni peste tot, vigilenta si beligeranta zi si noapte – si tu, eroul-veteran duci o viata de animal inchis intr-o cusca comuna a unui bloc moscovit, la ce sa mai nazuiesti decit la propriile-ti himere? Iata cele patru personaje din Taxi Blues care nu-si gasesc nici rostul si nici justificarea. Atotputernice ramin minciuna, ipocrizia, PUTEREA, jocurile de culise, sistemul, autoritatea nevazuta, structurile din umbra, teroarea cind vesela, cind trista care stapineste si conduce societatea.

Obsesia „plecatului“ (dar si a „pachetelor“...) in America – cu bunastarea ei materiala si „indeplinirea tuturor dorintelor“ a facut din homo sovieticus un erou al propriilor esecuri. Nu se intrevad solutii, doar paleative de moment, un chef, o noapte de amor si apoi, inevitabil, banalitatea, rutina, teroarea mediocritatii. Adaptarea desavirseste amortirea tuturor intentiilor. Absurdul se naste din aceasta aparenta contradictie: intr-o lume ticalosita si inraita nu au disparut nici gesturile nobile, nici gindurile bune, nici chiar toate sperantele in ceva. In ceva mai bine. Chiar daca ele, sperantele, sint coplesite de mizerie, trivialitate, vulgaritate, de o ura demolatoare greu de stapinit. Scoala ceha si cea poloneza ca si Pintilie si Daneliuc, „ai nostri“, au dat citeva pelicule de referinta in acest registru. Jazzman-ul evreu ajunge dupa contorsionate peripetii un saxofonist de succes in Statele Unite, taximetristul isi va cumpara un Mercedes, de mina a doua, precizeaza scenaristul – acelasi Lunghin, regizorul – Kristina, fata de la depozit se va marita si veteranul de razboi va muri. KANET FILMA! Jucat cu bravura si naturalete, filmat direct si fara efecte inutile, fiecare detaliu bine compus, tensionat si structurat montat au facut din Taxi Blues o reusita certa. Despre noi insine. Aici. In EST. Stiu ca a avut si succes international, a luat premii, dar nu detaliile de palmares mai conteaza. Aici si Acum. Azi in Romania. Taxi Blues a rulat la Bucuresti in ianuarie 2001, iar in sala n-au fost mai mult de 20 de spectatori. Viata la Bucuresti cu filme rusesti continua. Dar vodca adevarata lipseste si e foarte scumpa: lumea s-a obisnuit cu bautura si filme contrafacute. Merge si asa? Sigur ca merge. Actorul care joaca rolul saxofonistului nu se numeste nici Havel, nici Clinton, nici Gene Hackman. Cu atit mai putin Wayne Shorter, ci MAMONOV. Asa cum se aude. La urma urmelor despre ce era vorba? Taxi Blues.