Ne fixasem întîlnirea
pentru sîmbătă, la 09.30-09.45. Am ajuns prea devreme. Mi-a
deschis uşa în pijama şi a revenit după un sfert de oră,
perfect aranjată, elegantă, dar fără afectare, impecabilă, fără
să fie strictă. După ce am schimbat curtenitor cîteva vorbe,
mi-am motivat sosirea precipitată: aveam o întîlnire de
la care mi-era greu să lipsesc. „– V-am adus din partea lui
Laurence Tacou Cahier de l’Herne consacrat lui Emil Cioran, precum
şi cartea lui inedită, Sur la France. Au avut un ecou extraordinar.
Am venit puţin mai devreme din cauza unei conferinţe de presă pe
care n-aş vrea s-o ratez. Vă rog să mă scuzaţi.“ „– Ce
păcat, mă gîndeam că o să staţi mai mult, căci voiam să
vă arăt tot ce am putut găsi la Sibiu din manuscrisele lui Emil“,
moment în care dna Eleonora Cioran, cumnata lui Emil şi soţia
fratelui său, Aurel, se îndreaptă către un mic dulap din
care scoate un prim dosar. Aşa a început drumul către
trecutul acestui om pe care l-am cunoscut, l-am respectat şi l-am
iubit. În acest apartament confortabil şi seducător, situat
undeva pe dealurile Sibiului, îi regăseam originile şi eram
cuprins de exaltare la vederea manuscriselor, o stare la care visasem
întotdeauna, dar pe care teama de arhive îmi interzisese
să mi-o satisfac.
Recunoşteam scrisul lui Cioran, aici în
formare, nu era încă cel din anii ’70-’80, însă
paginile aveau ştersături, ca şi mai tîrziu, pînă
într-acolo încît parcă simţeai mişcarea furioasă
a peniţei, care tăia un fragment pentru a continua textul fără
cea mai mică discontinuitate. Atunci cînd pagina e aproape
complet tăiată, nu trece mai departe dacă nu e scrisă în
întregime, lucru care mă surprinde. Nu e nimic fragmentar în
dispoziţia acelui Cioran aflat la începuturile lui. În
paginile tîrzii ale Caietelor sale, cuvintele sînt
aruncate la grămadă, dezordonat, cu spaţii albe între ele,
care se pare că nu-i plăceau în tinereţe, cînd umplea
paginile de la un capăt la celălalt. Răsfoiesc un text din acea
epocă, Îndreptarul pătimaş, pe care cineva l-a copiat, cu un
scris rotund, liniştit, fluid – poate Aurel? –, pentru a mă
apleca apoi asupra textului original, care indică o nervozitate
intensă, remuşcări violente, dar nu prin grija faţă de detaliu
sau prin oprirea microscopică asupra cuvintelor şi a virgulelor,
asupra respiraţiilor subtile. Cioran se supune logicii fluxului şi,
sub imperiul acestuia, scrie precipitat. „Într-o zi voi citi
cartea aceasta“, îmi spuneam, aflat fiind sub impactul
întîlnirii cu paginile neliniştite ale tînărului
din Sibiu.
