Să ne amintim: „Absolvenţii noştri
vor obţine diplome recunoscute în orice ţară membră UE,
putîndu-se bucura de avantajele unui loc de muncă acolo“,
grăia cu mîndrie şi emfază, pe la o conferinţă din 2004,
una dintre diriguitoarele educaţiei din România. Conferinţa
era organizată în jurul temei asigurării calităţii
educaţiei în învăţămîntul liceal, iar citatul
este din Evenimentul zilei. Am auzit fraza asta sau ceva asemănător
de zeci sau sute de ori, la conferinţe, seminare, workshop-uri şi
la fel de fel de întruniri la care am participat, fiind
interesat de educaţie. Dar de la a zice la a face e cale lungă.
Şi anul acesta bacalaureatul nu a fost
decît o dezamăgire în plus. Reiau întrebarea din
articolul trecut: „Ce mai certifică examenul de bacalaureat în
România anului 2008?“. Ce angajator din Uniunea Europeană va
privi bacalaureatul din România cu încredere, ca pe o
certificare de cunoştinţe în vederea unei angajări pe o
poziţie oricare alta decît de muncitor necalificat?
În ţările cu mult mai
civilizate decît cea în care trăim noi, un partid
politic poate cîştiga alegerile dacă prezintă o bine pusă
la punct şi credibilă platformă electorală avînd în
centrul atenţiei TEMA EDUCAŢIEI! Incompetenţii care (cu fix 2
excepţii – Marga şi Miclea) s-au schimbat în ultimii 20 de
ani în fruntea Ministerului Educaţei, oameni lipsiţi de
viziune şi lucrînd cu un staff tehnic retrograd, au făcut ca
problemele educaţiei să se situeze între acut şi cronic.
Astăzi parcă nimic nu irită mai mult în societatea noastră
decît bîlbîielile şi incompetenţa acestei
instituţii retrograde. Ministerul Educaţiei, care, cu fiecare nouă
„măsură“ nefundamentată suficient, se depărtează mai mult de
lac şi se apropie de puţ. Educaţia începe să devină şi la
noi o temă serioasă de dezbatere. Şi asta nu pentru că ne-am fi
deşteptat ca societate, ci pentru că paharul se umple pe zi ce
trece. Internetul freamătă de frustrările elevilor, părinţilor
şi profesorilor, iar cele mai comentate articole şi cele mai
vizitate bloguri şi forumuri de dezbatere sînt cele pe teme de
educaţie. Presa nu oboseşte în a întoarce subiectul pe
toate feţele, numai funcţionarii Ministerului Educaţiei şi
ministrul lor stau, parcă, într-o fortăreaţă, surzi la
asaltul modernităţii.
Încep să sper că, şi în
România, partidul care va avea cea bună ofertă electorală în
domeniul educaţiei va putea cîştiga alegerile, folosindu-se,
în special, de această temă. Şi dacă va cîştiga
alegerile va trebui să fie surd la vocile conservatoare ale
sindicatelor. Educaţia, în afară de oameni competenţi care
să cunoască procesele sistemice, are nevoie de lideri autentici,
care să poată gestiona schimbarea. Pînă acum nu a avut parte
de aşa ceva, cu aceeaşi excepţie – fostul ministru Marga. Dar
asta este, deja, istorie. Educaţia nu se va schimba doar prin măsuri
şi procese manageriale. Are nevoie de oameni care să aibă puterea
de a inspira întregul corp profesoral, de oameni care să fie
urmaţi. Are nevoie exact de contrariul oferit de exemplul
politrucilor Hărdău sau Adomniţei, care nu au fost nici măcar
buni manageri. Dacă managementul gestionează complexitatea,
leadership-ul gestionează schimbarea. Avem nevoie de o adevărată
personalitate în fruntea acestui minister bătut de soartă, de
un lider adevărat, cu experienţă de manager. De cineva cu viziune
şi care să fi coordonat proiecte din acelea mari, de milioane de
euro, din fonduri internaţionale, în România sau în
lumea largă. Avem astfel de oameni, numai că nu se prea lasă
atraşi în politică. Acum să aşteptăm alegerile şi să
vedem ce partid ne propune o asfel de personalitate. Să sperăm că
nu vom fi încă o dată dezamăgiţi.
Mă îndoiesc că schimbarea va
putea veni din interior. Am avut cîteva iniţiative şi
propuneri indrăzneţe (chiar dacă nu întotdeauna suficient de
bine articulate) din partea unor oameni din societatea civilă sau
din sectorul privat. Una dintre cele mai interesante a fost şi
rămîne „Şcoala pe bune“ propusă de Marian Staş.
Problema acestor iniţiative mari şi sistemice nu este lipsa de
viziune, ci puterea de a „vinde“ acestă viziune. Aceşti oameni
au nevoie de partide, aşa cum partidele au nevoie de ei. Şi,
evident, a te înscrie într-un partid şi a începe
să te duci la şedinţe şi să-ţi consumi energia la filialele
locale nu este o soluţie.