OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simona POPESCU
Lucrari in verde sau Pledoaria mea
pentru poezie
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2006, 336 p.

Simona Popescu ne-a daruit un obiect bizar, un fel de „margica de Murano cu-o floricica alba la mijloc gasita in fata unui cinematograf“. Prin ea se vede, precum intr-un film suprarealist, lumea ca un organism viu ori ca o forma fractalica ce reproduce „organele verzi (lastari, copili, ciorchini, frunze)“ ale vitei de vie. Si se mai vede calutul de mare Hippocampus, „frumos, intact s…t pe cale de disparitie“, plus „o gramada de scoici, printre care si un frumos Litteratus“ si pietricica verde din „geanta cam jerpelita de poet“ a lui Emil Brumaru.

- Dezlantuire vizionara si asumare a concretului deopotriva
Lucrari in verde sau Pledoaria mea pentru poezie e o carte cu tilc, nu departe de parabola, despre Poezia din cartile Poetilor si despre poezia din (i)realitatea imediata, despre felul cum privesc/citesc poezia oamenii zilelor noastre (invatacei, critici, „kritikusi“) si despre lentilele de corectie de care au ei nevoie spre a o percepe. „Scriu s…t pentru oamenii inteligenti care au pierdut instinctul poetic“, ne lamureste autoarea. Pentru cititorii tineri, naivi, recuperabili, pe care viata nu i-a „ticalosit“ inca. Spirit copilaros-absolutist (de unde si farmecul literaturii sale), autoarea este, ca moralista neconcesiva, prea putin contaminata, malgré soi, de relativismul postmodern. Moralismul, moralizarea, pedagogia sint totusi ingrediente noi in poezia Simonei Popescu. Din fericire, nu acestea primeaza; Lucrari in verde scapa de capcana tezismului in care s-ar fi putut intimpla sa cada. Poate doar citeva gesturi si ticuri „de catedra“, poate doar citeva mici poeme vituperante – prea realiste, prea satirice – pe tema ticalosiei sau a moralitatii, poate doar unele accente cam stridente de militantism pro-optzecist, poate doar mai putin gratuitele rafuieli cu poezia (neo)modernista aduc ceva tulbure in atmosfera de lux, calm si voluptate imaginativa a cartii.

in rest: un regal poetic, dezlantuire vizionara si asumare a concretului deopotriva, brianta echilibristica intre vis si realitate, intre ascunsa lume a sinelui si luxurianta lume a obiectelor, intre livresc si traire, intre „minte si inima“ („Eu ma gindesc cu inima mea“). Contrariile nu dezbina, in poezia Simonei Popescu, ele se armonizeaza – ca intr-un cosmos presocratic – intr-un „ansamblu multiform“ si proteiform, intr-o viziune magica. Poezia aceasta nu simbolizeaza, este ea insasi un simbol. Un tot, un organism nedivizat. Sy, Profy si Scry sint una si aceeasi fiinta supravietuind in spatiul securiza(n)t al poeziei ca intr-un „palat ideal“. O poezie serena, jucausa, copilaroasa (departe de otioasele crize/sciziuni ale eului modern), nu mai putin stranie prin aceasta si nu mai putin grava. O „tara a minunilor“ avind drept lege mitul copilariei/ingenuitatii. „Dar cum sa vorbesti despre poezie? Cum sa o faci? Cum sa faca Profy si Scry sa ajunga la inima unor copii de douajdeani? s…t Stati asa! Nu sariti, nu va suparati! V-am facut copii, doar ca sa rimeze cu Scry! V-am facut copii pentru ca sinteti, de fapt, ca si mine – nu va suparati! – niste derutati...“ Poezia Simonei Popescu se copilareste, se retrage in ochiul receptiv la miracol al celui intelept ca sarpele si curat ca porumbelul. E calitatea sa esentiala, marca sa de unicitate. Si cind spun unicitate nu exagerez cu nimic.