Eleonora se întoarce la dulapul
care adăposteşte depozitul inestimabil al unei tinereţi
îndepărtate, pe care îmi permite s-o vizitez în
tăcerea acestei camere înscrise pentru totdeauna în
rîndul celor mai de preţ amintiri ale mele. Prind astfel
contur anii de formare şi, în tăcerea de pe strada Dealului,
descopăr imaginea unui alt Cioran, laborios şi studios, nu acel
Cioran dezinvolt şi fremătător, pe care l-a schiţat el însuşi
în operele sale pariziene. Sub ochii mei se succed pagini
întregi. Pagini înnegrite de citate, umplute de la un
capăt la celălalt, pagini grele, în sensul profund al
termenului, pagini ale adolescentului îndrăgostit de cărţi,
care nu-l vor mai părăsi niciodată. Citeşte Spengler şi
Kierkegaard, Bergson şi Groethuysen, în dezordine, transcrie
pasaje lungi, foarte lungi, în limba de origine, nu le traduce,
fixează textul aşa cum şi-a lăsat el amprenta asupra tînărului
exaltat care era atunci. Îi citeşte pe ruşi, mai ales pe
Dostoievski şi pe Berdiaev: de cîte ori nu va reveni la ei mai
tîrziu! Pe Berdiaev îl iubea şi, la Paris, mi-a vorbit
de el de mai multe ori. Nu ştiam – pînă în această
dimineaţă – cînd îl descoperise. Teancul acesta de
file pare a fi focarul viitoarelor incendii, al erorilor şi al
freneziilor devastatoare, focarul nebuloasei iniţiale care,
ulterior, se va cristaliza şi va ajunge să se transforme în
constelaţie. Cititorul furios, povesteşte Eleonora, se întîlneşte,
în epocă, cu muzicianul care încearcă să devină
Cioran. Exersa cu încăpăţînare şi-mi place să mi-l
imaginez cîntînd Beethoven dimineaţa, iar seara
cufundîndu-se în lectura filozofilor germani, acolo, sub
cerul înstelat al Sibiului, „oraş cu stea“, pentru a-l
cita pe un prieten, Constantin Chiriac. Cioran va renunţa la dorinţa
de a deveni violonist cînd îşi va da seama de limitele
sale, dar nevoia de muzică nu-l va părăsi niciodată. Îl
înţeleg, în apartamentul Eleonorei, şi-mi aduc aminte
de toate momentele de fericire evocate în Caiete – singurele
momente –, acelea în care muzica îi aducea o pace pe
care cuvintele i-o interziceau.
Eleonora ştie că am sacrificat de
mult „întîlnirea“ care, cu o oră înainte, mi
se părea inevitabilă şi, fără să mă întrebe cît aş
putea să mai stau, deschide albumul de fotografii. Apare întîi
figura tatălui, bărbat cu o frumuseţe de ermit iluminat de
credinţă – chip emaciat, privire dreaptă, umbrită de
melancolie, fotografiat din profil, ca şi cum ar fi acceptat să fie
fotografiat, dar fără să vrea să se expună; urmează mama,
baroneasă, înnobilată de unguri în secolul al
XVIII-lea, femeie puternică, ce se subţiază treptat, devenind mai
frumoasă, o femeie care, confruntată cu dificultăţile familiei,
va şti să deschidă un mic magazin de covoare, de unde va proveni
covorul agăţat pe peretele biroului lui Cioran, în rue de
l’Odéon, nr. 21.
„Nu putea să se despartă de el. Era
lucrul la care ţinea cel mai mult. Nu voia nimic altceva... cu
excepţia florilor, pe care dorea mereu să le aibă în
preajmă. Cînd am fost să-l vedem la Paris şi ne-a văzut
valizele cu cadouri, a spus zîmbind: «Les voilà,
les orientaux»“.
În fotografii, urmează calea
mamei sale, căci, ca şi în cazul ei, chipul la început
bucălat se subţiază, se rafinează, fără să se apropie
niciodată de acela al tatălui, cu care seamănă fratele său,
Aurel, „cel mai frumos din familie“, cum spunea el. Acesta va
face şapte ani de închisoare. „Toţi bărbaţii din familia
mea au fost la închisoare“, spune, pe un ton maliţios,
Eleonora. „Noica, marele prieten al lui Cioran, a făcut şi el
închisoare, dar îmi povestea că asta i-a permis să-şi
pună ordine în idei, să-şi aducă aminte tot ce citise, să
se pregătească pentru opera pe care o avea de înfăptuit“.
Mărturisirea aceasta contrastează cu fotografia pe care o am în
faţă, în care îl văd pe tînărul Cioran îmbrăcat
după moda vremii, în timp ce Noica îşi afişează, cu
panaş, pantalonii bufanţi şi o ţinută extravagantă: pozează în
dandy pe colinele Transilvaniei. Urmează alte fotografii,
legitimaţii de student, numeroase – se ştie că Cioran şi-a
prelungit cu bună ştiinţă studiile, pentru a profita de aceste
legitimaţii, păstrate în dosarele aflate în posesia
Eleonorei – permise de lectură în marile biblioteci, dar
nimic altceva. Nici un document civil, nici un act de identitate,
nimic... Apoi, ultima fotografie, cu Simone Boué stînd
în picioare alături de o persoană necunoscută, Cioran stă
jos, dar nu mai e din lumea aceasta.
