OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In topul artistilor romani aplaudati pe marile scene ale lumii, soprana Adina Nitescu ocupa un loc privilegiat, dovada fiind numeroasele productii realizate in teatre de legenda precum Scala sau Metropolitan, in special in opere de Mozart sau Puccini. Am avut bucuria sa o aplaud, la Staatsoper Viena, in Boema sau sa public, in timp, cronici superlative privind evolutia sa in Manon Lescaut la Glyndebourne sau Deutsche Oper Berlin, Tosca la Teatrul „San Carlo“ din Napoli, dar si elogii in urma debutului sau la Met, de aceasta data intr-un rol mozartian – Donna Anna din opera Don Giovanni. Adina Nitescu ne-a vorbit despre succesele sale internationale.

Pentru orice solist, Scala si Met sint pietre de incercare si, dupa parerea mea, teluri pe care orice interpret ar vrea sa le atinga. Am avut norocul sa ajung in aceste teatre chiar foarte devreme, pentru ca nu m-as fi asteptat sa debutez atit de repede la Scala – acum 13 ani, intr-o prima productie dirijata de Riccardo Muti (Flautul fermecat), apoi, tot sub bagheta sa, am cintat in Armida si in Don Giovanni, iar in 2004 a urmat Madama Butterfly. In continuare ar exista proiecte, dar acum situatia in Italia este atit de dezastruoasa incit contractele ajung cind… solistii sint deja acolo. La Met este o alta lume – nu vreau sa para arogant ce spun, dar… in aceeasi apa fierb si ei, desi, evident, nu pot spune ca nu ai emotii, ca nu este un eveniment sa cinti pe acea scena; cind ajungi acolo, iti dai seama ca este intr-adevar un nivel profesional ridicat – nu doar muzical (si in teatrele mari sint seri mai putin grozave, piedestalul nu e chiar asa de inalt la fiecare spectacol, cum ne imaginam noi – sint si virfuri, si goluri), ci si organizatoric si administrativ, pentru ca in Statele Unite, cel care nu face ce trebuie e dat afara. De la portar la director, fiecare stie ce are de facut. Cind intra solistii in scena, nu trebuie sa-l rog pe tehnician sa se dea la o parte – face asta cu 5 minute inainte de a ajunge eu, ceea ce in Europa nu se intimpla totdeauna. Sigur ca si publicul este altfel. Dar la spectacolele mele, m-au primit foarte frumos, cu caldura.

Mozart a fost de bun augur pe cele doua mari scene – dar cum se impaca scriitura aceasta cu Puccini?
Destul de greu, dar imi plac la fel de mult; desigur, le cint pe amindoua cu aceeasi voce, dar Mozart ingaduie mult mai putine libertati; altceva imi permit in operele lui Puccini si imi dau seama ca dupa citeva Tosca, Madama Butterfly sau Manon Lescaut trebuie sa treaca un timp ca sa revin la Donna Anna, Donna Elvira sau Fiordiligi. Dar mi-am dorit totdeauna sa cint Puccini si cred ca imi este mai apropiat ca structura interioara. Sint flatata ca lumea muzicala ma considera printre cele mai bune pucciniene, insa mai am mult pina la perfectiune – dar cine ajunge acolo? Oricit de mult am cintat un rol, descopar mereu lucruri noi si cred ca nici un spectacol nu este egal celui precedent.

In general, nu am probleme sa trec de la o regie la alta, iar daca nu sint impotriva logicii si a ceea ce a scris compozitorul, nu am nimic impotriva montarilor moderne. Dar totdeauna m-au deranjat regizorii care recitesc partitura; daca cineva reuseste sa ma convinga, sint deschisa la aproape orice. Nu am refuzat niciodata sa evoluez intr-o anume inscenare, nu m-am certat cu regizorii si am gasit de fiecare data o solutie de compromis. Marturisesc ca atunci cind am debutat la Genova in Madama Butterfly, sub bagheta lui Bruno Bartoletti, in regia celebrei soprane Renata Scotto, ea insasi una dintre marile Butterfly din lume, m-a emotionat faptul ca s-a ocupat numai de mine si ca mi-a daruit evantaiul japonez cu care a realizat rolul in urma cu ani. Sub aspect vocal i-a placut foarte mult modul in care am abordat rolul, mi-a facut complimente, m-a intrebat cu cine am studiat si imediat i-am vorbit de doamna Georgeta Stoleriu. Mi-a aratat multe lucruri in plan scenic, cum si de ce merg intr-un anume fel (sa pun un picior in fata altuia, ca sa nu se deschida chimonoul, sa nu se vada picioarele), atitudinea etc.

