OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Irina Badescu a indeplinit din 1990 pina in februarie 2000 functia de sef al catedrei de franceza din Facultatea de Limbi Straine a Universitatii din Bucuresti. Are, pe linga o bogata experienta a meseriei sale, si obisnuinta „luptei“ cu reforma si cu tranzitia din invatamintul universitar, confruntat la ora actuala, pe linga rigorile administrative, cu schimbari de profunzime. E vorba de o alta conceptie despre subiect, despre om – ceea ce afecteaza din plin invatamintul, in special pe cel umanist – si de prioritatea absoluta a comunicarii, ce trebuie sa tina seama atit de indivizi, cit si de compatibilitatile dintre ei, intr-o perspectiva deschisa si democratica.
Irina Badescu pledeaza pentru o iesire a invatamintului din logica imperativelor unice, dar si din cea binara, impartita intre necesitatile economice si cele ale performantei academice. Observatie valabila pentru toate domeniile unde obiectul activitatii, al creatiei presupune si totodata edifica o relatie intre oameni.


Prioritatea absoluta a comunicarii

Invatamintul romanesc se afla de zece ani de zile intr-o perpetua reforma. Credeti ca acest caracter al reformei se datoreaza exclusiv unui deficit de coerenta interna sau si unei crize a sistemului universitar in ansamblu?

Am ocupat multi ani o functie de conducere, deci pot sa confirm ca invatamintul se afla intr-o perpetua reforma sau tranzitie. Dar fenomenul se manifesta nu numai la nivelul invatamintului universitar si nu numai in Romania, ci peste tot in lume. Scoala, de sus pina jos, este pusa sub semnul intrebarii, nu numai ca legitimitate a institutiei propriu-zise, ci pentru ca sintem, vorbind dintr-un punct de vedere teoretic si mai abstract, in plina mutatie a problematicii subiectului. Sub aspect filozofic se manifesta alta conceptie despre subiect, despre om – ceea ce afecteaza din plin invatamintul, in special invatamintul umanist. Alt „agent“ de reforma este comunicarea, a carei prioritate absoluta rascoleste complet universul nostru, la toate nivelurile, si deci pe noi, cei ce traim si in comunicare.

Urmeaza aspectul particular, al problemelor interne ale invatamintului. Tranzitia atinge si loveste deopotriva institutia academica si scoala in ansamblul ei. In trecerea de la sistemul comunist, etatizat, supercentralizat la sistemul capitalist nu exista insa, cum se stie, nici un model. Scoala si, mai general, tot ceea ce se refera in mod direct la societate sufera o dubla transformare. E vorba in primul rind de prioritatea acordata economicului. Totul se traduce in termeni economici si este evident ca, in umanioare, aceasta inseamna o saracire cumplita, pentru ca avem de-a face cu un domeniu care „locuieste“ in social. Pe de alta parte, este ceea ce se petrece in realitatea de fiecare zi. Traim intr-o societate care trebuie sa se schimbe de la A la Z, sa o apuce pe alt drum, sa se construiasca pe sine si sa construiasca o economie, o viata suportabila. Ar fi fost bine ca tranzitia sa se petreaca din interior spre exterior, dar nu se poate: oamenii care produc aceasta schimbare vin din exterior, vin din afara si, prin forta lucrurilor, generatie dupa generatie, ei preseaza asupra mediului academic si impun transformari in ritmul sau in perspectiva a ceea ce se intimpla in societate. Scoala si institutia academica sint mult mai lente in transformari, pentru ca aici totul trece printr-o reflectie cu bataie lunga, dificil de conceput si de articulat. Daca luam in calcul si inertia incontestabila a resurselor umane, rezulta ca reforma este absolut necesara.

In plus, ma tem ca aici se adauga si o problema a noastra, a intelectualilor romani – desigur, ma refer la umanisti – care sintem poate nu complet rupti de realitate, dar plutim undeva la jumatate de metru deasupra realitatii din aceasta societate. Exista multe destine intelectuale paradoxale sau nemeritate, dar care isi gasesc explicatia astfel.

