OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Putini sint aceia, probabil, care nu-l cunosc pe Florin Iaru. A publicat poezie inainte de 1990, alaturi de ceilalti colegi si prieteni ai sai din generatia ’80, fiind prezent in volumul colectiv Aer cu diamante (1984). Este emblematic pentru generatia sa si in acelasi timp cu totul special. Posesor al unui discurs ultra-schizoid, dar teribil de coerent. Ludic si foarte serios, totodata. Titlurile volumelor sale au intrat de mult in folclorul literaturii: Cintece de trecut strada (1981), La cea mai inalta fictiune (1984), Innebunesc si-mi pare rau (1990).
Dupa 1990, nu s-a inghesuit sa-si sporeasca numarul cartilor si nici nu s-a speriat ca n-ar fi loc pentru el in manualele de romana sau in fotoliile Academiei. Nu s-a autopastisat, nici n-a facut ucenici. A descoperit in schimb computerul si a devenit, in scurt timp si prin propriile forte, un celebru calculatorist. In rest, pare a fi neschimbat. Aparitia sa e aceeasi ca acum vreo cincisprezece ani, cind l-am cunoscut intr-o tabara de literatura plasata undeva la marginea Timisoarei, in Padurea Verde. Un om absolut benign, simpatic, deschis, despre care s-ar putea spune, printr-o vorba din popor, ca nu i-ar face rau nici macar unei muste. Un om, in plus, foarte tinar, indiferent de prezenta sau absenta mustatii.
Mi s-a parut necesar ca Florin Iaru sa vorbeasca despre optzecism in aceste vremuri in care multi scriitori cauta sa-si gaseasca o umbrela incapatoare sau un tata/o mama autorizat/a care sa-i infieze si legitimeze definitiv. Interviul acesta ar fi putut avea drept moto urmatoarele versuri ale poetului, din Adio. La Galati: „Mai bine despre poezie sa vorbim, despre/ aceasta inutila amaraciune./ Si sa ne spunem adio/ pina cadem sub masa cu constiinta datoriei implinite“.


Nu cred in legaturile dintre biografie si opera

Stiu ca te-ai nascut in Bucuresti. Ti-a folosit la ceva lucrul asta?

Pina pe la sapte-opt ani, nu mi-a folosit la nimic. Am fost un copil foarte timid si nu am iesit de pe strada mea, care se numea Doamna Oltea. Locuiam undeva in gazda la familia Soarec, familia unui general. Domnul Soarec fusese intr-adevar general in armata romana. Mi se parea foarte batrin si foarte bogat. Nu intelegeam de ce nu munceste, de ce nu face nimic toata ziua. Statea cu mine, parintii mei plecau la scoala, erau profesori. El isi scria memoriile, asa ca m-am apucat si eu de scris. Si am reusit sa scriu o poezie.

Ti-o mai amintesti?

Sigur ca da: „Pe bolta cerului senin/ A rasarit o stea micuta/ Apoi mai mare/ Este luceafarul ce-n poezie apare.// Mii de stelute argintii pe bolta-nseninata,/ Din nori ce se destrama?/ E Calea Laptelui ce drumul iti arata“. Si de aici a inceput cariera mea de scriitor: am zis ca daca am scris una trebuie sa mai scriu si altele. Aveam sase ani si jumatate, la vremea aceea. Pe urma am scris despre catei, floricele. Imi placeau foarte mult leii si voiam foarte mult sa fiu si eu un leu. Dar nu mi-am dat seama ca sint geaman. Aveam pe atunci si o prietena. Cred ca o chema Anca. Faceam impreuna tot felul de smecherii.

Ea era initiatoarea?

Nu, eu eram. Initiatoarea adevarata a fost alta. Tot pe la sase-sapte ani. N-am inteles foarte bine ce-am facut, dar te asigur ca a fost ca intre un barbat si o femeie. Asta a fost viata mea, nu pot sa ma ascund. Dupa aceea a urmat o foarte lunga pauza sexuala.