In ce priveste montarea lui Bob Willson de la Amsterdam, desi dateaza din 1992, este moderna, a abordat totul foarte coregrafic, pe fiecare cuvint se cere o alta miscare – dar daca urmaresti muzica si gasesti un sens al acelor gesturi simbolice pornind de la ceea ce cinti, spectatorul le poate intelege; la Moscova, unde au fost doua productii in 2005, publicul obisnuit cu regii traditionale a deco-dificat sensurile acelor gesturi specifice si m-am bucurat ca am reusit sa le transmit, dar nu ma asteptam sa ovationeze, in picioare, minute in sir. Daca nu faci doar miscari, ci intelegi tu insati sensul lor (nu doar pentru ca ti-a spus regizorul), atunci si publicul intelege. Desi este considerat extrem de dificil, m-am inteles extraordinar de bine cu Willson; trebuie sa existe cai de comunicare reala cu regizorul, sa regasesc ceva din mine in conceptia lui despre personajul respectiv.
Ati revenit pe scena romaneasca dupa 13 ani. Cum ati perceput seara concertului de la Sala Radio?

A fost deosebit de emotionanta si frumoasa pentru mine – pentru prima oara am stat pe aceeasi scena cu doamna Stoleriu ca… partenera; a fost o bucurie enorma sa o aud cit de frumos cinta si astazi. Mi-am spus ca sper sa-mi ajute Dumnezeu sa cint si eu, la virsta sa, la fel de frumos. Apoi am revazut, dupa atitia ani, publicul romanesc (dar absenta nu a fost numai vina mea). Cred ca am fost oarecum surprinsa – nu pot spune ca a fost un public rece, dar… foarte rezervat; pe de o parte a fost foarte calduros si in asteptare, pe de alta parte fara foc. Poate spectatorii se asteptau sa fim zimbitori si sa iradiem, dar din cauza emotiilor si a lacrimilor pe care voiam sa le oprim, probabil ca eram foarte seriosi, dar asta nu ar trebui sa impiedice un public sa explodeze – ma asteptam ca, la sfirsit, sala sa fie in picioare, nu pentru ca am venit noi, ci pentru acest eveniment deosebit, pentru ca doamna Stoleriu a reusit sa adune multi dintre studentii sai, unii chiar din strainatate.

Ceilalti colegi de scena erau entuziasti, eu am perceput altfel… Dar ne-am revazut dupa multi ani, ne-am reamintit de spectacolele din studentie, cum purtam manusi pina cind intram in scena, pentru ca era frig, ne-am simtit din nou ca altadata si chiar am pus la cale sa cintam aici. De vrut am vrea, dar ni s-au cam pus citeodata piedici. Ne-a parut foarte rau ca acest concert nu a fost preluat de TVR, dar am inteles ca n-a fost vina lor. E o rusine ca la un asemenea eveniment sa nu se trimita macar o camera – poate nu pentru a se transmite in direct, dar ca sa se inregistreze, sa ramina in filmoteca. Nu stiu a cui a fost vina, dar a fost extrem de urit. Noi am renuntat la onorariu pentru ca era un concert dedicat doamnei Stoleriu. Nu se stie daca ne vom mai aduna astfel vreodata…

Sper ca se va concretiza proiectul pe care l-ati pus la cale; dar, pina atunci, ce include agenda lunilor urmatoare?
Concerte la Parma, cu Requiemul de razboi de Britten, dirijate de Bartoletti, trei productii diferite cu Manon Lescaut (in iunie la Staatsoper Viena, apoi in deschiderea Festivalului de la Cagliari, partener fiindu-mi Neil Schicoff, reluarea la DOB), Requiemul de Verdi la Berlin si Amsterdam, unde apoi voi cinta si Madama Butterfly in spectacolul regizat de Bob Willson, urmeaza debutul in rolul Elisabeth din Maria Stuard la Dallas si multe altele.