Ce inseamna resursele umane si ce legatura au ele cu generatiile? Apoi, ce inseamna de fapt o generatie?

Nu vreau sa transform intr-o problema generala o situatie destul de particulara stiintelor umane. O sa ma refer la ceva ce mi-e mult mai familiar, anume invatamintul filologic.
Problema generatiilor este destul de importanta si este mai veche. ’89 ne-a prins, in special la franceza, cu o catedra imputinata. Asa se intimplase peste tot in invatamintul umanist, pentru ca in ultimii ani nu mai putusem pastra nici un absolvent. Catedra ajunsese la o medie de virsta extrem de ridicata, peste 50 de ani. A urmat, din ’90 incoace, o perioada de crestere a cererii pentru limbile straine, a aparut destul de mult tineret. Am ramas insa cu o generatie lipsa sau extrem de rarefiata: exact aceea care ar trebui sa preia acum greul, mai ales in sensul creativitatii, al infuziei de energie. Este generatia intre 35 si 45 de ani, dispersata in mare parte la terminarea facultatii si din care s-au recuperat foarte putini. Generatia de dupa ’90 a beneficiat de cu totul alte conditii, de burse, de doctorate in strainatate, de o viteza mult mai mare a formarii si de toata deschiderea, internationala si nu numai.


Reconstruirea elitelor

Exista generatii strict delimitate in invatamintul umanist?

Exista o caracteristica a catedrelor de limbi straine, unde se formeaza, poate nu chiar clanuri, dar oricum ceva foarte apropiat lor. Exista vocatii familiale, se mai trece stafeta de la parinti la copii sau la nepoti. Fenomenul acesta ar merita o discutie aparte, pentru ca asistam tot mai mult la el si poate sa reprezinte un semnal imbucurator, un efort de recreere a elitelor „stirpite“ in perioada comunista. Desigur, solidare cu un alt tip de societate, pe care urmeaza sa o reprezinte.

Este un fenomen specific generatiilor aparute dupa ‘90 sau o continuare a ceea ce s-a petrecut de fapt cu mai multe decenii in urma?

Fenomenul acesta a trecut printr-o etapa de limpezire in perioada dezghetului, care pentru mine si pentru generatia mea a fost singurul moment de libertate, si acela pus intre ghilimele. Chiar daca la nivel istoric a fost o iluzie, mie mi-e foarte draga pentru ca si o iluzie poate sa fie constructiva. Cred ca acea perioada a fost pentru o buna parte din intelectualii din Europa Centrala si de Est una de reajustare, de respiratie; poate chiar pentru ansamblul societatii a reprezentat o gura de aer, inainte de a intra in marea glaciatiune.


Generatia dezghetului si marea glaciatiune

Cind a inceput aceasta mare glaciatiune?

Aici intervine perspectiva de „destin“ a fiecaruia. Pentru cei care au trait-o, incepe cu faimoasele teze din iulie ’71. Dar stiu, pe de alta parte, ca atunci putini au fost cei foarte constienti de consecintele lor. In elita intelectuala in ansamblu si mai putini au avut impulsul de a determina anumite schimbari. Poate dintr-un dor de a mai respira putin, oamenii au trecut cu vederea urgenta de a lua atitudine. Incerc sa-mi explic si eu dificultatea unei rezistente intelectuale articulate, a unei miscari de rezistenta intelectuala in Romania. Nu cred ca raspunsul se afla intr-un profund conformism, dupa principiul „capul ce se pleaca sabia nu-l taie“. Cred ca a fost mai degraba o forma de inconstienta, poate cultivata, sigur manipulata.