Conversaţia noastră îşi
urmează liberul curs şi, ca medic, ea se amuză aflînd că,
într-o zi, Emil Cioran, punîndu-şi mîna dreaptă
pe coperta unei cărţi groase, ca să arate astfel puterea
convingerii sale, mi-a zis: „– Este dicţionarul Vidal*, cartea
tuturor medicamentelor, cartea cărţilor. Este maestrul meu“. Şi,
în clipa aceea, a izbucnit în rîs, în rîsul
lui homeric, al cărui ecou îl aud şi astăzi. Dar vorbele
sale, întoarse în deriziune în ultimul moment, nu
şi-au pierdut totuşi valoarea de confesiune secretă. Sănătatea
îl obseda: ceaiurile, regimurile, precauţiile... Cum aş putea
uita ziua în care, vrînd să o luăm pe o scurtătură în
apropiere de Odéon, şi-a exprimat dorinţa de a o evita în
mod expres: „– Nu, hai să o luăm pe bulevard, pentru că pe
aici e prea mult curent“. A rîs imediat după aceea... însă
asta arăta cît era de atent la cea mai mică precauţie, şi
lucrul continuă să mă amuze şi astăzi. Era ceva din acel
Schopenhauer din viaţa de zi cu zi la acest Cioran „ipohondru“.
Eleonora se bucură ascultînd poveştile despre un Emil pe care
ea l-a cunoscut prea puţin. Sau... la distanţă.
Mai tîrziu, cu un aer destul de
dezamăgit, povesteşte că n-a fost respectat contractul care consta
în acordarea unei burse la doi tineri cercetători avînd
drepturile de autor asupra textelor lui Cioran apărute în
România. Aceştia ar fi putut să se dedice păstrării acestor
teancuri de foi care luminează „anii de formare“ ai lui Cioran.
Astăzi, resemnată, ea se arată
sceptică în privinţa altor iniţiative: „– La Răşinari,
la Emil, statuia lui are nasul spart şi e lăsată de izbelişte.
Aleşii locali l-au preferat pe Goga, poetul născut în satul
lor, şi au împiedicat proiectul unei case memoriale. Mi-ar
plăcea să mai încerc o dată să-i conving, dacă Laurence
m-ar putea ajuta“. O liniştesc spunîndu-i că o să fac pe
intermediarul pe lîngă actualul ministru al Culturii.
„Spuneţi-i că l-am cunoscut bine pe Noica, era prietenul tatălui
său“. Lucrul mă tulbură... ca şi cum mai era nevoie de o
asemenea precizare, ca şi cum numele lui Cioran nu ar fi fost
de-ajuns... Eleonora ştie că, în România, legea
bizantină a „pilei“ rămîne sacrosanctă. O casă
memorială, da, dar ar fi şi mai potrivit dacă un mare sculptor ar
fi invitat nu să cioplească un bust, ci dimpotrivă, pentru a aşeza
în aceste locuri, care, pentru Cioran, „erau paradisul“, o
operă capabilă să amintească de trecerea lui pe aici. Şi îi
povestesc că Brâncuşi, pentru a-l onora pe Spiru Haret, aşa
cum i se ceruse, se gîndeşte nu să ridice o statuie, ci să
sape o fîntînă. „Cine va săpa fîntîna lui
Cioran lîngă Coasta Boacii?“. „Aveau voie să se joace
acolo pînă la ora 5 după-masa, după care tatăl îi
aduna ca să le vorbească. A fost marele educator al lui Emil. Da, o
fîntînă ar fi o idee bună.“
O părăsesc pe Eleonora şi nu mă pot
împiedica să nu trec, o ultimă dată, înainte de a
pleca, prin faţa casei lui Cioran, la Sibiu. Şi-mi imaginez căminul
protopopului – grad înalt în ierarhia ecleziastică la
care ajunsese tatăl lui Cioran – înconjurat de familia lui,
mama, copiii, şi aud pentru o clipă sunetul viorii tînărului
Cioran, ca şi scîrţîitul peniţei sale de atunci.
––––––––––––––––
* În Franţa, dicţionarul Vidal
reuneşte ansamblul rezumatelor privind caracteristicile produsului
pentru medicamentele produse în laboratoarele farmaciilor.
Medicamentele sînt prezentate în ordine alfabetică.
Dicţionarul înregistrează toate medicamentele comercializate
în Franţa şi este reînnoit în fiecare an (n.
trad.).
Traducere din franceză de
Adina DiniŢOiu
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters