În absenţa societăţii civile

Autor: Doina IOANID | Categoria: Editorial | 4 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

România este de-acum un stat democratic, aşa se spune. Dar ce înseamnă un stat democratic fără o societate civilă? Ce înseamnă un stat democratic fără vocile cetăţenilor săi? Un stat lăsat exclusiv la bunul plac al politicienilor. Fireşte, cetăţenii îşi deleagă puterea, dar mandatarii lor ajung, în absenţa unei atitudini civice care să-i sancţioneze, să facă aproape cam tot ce le trece prin cap. Traian Băsescu poate să-şi ia cuvintele înapoi, pentru că promesse n’oblige pas. Ce dacă le-a promis profesorilor utopica mărire de salariu, ce contează o mică minciună electorală pentru un mare om de stat? Ce dacă e criză? Politicienii se războiesc în continuare şi ignoră problemele reale. Iar societatea civilă tace. După atîţia ani de plecat capul în faţa puterii, românului i-au pierit şi vocea, şi atitudinea. Mai mult, a uitat să fie cetăţean, a uitat că aparţine cetăţii şi s-a dat deoparte, mulţumindu-se cu dreptul de a se uita pierdut la televizor.

A fi concret cetăţean presupune şi o responsabilitate, o atitudine faţă de ceea ce se întîmplă în jur. Pasivitatea, lipsa de implicare, e tot ce poate fi mai rău pentru un stat fraged, cum este al nostru. Desigur, există asociaţii, fundaţii, organizaţii non-guvernamentale, dar ele sînt puţine şi slabe. Ar mai fi intelectualii, formatorii de opinie. Numai că vizibilitatea lor nu e folosită pentru a se distanţa, a critica, a sancţiona tot ceea ce merge prost sau lezează drepturile cetăţenilor. Creditul lor e folosit deseori chiar în detrimentul societăţii civile. Girul acordat de intelectuali şi jurnalişti, adică de formatorii de opinie, unor politicieni riscă să le aducă mari deservicii şi lor, şi societăţii civile în numele căreia vorbesc. Formatorii de opinie înregimentaţi induc tendinţe de vot, opinii, susţin necondiţionat oameni politici care fac gafe. Singura politică pe care au dreptul s-o practice formatorii de opinie este distanţarea, discernămîntul.

Apropierea prea mare de puterea politică orbeşte. Utopiile intelectuale s-au dovedit a fi de multe ori periculoase. Sartre a susţinut un regim comunist, chiar şi cînd acesta a devenit inuman. Un intelectual aservit sau unul orbit de propriul crez politic riscă să deformeze grav realitatea publică. Se poate întîmpla adeseori ca prestigiul intelectualului, capitalul său simbolic să fie deturnate pe nesimţite, în ciuda bunei sale credinţe.

Societatea civilă nu este doar un concept, nu este o utopie socială, ea este – sau ar trebui să fie – un factor de echilibru în viaţa publică, în măsura în care poate exercita o presiune, în cadrul legal permis, asupra politicului derapant. Însă o societate civilă nu se naşte peste noapte. După douăzeci de ani de la căderea comunismului, românii au cam uitat să ia atitudine, au uitat că drepturile şi responsabilităţile trebuie să meargă împreună. Se mulţumesc să asiste neputincioşi, somnolenţi, la halimalele politicienilor. Poate că e timpul să ne trezim. Poate că fiecare dintre noi, prin acţiunile sale, oricît de neînsemnate, poate contribui la constituirea societăţii civile. Poate.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

demagogia şi democraţiaboris marian mehr - Joi, 10 Septembrie 2009, 18:18

democraţia, ştie tot şcolerul, este puterea demosului, iar noi avem puterea oligarhică deasupra unei mase de rătăciţi în tranziţie, despre ce vorbim?
Vorba domnului Pleşu, nici aşa, nici altminteri, de la Caragiale citire.

comentariu la comentariudominic diamant - Vineri, 11 Septembrie 2009, 10:21

De ce mai apelati la comentatori, daca raspunsurile(opiniile) lor nu sint agreate si,sub un motiv sau altul,hilar,desigur,nu sint reproduse ? Am zis !

mirarianabis - Sambata, 12 Septembrie 2009, 05:00

Nu toata lumea gandeste cu capul antenelor sau al ciutacilor, ( ba chiar pe unii dintre noi chiar ne deranjeaza similitudinea perceptiei asupra comportamentului presedintelui ) si nu toata lumea urmareste interpretarea faptelor ci doar faptele in sine . Va intrbati daca Basescu este un scelerat ? Nu Basescu nu este un scelerat este doar un mitocan , ceea ce in pozitia de presedinte este mai grav decat daca ar fi un oarecare criminal sau violator .Va intrebati "oare am innebunit cu totii ?" Nu cu totii , va asigur . Ma intreb , oare daca Basescu ar face chiar o fapta grava ce scuze i-ati gasi ? Mai spuneti ca lui Basescu " nu i se aplica judecata critica " ci " i se cauta cu indarjire incadrarea penala " Da aveti dreptate , nu i se mai aplica judecata critica ci doar judecata MORALA . De morala chiar credeti ca toata lumea a uitat ? Un filozof a uitat ? Gandirea unui filozof ar trebui sa graviteze in jurul ideii de morala . Mai spuneti ca "niciun om rational si onest nu poate accepta aceasta situatie . Ca sa o accepte , trebuie ceva sa il forteze sa o faca . Ce ? Forta unui sentiment coplesitor , capabil sa stearga granitele dintre notiuni si sa astupe golurile din rationamente . Acest sentiment este URA . " Domnule Patapievici sunteti " incremenit in proiect " dupa cum bine spunea prietenul dumneavoastra . Si totusi intr-un sens aveti dreptate . Dar in alt sens . E simplu URA si IUBIREA au acelasi mecanism . " Intensitatea " IUBIRII " fata de faptas a fost chemata sa acopere gravitatea faptelor care i se imputa " "Astfel ca , daca pentru " IUBIREA "cu care" este inconjurat , "nu exista nici o justificare rationala in fapte , exista totusi una , in mecanismele psihologice " Si da " nu mai conteaza faptele :" IUBIREA "le poate justifica " Si IUBIREA trece in fata ratiunii . Aceeasi IUBIRE pe care o declansase si Iliescu in sustinatorii sai . Va amintiti ? Si Iliescu putea face cele mai grave fapte pe care sustinatorii sai nu le vedeau . Incercati sa ne jigniti spunind ca suntem spalati pe creier dar jignirea se intoarce impotriva dumneavoastra . Credeti ca oamenii " îl detestă fără a putea indica vreun motiv plauzibil " Va spun un motiv . Ne este jena ca avem un astfel de presedinte , desi sunt convinsa ca dumneavoastra il considerati cel mai potrivit poporului roman . De multe ori si eu . Stim amandoi de ce ana_bis PS . - Si daca sunteti un om cu gust pentru experiment incercati sa scrieti 2-3 articole impotriva presedintelui Basescu si imediat deveniti in ochii sustinatorilor lui , macinat de ura , irational , vandut ,sustinator al nu stiu cui si multe altele pe care nu le mai amintesc .

User:

Pass:

Inregistrare | Login

e-mai

| Inregistreaza

Opinii
IULIAN COMANESCU: Moraru şi Ciutacu se ceartă, Băsescu pierde
PĂREREA LUI TERENTE
EDITORIALUL EVZ: Un pistol la tâmpla judecătorilor
[vezi toate]

SENATUL EVZ: Este Traian Băsescu un scelerat?

Horia-Roman Patapievici
Joi, 10 Septembrie 2009

Horia-Roman Patapievici: „Singurul cetăţean român căruia i se refuză prezumţia de nevinovăţie şi pentru care funcţionează în mod sistematic prezumţia de criminalitate este şeful statului”.

Întâmplarea de alaltăieri de la Sala Palatului ne arată unde am ajuns. Anunţul făcut de ministrul culturii, după concertul dirijat de Maxim Vengerov, că preşedintele îl decorează pe artist, a stârnit huiduielile unei părţi a sălii. Şi Toader Paleologu, şi Maxim Vengerov au trăit momente penibile.

Ce a înţeles Vengerov când, după ovaţionarea lui de către public, la anunţul onorării lui de către şeful statului cu o înaltă distincţie românească, a primit huiduieli în loc de aplauze? După gestul de a săruta decoraţia, pe care l-a făcut când a revenit în scenă, a înţeles exact ce trebuia: că huiduielile erau pentru preşedinte, nu pentru el.

Două lucruri trebuie imediat remarcate. Publicul de concert simfonic nu este publicul de stadion de fotbal. Cine se hotărăşte să huiduiască într-o atmosferă de Ateneu, acela îşi învinge două inhibiţii: prima, că aşa ceva nu se face acolo; a doua, că se va face de râs.

Ei bine, melomanii bucureşteni şi-au învins ambele inhibiţii, acceptând şi să fie neciopliţi, şi să jignească sensibilitatea unui artist care nu a făcut decât să le facă cel mai pur dar - al muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului, pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe cel care o acordase.

Au vrut să strige în gura mare că îl detestă pe Traian Băsescu. Într-un singur caz reacţia lor ar fi fost justificată: dacă şeful statului ar fi fost un scelerat. Este Traian Băsescu un scelerat? Unii au ajuns să creadă că da, spre stupoarea altora, care nu văd deloc acest lucru. Oare am înnebunit cu toţii? Ce separă aceste percepţii, nu doar divergente, dar opuse în chip monstruos, atât pentru bunul-simţ, cât şi pentru raţiune? Cine a înnebunit? În abisul acestei divergenţe stă zidită cheia înţelegerii (şi deblocării) situaţiei în care am ajuns.

Pentru a găsi răspuns la întrebarea „Este Traian Băsescu un scelerat?” există o cale simplă: faptele. Nu este însă, din păcate, şi o cale sigură, pentru că faptele, la noi, nu mai ajung singure la inteligenţă, ci numai însoţite de interpretările lor. Iar interpretările, la noi, bat faptele: le sufocă, le îneacă şi, în cele din urmă, le îngroapă.

Dar când e vorba de fapte gravisime, singurele care pot justifica raţional înverşunarea cu care e tratat Traian Băsescu, tot ar trebui să fie simplu. Faptele grave, tocmai pentru că sunt grave, sunt recunoscute imediat de toată lumea. Crima, de pildă. Violul. Or, nu există nici o faptă gravisimă care să îi poată fi imputată lui Traian Băsescu.

A făcut uneori gafe, a fost poate inabil, a ratat anumite ocazii, a fost în unele situaţii inadecvat. De acord. Dar suntem în zona venialului, nu a păcatelor împotriva Sfântului Duh! Bineînţeles că faptele lui Traian Băsescu, ca preşedinte, trebuie continuu scrutate şi evaluate critic - nici o îngăduinţă faţă de oamenii care au puterea de a ne schimba vieţile fără consimţământul nostru. Dar nu asta se întâmplă!

Lui Traian Băsescu nu i se aplică judecata critică, i se caută cu îndârjire încadrarea penală. Singurul cetăţean român căruia i se refuză prezumţia de nevinovăţie şi pentru care funcţionează în mod sistematic prezumţia de criminalitate este şeful statului.

Avem, prin urmare, acest paradox: există un consens asupra sceleratului, în absenţa unui consens asupra faptelor scelerate. Ceea ce înseamnă că mai întâi a fost fabricată eticheta de scelerat şi abia apoi a început căutarea faptelor scelerate. Avem un condamnat căruia i se caută cu frenezie motivele condamnării.

Înainte de a fi clar de ce e condamnat, e foarte clar că merită condamnat. Or, niciun om raţional şi onest nu poate accepta această situaţie. Ca să o accepte, trebuie ceva să îl forţeze să o facă. Ce? Forţa unui sentiment copleşitor, capabil să şteargă graniţele dintre noţiuni şi să astupe golurile din raţionamente. Acest sentiment este ura.

Pentru a putea fi considerat criminal în absenţa crimelor, Băsescu trebuia urât pentru că e Băsescu (adică grosolan, necioplit, lipsit de maniere). Intensitatea urii faţă de făptaş a fost chemată să acopere lipsa gravităţii faptelor care i se impută. Astfel că, dacă pentru ura cu care este vânat şi batjocorit nu există nici o justificare raţională în fapte, există totuşi una, în mecanismele psihologice.

Ca să ne împiedicăm să vedem că nu avem dreptate, urâm. E un mecanism psihologic simplu şi universal. Nu mai contează faptele: ura le poate justifica şi absenţa, când nu există nimic în favoarea noastră, şi mărturia, atunci când ne sunt împotrivă.

Declanşarea acestui mecanism psihologic în minţile oamenilor a fost isprava televiziunilor zise de ştiri şi a presei scrise, pe care interesele mogulilor le-au transformat în instrumente de exterminare publică a adversarilor. Activarea cu succes a acestui mecanism psihologic este demonstrată de huiduielile pe care le-am putut auzi la Sala Palatului.

Ura a trecut în faţa raţiunii şi a obnubilat buna creştere. Cine a câştigat? Numai instigatorii. Instigaţii sunt şi ei victime, ale manipulării psihologice. Căci, dacă analiza mea este corectă, nu publicul este cel care, de fapt, urăşte, ci mecanismul psihologic de care am vorbit mai sus urăşte în el, în locul lui. Nu este o reacţie a oamenilor, este un răspuns orb al mecanismului.

Marele şi nimicitorul triumf al spălării pe creier anti-Băsescu, care îşi arată acum roadele, constă în faptul că oamenii care îl detestă fără a putea indica vreun motiv plauzibil al urii lor reacţionează la stimulii programaţi ai televiziunilor ca nişte mecanisme pavloviene. De aici lipsa de atenţie faţă de context, de aici indiferenţa la uzanţe, de aici insensibilitatea la exagerări şi la depăşirea limitelor. Tot de aici lipsa dubiilor, uniformitatea, precum şi forţa reacţiilor.

cateva versuri alegoricedominic diamant - Luni, 14 Septembrie 2009, 13:04

Intr-un organism bolnav
O celula sanatoasa
Intr-un organism bolnav/ O celula sanatoasa/ E ceva nespus de grav// Si-atunci,fiecare brav/Impostor,la el acasa/ Hotaraste;"Ori sa moara/
Ori sa fie grabnic scoasa !"
Am zis !
Impostor,la el acasa,
Hotaraste :"Ori sa moara,
Ori sa fie grabnic scoasa !" Am zis !