Mi-aduc aminte, nu fara legatura, o imagine semnificativa pentru generatia mea. (Noi am trait mult prin imagini si cinematograful era o componenta importanta a lor. Trecind de la filmele sovietice la filmele frantuzesti, la filmele lui De Sica, am avut o adevarata iluminare artistica.) Mi-aduc aminte de un film suedez sau norvegian – in mentalitatea noastra Suedia, Norvegia formau un fel de bloc compact – care m-a marcat spre sfirsitul adolescentei, intitulat N-a dansat decit o vara. Era o poveste de iubire care dura cit dureaza o vara nordica, singurul moment de soare intr-o existenta de altfel teribil de cenusie. Cam in felul acesta as vedea si dezghetul pentru generatia mea. A fost insa si o schimbare de stafeta de putere: dintr-o mina in alta, la nivel inalt, si de la o generatie la alta mai jos; o schimbare de macaz in ceea ce priveste orientarea stiintifica, mai putin pentru stiintele „dure“ si mai mult pentru stiintele umane care s-au vazut in fata unui discurs si a unui mod de abordare extrem de marcat – mai ales pentru noi, care stateam cu ochii atintiti spre Franta – de gindirea de stinga, occidentala se intelege. Era si o orientare licita, de altminteri. Am reusit totusi sa iesim astfel din bibliotecile incremenite inainte de ’44, si ele clandestine, de a iesi dintr-un lexic standardizat, dintr-o franceza foarte veche, in cazul meu, si de a avea de-a face dintr-o data cu alta gramatica, cu un alt mod de a construi frazele, cu alte texte si deci cu alta viziune despre lume.

Schimbarea de stafeta a fost necesara. Poate ca intr-un anume sens si ’89 a reprezentat cam acelasi lucru. Este limpede ca perioada dezghetului a constituit pentru mediul academic un moment foarte important, un moment de profesionalizare in directia cercetarii si in directia reflectiei. Chiar si a reflectiei tehnice si administrative asupra invatamintului universitar. La terminarea dezghetului umbla o gluma care facea o comparatie intre istoria noastra si Coloana infinitului a lui Brancusi: iar te stringe, iar te lasa, iar te stringe, iar te lasa... S-a inchis o paranteza, poate in ’71, poate incetul cu incetul, dar perioada de maxima inchistare a urmat imediat dupa cutremur, in ‘77. Sintem extrem de legati de ambientul nostru...

A fost ceva calculat sau o coincidenta? Sau, pur si simplu, o nenorocire nu vine niciodata singura?

Poate o coincidenta. Dar cum noi traim foarte mult in mental, in imaginar, este posibil ca ea sa nu reprezinte decit o articulare simbolica a ceea ce am trait zi de zi, a ceea ce s-a intimplat din ce in ce mai dur, din ce in ce mai apasat in anii urmatori. O spune si Goma in cartea lui, Le tremblement des hommes. Generatia de atunci a inceput de fapt un fel de reforma mai mult mentala decit administrativa. Universitatea a ramas sclerozata si s-a sclerozat din ce in ce mai tare. Dar existau nuclee de comunicare si de vorbire interioara, fie sub forma grupurilor de cercetare, fie a cenaclurilor. Pentru mine, unul din punctele de articulare a fost grupul de poetica si semiotica. In momentul cind nu mai exista nici un fel de deschidere spre exterior, ne ramineau conversatiile dintre noi, schimburile de carti, de idei: formam o mica gasca aproape ezoterica. Mai intii profesorii Tudor Vianu si Al. Rosetti, apoi profesorul Marcus, profesorul Pop de la folclor, profesorul Miclau, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Sanda Golopentia, Virgil Nemoianu si multi altii.

Eram extrem de legati, chiar daca aveam preocupari foarte diferite. Destinele individuale ne-au despartit, s-au distribuit radiar, dar ne-au ramas ideile care circulau pe atunci, prin carti, comunicari, sau chiar si lucruri mai marunte, mai umile, pe care nu le facusem inainte. De pilda, tot felul de lecturi pe care nu le avusesem la vreme. Ma intreb cum am putut sta zile in sir la Bibioteca Academiei sa copiez de mina Précis de décomposition, infasurata in sacul de dormit pentru ca era teribil de frig. Ne lipsea luminarea, a venit si ea, pentru ca la ora opt se stingea lumina in facultate iar noi ramineam sa discutam in atmosfera aceea stranie si aproape conspirativa. Traiam o situatie, pe frantuzeste spus, délicieusement dangereuse. Ne simteam solidari si rezistenti. Ramineam sa vorbim despre Frege, despre Peirce, sa discutam filozofie sau ultimele lucrari de arta si iesirea din structuralismul pur si dur catre etnologie, catre antropologie.