Crezi ca este vreo legatura intre pauza asta si scris?

Nici una. Nu cred in legaturile dintre biografie si opera. Aceasta nevoie de a scoate din tine pentru a arata celorlalti este o fundatura, una a ingerilor, ce-i drept, dar tot o fundatura. Cred ca arta, de la un capat la altul, este numai artificiu. Lucrezi intr-adevar si cu materialul clientului, dar in primul rind e imaginatia.

Spune, totusi, mai departe despre copilarie.

La sapte ani a trebuit sa ma mut, parintii mei au divortat, mama a gasit o casa undeva, la Piata Chibrit. Din clipa in care ei s-au despartit, o anumita siguranta si lipsa de griji au disparut. De atunci am devenit si mai fricos, mi-era frica de intuneric, de animale, mai ales de tiritoare. Am continuat sa scriu, dar n-avea nici o valoare ce scriam eu pe atunci. Ma bucur ca n-am fost un copil genial. Publicam intr-adevar in Arici Pogonici, in Cutezatorii. Tot in vremea aceea am scos si o revista de benzi desenate, impreuna cu niste prieteni de pe scara. Desenam eu benzile. Desenam mult, in general. De altfel, chiar am ezitat daca sa dau la Arte Plastice sau la Filologie.

Cind te-ai apucat mai serios de scris?

Dupa ce am trecut de criza adolescentei si am inceput sa-mi caut o identitate de om matur. Exact in perioada in care incerci sa cauti o forma de exprimare, o gindire proprie, un drum al tau. Iti plac experientele-limita, autorii care nu sint intrati in circuitul public. Mie imi placea pe atunci un autor pe nume John Chivas. Am aflat dupa douazeci de ani ca nu era chiar un nimeni, primise niste premii. Dar nu era deloc cunoscut la noi. Si mie tocmai de aceea imi placea. Cam asa functioneaza adolescentii care nu sint intr-un grup de elita.

Ti-ai fi dorit sa fii intr-un asemenea grup?

Bineinteles. Dar eu nu faceam parte din elita, eram doar simpatic. Pe vremea aia exista un cenaclu la Palatul Pionierilor si unul al adolescentilor de liceu condus de Tudor Opris. Acolo, la Opris, se practica un stil. Am incercat sa-l imit, dar nu mi-a iesit. Incerci in fond tot timpul sa ajungi la succes, adica de fapt la recunoasterea valorii tale. Dupa ce am intrat in facultate, am inceput sa scriu altfel. In momentul in care mi-a aparut prima carte, mi-am ars toate manuscrisele. Si aveam multe. Am debutat la 27 de ani si am avut din ce sa aleg. Locuiam undeva, intr-un loc in care aveam soba. Mi-aduc aminte ca dupa ce mi-am bagat toate manuscrisele, s-a incins soba. Iti dai seama cite erau! Pina atunci tot asteptasem sa ma remarce cineva si crezusem ca tot ce scriu e extraordinar.


Unii scriau cu fin, altii cu stele

Cine te-a remarcat pentru prima data?

Amicii mei. Traian T. Cosovei, in primul rind. Cu el m-am imprietenit in armata. In facultate, am devenit prieten si cu Alexandru Musina. In armata il poreclisem Fofilateur. Asta pentru ca spunea tot timpul ca-l doare spatele ca sa nu iasa la instructie. Cu Dan Arsenie, prietenia a durat pina spre sfirsitul primului an de facultate. Atunci am constatat ca este un alt tip de caracter decit ma asteptasem. Cind vii in facultate, proaspat iesit din virsta adolescentei, iti faci diverse relatii in functie de afinitatile elective, niste afinitati foarte vagi, pentru ca nu esti inca pe deplin format. Dar ai toate posibilitatile in fata ta. Esti in gradina potecilor care se bifurca si poti alege sa fii asa cum vrei tu. Rau este cind te-ai format deja si devii opac la stilurile celor care sint in jurul tau. Si nu le mai receptionezi ca pe forme diferite de exprimare. Cam asta a fost cazul lui Dan Arsenie. O astfel de inchidere e bine sa aiba loc cit mai tirziu. In fine, dupa aceea m-am imprietenit cu Ion Stratan, cu Mircea Cartarescu, Matei Visniec, Magda Carneci, Mariana Marin. Si ea, Madi Marin, a inceput sa scrie bine abia prin anul trei-patru de facultate. Atunci si-a schimbat stilul. Pentru multi a fost la fel. Tin minte, dar asta e deja o chestie foarte cunoscuta, ca prima lectura a lui Cartarescu a fost poezia Ochii ei de caprioara. Unii scriau cu fin, altii cu stele. Mergind la cursuri, citind mult, iti suna brusc ceva nou in auz si iti deschizi ochii. Pentru mine, trezirea asta s-a datorat unei antologii de poezie universala facuta de Baconsky, aparuta prin ’73-’74. Aveam un prieten foarte bun, Stefan Melea, care avea o biblioteca impresionanta. Si la el gaseam tot felul de carti.

Dar care dintre oamenii cu greutate ai momentului te-au remarcat?

Niki Manolescu si Laurentiu Ulici. Cam atit. In Cenaclul de Luni. In 1977 am debutat in Romania literara. Mai avusesem, inainte, un debut in proza, in 1970. Era vorba de o proza micuta, de vreo douazeci de rinduri. O povestioara care se numea Broasca, despre o tipa care avea niste vecini foarte ciudati. Prin pereti se auzeau tot felul de zgomote, mormaituri, plinsete, risete. Si asta o punea tot timpul pe ginduri. Si se duce intr-o zi si isi baga ochiul pe gaura cheii ca sa vada ce se intimpla. Si atunci trage un racnet lung pentru ca broasca a muscat-o de ochi. Asta e tot.


Pe vremea aceea, noi nu stiam de postmodernism

Care era pozitia ta in Cenaclul de Luni?

Eram un om de temut. Impreuna cu prietenii mei, aveam foarte multe discutii, in afara cenaclului, la Capsa sau la barul Arhitecturii, unde stateam cu orele si disecam tot. Si, vorbind foarte mult, am ajuns sa fim stapini pe termeni, pe discursurile noastre. Discutam despre tehnici ale poemului si asa ajungeam si la tehnici ale discursului. Cum incepe un poem, care este lovitura cea mai puternica pe care trebuie sa o dai in text, unde este zona de neclaritate pe care trebuie s-o creezi si cit trebuie sa dureze si unde vei ajunge in final. Final deschis, final inchis, in doi peri, in coada de peste. Matei Visniec era celebru pentru finalurile lui care isi muscau coada. El isi termina poemul cu ce incepuse. O alta discutie era despre zona istorica in care se situeaza poemul. Asta pentru ca la un moment dat am avut impresia ca poetii din vremea noastra nu traiau nici in Romania si nici in vreuna din lumile posibile. Ei traiau intr-o lume moarta de mult si nesemnificativa. Astfel, discursul nostru din Cenaclul de Luni devenea tot mai coerent. Asa s-a si creat de altfel o anumita constiinta a modernitatii momentului respectiv. Pe vremea aceea, noi nu cunosteam termenul de „postmodernism“. Nu-l citisem nicaieri. Citisem in schimb enorm de multa poezie. Si ne ascutisem foarte bine auzul. 90% din poezia pe care o citeam era foarte proasta. Din fericire, ne-am dat seama ca si in cazul poeziei universale, a multora dintre gloriile universale, era valabil acest lucru. Abia atunci am putut in sfirsit sa spunem cu mina pe inima ca Blaga e foarte slab, un poet pe care nu-l pot intelege si n-am sa-l suport niciodata in viata mea. Eminescu, in schimb, imi place. Mi se pare un tip netraditional. Teatrul lui mi se pare inept, articolele lui politice sint, in proportie de 90%, niste timpenii, iar proza este una in care el nu a avut destul limbaj la indemina. Adevarul este ca nu avea nimic in spate in materie de proza. Un alt poet care nu imi placea era Ioan Alexandru, prezentat la vremea respectiva cu mult tam-tam in diverse reviste. Asa am inteles cum se fac de fapt discursurile critice.

Dar Nichita Stanescu?

Am scris foarte mult timp influentat de el. Acum imi plac foarte mult poeziile lui de dragoste. Si, in general, nu imi plac poeziile din ultima perioada decit foarte putin. Si imi mai plac cele din Belgradul in cinci prieteni, in care este vorba despre fotbal, despre berea pe care o beau la crisma: „Cit de prelung puteau sa cinte/ si berea Doamne cit de buna,/ iar au batut ai nostri...“. Si asa mai departe. Era cu inserturi. Nimeni nu le-a vazut pe astea. Toata lumea se gindeste numai la Unsprezece elegii. Hai sa le dam pe alea la o parte, ca au fost o prostie.

Acum nu mai exista discurs critic. Si nici prestigiu cultural

Vorbeai despre discursurile critice.

Da, pe atunci se construiau la comanda si in functie de necesitatile de moment. Erau mai multe grupuri de interese. Grupul Luceafarul, grupul Saptamina, ortodoxistii, protocronistii. Oricine are dreptul sa creada in orice imbecilitate, e dreptul lui. E chiar o chestie democratica. Problema apare atunci cind, pentru a-ti sustine aceasta credinta, te folosesti de arme care nu au legatura cu obiectul muncii tale, literatura in cazul nostru.

Cum este acum discursul critic?

Acum nu mai exista discurs critic. El este, de cele mai multe ori, un discurs de intimpinare mediu, linistit, fara mari accente sistematice. Iar prestigiul cultural nu mai exista nici el. Grupurile nu mai au amploare si nici greutate. Ideea e doar sa fiu cel mai tare in cartierul meu si nimic mai mult.

Am sa-ti pun o intrebare pe care i-am pus-o si lui Andrei Bodiu saptamina trecuta. Crezi ca poezia trebuie scrisa numai pina la o anumita virsta?

In nici un caz. Desi s-ar putea ca, aparindu-mi virsta, sa gresesc si eu sa fi spus deja tot ce-am avut de spus pina pe la 30-35 de ani. Cred ca, in timp, nevoia de a construi si de a fi consecvent cu tine insuti duce la o emasculare a poeziei. Si, in afara de tehnici narative si alte lucruri de felul acesta, exista cu siguranta o presiune interna care te determina sa scrii poezie. Ai sa vezi ca batrinii maestri nu au nimic de spus. Sint foarte rare exceptiile. Leonid Dimov, Serban Foarta, Emil Brumaru.

Acum nu mai esti foarte implicat in viata literara. Nu mai publici, nu mai iei premii, nu mai esti in jurii.

Ba da, sint in juriu la Uniunea Scriitorilor. Pentru prima data se va da un premiu unic pe categorie. Asa ca va fi o batalie grea. Institutia premiilor este una dintre cele mai ciudate. Ele sint fascinante pentru scriitori. Toti scriitorii viseaza sa ia premii. Pe mine chestia asta ma scoate din minti. Sa dai telefoane, sa mergi in genunchi, sa fii onctuos. De ce toate astea? Cind de fapt scopul unui scriitor este sa fie citit.


Un stil nu poate fi perfectionat: el este genuin si moare

Cum ti se pare ca a evoluat lumea literara, privind din postura ta de outsider?

Rau. In contextul in care intreaga lume romaneasca a evoluat rau. Nu te poti, de exemplu, astepta la o mare proza. Desi, in general, in perioadele de criza istorica apar mari prozatori. E valabil pentru Germania de dupa primul razboi mondial, pentru America. La noi nu s-a intimplat asta. Sint oameni care numai asta fac, se ocupa cu scrisul. Dar degeaba. Parerea mea e ca fac greseala ca merg pe un model care s-a terminat o data cu 1989, modelul optzecist. Toata lumea considera ca ala a fost un stil bun si acum trebuie perfectionat. Dar acest model nu era de-sine-statator, era determinat de un context. El exista in functie de presiunile la care eram supusi. Nu eram oameni liberi si reactionam in buna masura la ceva exterior. Nu cred ca un model ca al nostru ar fi putut sa apara intr-o lume libera. Parerea mea e ca un stil nu poate fi perfectionat: el este genuin si moare. Generatia optzeci a ajuns sa apara in foarte multe reviste ca indreptar „ortoepic“ pentru generatiile urmatoare. Nu stiu ce trebuie facut. Ceea ce ma ingrijoreaza e ca mai toate versurile pe care le citesc sint corecte, sint foarte bine scrise. Corecte din punctul de vedere al gramaticii optzeciste. Mai rau de atit nu se poate. In 1989 s-a terminat cu optzecismul. Iar autorii, traind mai departe, sint datori sa inventeze ceva nou.

Nu ti se pare ca optzecistii au ramas, paradoxal, pina una-alta, tinerii literaturii noastre? Si ca se bat pentru ocuparea unor pozitii pe care ar fi trebuit sa le ocupe de mult?

Nu optzecistii se lupta pentru institutii. Institutiile se lupta pentru ei. Sau, mai bine zis, anumite grupuri de interese, pe care eu le numesc institutii. Am vazut in ultimul timp ca exista discutii foarte intense despre optzecism, despre somitatile lui, despre rolul lor in literatura. Mi se pare aberant. Este calea cea mai sigura de a plictisi si publicul si de a-i enerva si pe cei care vin foarte tare din urma. Oamenii foarte tineri vor avea doua cai de ocolit: aceea de a accepta ceea ce se intimpla in sistem si aceea de a se bate cu niste institutii. In plus, eu cred ca se incearca atasarea la generatia optzeci a foarte multor outsider-i. Asta pentru ca apartenenta la aceasta generatie iti da prestigiu. Cred, de asemenea, ca faptul ca se bate atit toba in legatura cu generatia ’80 este lucrul cel mai rau care se poate intimpla. Si culmea e ca nu fac acest lucru nici Cartarescu, nici Stratan sau Cosovei, nici Ion Muresan. In numele generatiei vorbesc foarte des outsider-ii. Nu inteleg de ce. Pentru a intra in Academie sau in manuale? Sau pentru a te impaca cu nemurirea? Asta ar insemna ca un singur drum e bun. Pe de alta parte, ca sa iti raspund la prima parte a intrebarii, cred ca fiecare om trebuie sa isi accepte virsta pe care o are. Si mai cred, in acelasi timp, ca batrinetea e inacceptabila. Traiesc si eu un moment de panica si de drama. E greu sa imbatrinesti...


Poetii scriu maxim zece propozitii in toata viata lor, pe care le recombina intruna

Care e solutia ta?

Sa vin cu ceva nou. Puteam sa scriu in stilul meu la nesfirsit. Dar asta nu m-ar fi multumit. Caut altceva. Indiferent ce s-ar fi intimplat inainte, in clipa in care s-a produs o mare schimbare si s-a dat liber la cuvint, esti dator ca in cuvintele acelea sa te duci pina foarte departe. Pe mine ma intereseaza oamenii ca identitati. Oamenii sint niste masini virtuale. Pune-i printre masini, se comporta ca niste masini, pune-i printre animale si o sa latre si o sa miaune. Oamenii nu au un limbaj propriu, sint fiinte artificiale.

Asta ma duce cu gindul la pasiunea ta pentru calculatoare. Calculatorul a venit sa acopere sau sa inlocuiasca ceva?

Nu, a fost o cale de a trai mai bine. Am vazut primul calculator in 1991. Si am luat hard-ul si l-am tras in trash. Se putea sterge absolut totul, dar am avut noroc ca nu m-au lasat sa golesc cosul. Nu ma interesa mecanismul calculatorului, ci modul meu de a interactiona cu el. Am constatat, cu ocazia asta, cum calculatorul e unul dintre cei mai mari imbecili ai lumii. E un fel de oligofren care poate calcula inmultiri foarte grele. Diferenta dintre un calculator si altul tine de sistemul de operare. Noi, oamenii, avem un sistem de operare care ne este inculcat in primii trei ani de viata. Daca acest sistem este bun, solid, putem functiona multa vreme in pofida unui hard mai slabut, a unui handicap, de exemplu. Calculatoarele au in ele un bios sau un ram, adica se pot autodetecta. Noi avem un ram foarte ciudat. Un program de PC nu poate fi instalat pe un Macintosh si invers. Pe oameni se poate instala un sir nesfirsit de programe despre care nu stim absolut nimic. Un program pe nivelul zero este cel al speciei din care faci parte. Esti animal sau esti om, esti japonez sau european, esti barbat sau femeie. Si asa ne intoarcem la greci care spuneau: „Multumesc zeilor ca sint barbat, iara nu femeie, grec, iara nu barbar, om liber, iara nu sclav“. Oamenii traiesc mai mult in imaginatie, in virtual, in ceea ce isi inchipuie ei ca e propriul lor destin, ca e literatura, ca e realitate si asa mai departe. Asta ma intereseaza pe mine. Si de aceea scriu, pentru ca scriu in continuare. Si asta am vrut sa scriu tot timpul. Dar trebuie sa o spun acum in limbajul timpului meu. Toti poetii scriu maximum zece propozitii toata viata, pe care le recombina intruna.

Trebuie sa inteleg ca pauza (de scris) pe care ai facut-o tu a fost voluntara?
Da. A inceput prin ’91-’92. Pina atunci am scris si am continuat sa public. Dar mi-am dat seama ca ma repet si mie nu-mi place repetitia.


Emisiunea mea s-a terminat pentru ca devenise plicticoasa

Cum a fost experienta ta cu televiziunea?

Chiar ma bucur ca in sfirsit ma intreaba cineva despre asta. Inceputul si pregatirea pentru prima emisiune au fost unele din cele mai pasionante, pentru ca am fost la filmari, am facut planuri si asa mai departe. Incetul cu incetul, totul s-a transformat intr-o emisiune de discutii, nimeni nu ma intreba daca am ceva de spus sau nu, daca imi place emisiunea. Singura mea problema acum e insa ca televiziunea nu si-a incheiat contractul cu mine, adica mai are sa imi dea 4 milioane jumatate de lei, din iunie 2000. De ce, in clipa in care s-a terminat emisiunea, a secat si-al laptelui izvor? In definitiv, trebuia sa imi iau si eu banii pe ultimele doua emisiuni. Dar televiziunea romana nu trebuie judecata. Ea s-a transformat, din clipa in care s-a numit Romania 1, dintr-o televiziune publica intr-una comerciala si se comporta ca atare. Mai are doua emisiuni culturale pe saptamina. Emisiunea mea s-a terminat pentru ca devenise plicticoasa. Ma asezam, primeam niste reportaje, niste invitati si gata. Din proiectul initial nu mai ramasese mare lucru. Eu nu am avut de la inceput mina libera pentru ca asa a fost imaginat totul. Eram doar moderator. Toata lumea imi spunea „descurca-te, fii stralucitor“. Dar nu puteam sa fiu stralucitor in scenariul respectiv. Am fost deceptionat intr-adevar, dar asta e problema mea... Intrebarea e de ce nu mi-am primit banii.