In ce se aseamana aceasta perioada a dezghetului, a transformarilor pe plan mental pur, cu ceea ce s-a intimplat dupa ‘89?

Tranzitia de dupa ’90 a intevenit din punct de vedere administrativ, dar seamana in foarte multe puncte cu ceea ce s-a intimplat in timpul dezghetului, pentru ca s-a incercat sa se faca o reforma din interior, dar pastrindu-se cadrele institutionale existente. Lucru foarte greu de facut, care a luat un aspect de cirpeala. De la un an la altul au aparut alte planuri de invatamint, cu alte ajustari, in functie din ce in ce mai mult de ceea ce doreau studentii, de ceea ce solicitau ei. Reforma semana cu un plamin artificial. S-a pompat mult aer, deci s-au adunat multe lucruri. Nu puteam sa taiem pentru ca tineam la traditie. Nu faceam decit sa adaugam, planurile s-au hipertrofiat, cum s-au hipertrofiat foarte probabil si catedrele, efectivele. Cererea crescinda din partea societatii (ma refer in special la Facultatile de litere si de limbi straine) a deschis la un moment dat o criza, cum era si normal. Prea putini profesori, un numar imens de posturi vacante pentru care nu mai gaseam amatori fiindca in invatamint salariile sint cele care sint. Iata cum logica economica a pietei a intervenit cu brutalitate, exact in locul unde criza era mai acuta, anume la recrutarea de resurse umane.

Paradoxal este ca absolventii de facultate aspira la o pozitie in cadrul facultatii. Este, inainte de salariul pe care nu il discutam, o chestiune de prestigiu.

Asa ar fi sa fie, insa stringenta mijloacelor de subzistenta e fara mila. A trecut vremea muncii patriotice, dara-mi-te a apostolatului. Prima reactie, poate chiar disproportionata, a fost plecarea spre universitatile particulare, din partea profesorilor, si dispersarea absolventilor catre diverse firme unde se cistiga mai mult. Am insa impresia ca in momentul de fata se produce o miscare de regrupare spre institutia universitara. Cirpeala de care vorbeam este si o pozitivitate: a pregatit un teren de constientizare.
Vorbeam mai devreme despre lentoarea cu care evolueaza scoala. Prima reactie asta a fost si a fost resimtita ca o tradare. Dar totusi – acum pot sa o spun, avind o oarecare perspectiva asupra lucrurilor – ea a fost o reactie de aparare care venea dintr-o inertie a traditiei, a conceptiei despre filologie, o inertie a structurilor care au functionat timp de ani de zile si care in felul acesta te sustin si-ti furnizeaza argumente sa mergi mai departe tot cu ele. A fost asadar o miscare lenta din interior spre exterior, emotionala in buna masura, pentru ca a implicat adeziunea la niste idealuri puse in practica fara know-how-ul necesar. A venit apoi reforma institutionala, administrativa propriu-zisa, pe alte coordonate, punind in fata traducerea invatamintului in termeni strict bugetari.



Imperativele bugetare si performanta cercetarii

Se vorbeste de altfel tot mai mult de rentabilizarea invatamintului, a culturii, de produsul cultural.

Trebuie sa producem, e limpede. Sa ne scoatem banii, mai precis. Exista si o mentalitate de bugetari in sensul cel mai trivial al cuvintului, la cei care lucreaza in universitatea publica si nu numai la cei mai batrini. „Ma duc la particular pentru ca imi da mai mult“, sau „ne-a dat (sau nu ne-a dat) salariul“. Producerea de bani inseamna o schimbare fundamentala de profil: institutia academica insasi trebuie sa se redefineasca. Nu sint foarte convinsa ca in momentul de fata exista in Romania vreo „unitate de invatamint“ – ca sa folosesc si eu limbajul de lemn administrativ – care sa functioneze intr-adevar pe principiile unei intreprinderi, precum universitatile americane. Nici macar Politehnica. Noi sigur nu functionam asa.

De cine depinde ca aceasta transformare sa se produca? De Minister, de conducerile facultatilor, de studenti?

Aici intervine schimbarea de generatii de care vorbeam mai devreme. Nu pot sa dau o definitie foarte precisa a generatiei, dar senzatia mea este ca vorbim astazi de generatii folosind diviziuni de timp tot mai mici. Nu se mai schimba din 30 in 30 de ani, nici macar din 10 in 10. E firesc, pentru ca ne gasim intr-o miscare orientata spre viteza tendintelor europene (ceea ce nu inseamna ca am reusit sa ne dezbaram complet de carul cu boi). Gindirea despre universitate trebuie, in acest context, rearticulata. Se pare ca ne aflam intr-un punct foarte critic, pentru ca nu reusim sa iesim din sistemul de gindire binar. Pe de o parte pledam pentru excelenta in cercetare, care trebuie sa fie competitiva cu cea din Occident, din Europa, din Statele Unite si, pe de alta parte, ni se cere sa producem. Pentru facultatea de litere sau de limbi straine mi se pare o situatie foarte greu de limpezit. Cu ce mijloace sa facem o cercetare de virf, cind noi trebuie sa cistigam piinea cea de toate zilele prestind o munca de profesor care nu trebuie sa fie neaparat in invatamintul superior? Intrebarea ramine deschisa, chiar daca exista bursele, programele de cooperare, de cercetare. Mi se pare normal sa existe competitie, dar nu pe tarimul producerii de bani in sens strict; cit e aceasta compatibila cu o competitie academica? Cel putin in stiintele umane, unde prevaleaza dimensiunea relationala, culturala (in sensul traduitional al termenului) si de comunicare. Obiectul muncii noastre nu este unul de productie oarecare, mai inalt sau mai umil, ci sintem noi insine si generatiile care vin. E limpede ca acest obiect nu poate fi construit in ritmul in care pui pe picioare o economie de piata. Cam atit despre acest subiect care face parte dintr-un proiect al ministerului. Am aderat la el de buna-voie si nesiliti de nimeni, dar necesita ajustari, pentru ca ce e pe hirtie nu se potriveste intotdeauna cu ce este in realitate.


Despre democratie, individ, gasca si echipa

Ce loc isi mai gasesc studentii in toata aceasta reforma perpetua? Cum apar ei in ochii profesorului?

Dimensiunea relationala este extrem de importanta. Punctul nostru de vedere ramine totusi o traducere a doleantelor. Nu stiu daca un student, pus linga mine pentru a-si confrunta propria dorinta cu formularea mea, ar spune exact acelasi lucru. Nu numai pentru ca, sa zic asa, fiecare generatie cu cuvintele ei. Aici intervine si o problematica destul de ocolita, desi fireasca si urmarita de multi dintre noi cu multa atentie, anume problematica puterii, care are la rindul ei mai multe coordonate. Prima se refera la autoritatea institutiei si mai putin la prestigiu, ce tine de imagine. (Imaginea este capitolul la care intreaga societate romaneasca se dovedeste a fi cam deficitara. Poate de aceea ii intrebam, mai mult sau mai putin angoasati, pe straini cum ne percep. Cind raspunsul nu ne convine, nu sintem de acord. Sub aspect economic nu prea avem incotro, dar poate sub aspect uman avem.) Problematica puterii e foarte strins legata de resursele umane, iar punctul central este relatia dintre student si profesor. Aici apare o intrebare, o nedumerire: daca cerintele societatii de miine, ale pietei, ale productivitatii sint sa lucram cu numere mari, cu mase mari de studenti, ce facem, la modul general vorbind, cu individul?

Trebuie sa opunem ceva pozitiv colectivismului care ne-a bintuit atitia zeci de ani. Individul este extrem de important, mai important decit se crede. Ascultam de logica numerelor mari peste tot, si in sistemul electoral, si in calculele de piata, si in miscarea de globalizare. Ce va face invatamintul si in special cel umanist cu chestiunea individului?
Modificarea conceptiei despre subiect este, spuneam, la originea celor mai multe dintre mutatiile din invatamint. Individul poate sa se redefineasca, iesind din colectivitate, fata in fata cu calculatorul. Este si acesta un mod de a fi in de-sine, dar e un mod aproape autist. Exista drept compensare internetul, dar nu stiu daca este de ajuns. Pentru ca dialogul fata catre fata, virtutea prezentei, nu are un simulacru multumitor in lumea virtuala.

Vorbiti de logica numerelor mari, care se pare ca nu poate fi ignorata. Cum poate fi ea totusi conciliata cu necesitatea cultivarii individului?

Cred ca se poate semnala aici un alt element care tine de traditia noastra culturala, mai latina poate. Nu prea stim sa folosim un instrument care imbina necesitatile individului cu cerintele dialogului, recuperind intr-o varianta pozitiva si coordonata colectiva: echipa. Am constatat in anii din urma dificultatea noastra de a face distinctia dintre gasca si echipa.
Problema puterii trece prin acesti doi agenti care actioneaza foarte diferit in raport cu institutia, cu proiectele si – intr-un mod foarte pregnant si care poate deveni chiar dramatic – in raport cu individul. Este oare o slabiciune sau o particularitate a societatii noastre in ansamblu? Nu vreau nici sa pun semnul egal intre gasca si mafie. Dar marturisesc ca sint indemnata sa-l pun, daca ma gindesc la o extindere a comportamentelor la nivelul societatii. Gasca se solidarizeaza pe principii care sint exterioare sau chiar antagonice institutiilor.

Cum se explica? Institutiile sint legate de anumite principii democratice incompatibile cu gasca?

Ar trebui macar sa fie asa. Principii democratice care sa tina seama si de componenta individuala. Drepturile omului nu ar trebui invocate numai cind sint in impas. Nu stiu daca toleranta pe care o tot cerem n-ar trebui sa plece de la acceptarea diferentelor temperamentale, de comportament etc., intr-un grup care are o tinta. Echipa are o tinta. Ea se poate desface la un moment dat, nu tine nici de legaturi de singe, nici de amicitii, ci de compatibilitati in legatura cu tinta urmarita. Daca tinta este puterea, ma tem ca nu mai ramine decit caracterul de gasca, sa-i zicem de grup de presiune.

In aceste conditii, poate universitatea sa se conduca dupa principii democratice? Sau, mai departe, trebuie sa se conduca dupa astfel de reguli, in relatiile dintre profesori si dintre profesori si studenti?

Intrebarea este daca nu riscam sa ne lasam tiriti intr-un model de relatie manipulatorie, hiper-autoritara, nivelatoare (care nu mai poate functiona nici la scoala generala, necum mai departe) atunci cind lucram cu un numar foarte mare de studenti. Asa ca, in opinia mea, cel mai important este dreptul la diferenta, in respectul firesc al anumitor reguli comune de joc. Cita vreme functionam insa in logica binara care combina, ca sa folosesc tot o sintagma frantuzeasca, „le système de la démerde“, adica descurcatul (care ne-a ajutat fara indoiala sa supravietuim in perioada comunista), si logica economica a rentabilizarii, nu cred ca vom reusi ceva la nivelul unui invatamint de calitate, propriu-zis formativ. Vorbesc din punctul de vedere al unui om care traieste in permanenta in spatiul traducerii: sa traduci un sistem in altul, o limba intr-alta, o gindire in alta...

Trebuie gasiti acei agenti care sa asigure releele de la un nivel de competenta economica spre nivelul de formare a unor specialisti. Pe de alta parte, nu putem ramine intr-o singura logica, nici pentru constituirea resurselor umane, nici pentru reconstruirea unor institutii cu profil nou, mai adaptat la societate. Acelasi lucru se intimpla peste tot unde obiectul activitatii, al creatiei presupune si totodata edifica o relatie intre oameni. Trebuie sa iesim din logica unica, pentru ca tine de totalitarism, dar nici logica binara nu ne este de mare folos, ne repune intr-o stare de schizofrenie de care am suferit in alte vremuri si pe care nu mai este cazul sa o reeditam.