Nu poti incadra poezia Simonei Popescu intr-o serie si in nici un caz nu o poti aseza, cuminte, sub eticheta pe care scrie Postmodernism (chiar daca autoarea este o ferventa adepta a postmodernismului). Termenul trimite in prea multe directii ca sa mai semnifice un lucru precis. Nu voi discuta deci despre Lucrari in verde ca despre o opera postmoderna, ci, pur si simplu, ca despre o foarte originala Carte de Poezie. Un text amplu, poros, stufos, stratificat, animat de o viziune a totalitatii, un morganatic, nemarturisit „Aleph la puterea Aleph“, la care poeta se gindea probabil mai de mult. intr-un eseu de acum douazeci de ani (Sensul poeziei, astazi), publicat in revista Dialog, Simona Popescu vorbea efuziv despre un ideal al textului ca „ansamblu multiform, multitematic“ vehiculat de un „limbaj care reunifica“, fiind capabil „sa refaca o globalitate (si nu sa copieze «cadre»…)“. Un ideal al Textului-cosmos, al textului „total“ prezideaza Lucrarile in verde.

„Scry a tras cu ochiul la bucatari, la cofetari, la paianjen, la lucratoarele pe goblen, la gradinari, la impletitorii de cosuri, de lina, de matase, de ate subtiri, la lucratorii in piatra si vopsele, la jucatorii de go, la practicantii artelor martiale, la practicantii artelor ne-martiale, la cei ce croseteaza muzici, la DJ, la remixeri, la luptatori, la constructorii de bolti rotunde, la crescatorii de vita de vie, la lucrarile lor in verde, la pasarile care-si construiesc cuibul, la restauratori, la micii descoperitori, la serendipityfrati, la vrajitorii din carti, la mesteri de tot soiul, la reparatori, la interpreti, la traducatori, la navigatori, la oceanografi, la scafandri, la piromani, la copii, la dansatori, la maestrul de lumini, la bricoleuri, la computeristi si la tot felul de anonimi, incredibili… avangardisti“. Poetica mixajului, a eterogenitatii, a perspectivelor multiple, a dialogismului bine orchestrat e cultivata indraznet si convertita in spectacol: de la o pagina la alta vedem cum discursul inghite tot mai multe formule, cum jocurile imaginatiei si jocurile de limbaj se concureaza voios unele pe altele. Aceasta carte a cartilor Simonei Popescu este un poem-roman (sau un „Bildungspoem“), un basm, o epopee, un jurnal (de creatie), un eseu, o halucinatie onirica, o piesa de teatru atipica (ar putea fi dramatizata, cum s-a intimplat cu Levantul lui Mircea Cartarescu), o po(i)etica, o polemica dusa cu criticii opaci, o jucarea mestesugita, o antologie din poezia universala, o agenda cu observatii despre studentii de la Litere, un manual de literatura, un curs de poezie si, in cele din urma, o pledoarie pentru contemplatie, pentru intelegerea poetica a lumii.

- Ideologia (fie ea si artistica) strica poezia
Povestea lu’ Profy si a preaiubitilor sai studenti este partea „romanesca“ a Lucrarilor in verde. Am putea-o subintitula astfel: ...in care se arata cum Profy merge la Fabrica (de mina cu Sy si cu Scry, invizibile pentru profani) si le vorbeste invataceilor – celor inteligenti, vii si celor imbatriniti, cu fete gri (Notitarilor, fascinatilor de Cifra) – despre Inel si Stapinii Inelului, despre Hippocampus, despre poezia-vis de la Gellu Naum si poezia-scrisoare a lui Frank O’Hara, despre Ghilgames, despre Maldolor, despre „poezia“ din teoriile lui Deleuze ori Mandelbrot, despre Susan Sontag cea ostila hermeneuticilor agresive, dar si despre Pink Floyd, Jim Morrison si alte muzici si faze, despre Arizona Dream ori despre filmele lui Almodovar sau David Lynch, despre ei insisi si despre pricinile pentru care nu cunosc bucuria de a scoate de pe rafturile bibliotecii un volum de poezie...

Povestea e lunga, cu multe bucle, cu „pasaje de trecere“, „convertoare de semnal“, harti, viaducte, generatoare, „noduri-terminale-fire“ s.a.m.d. si are happy-end: uzind de sofisticate „convertoare de semnal“, Profy reuseste sa-i atraga pe invatacei in confreria Cititorilor de Poezie, ii convinge ca „se poate vorbi OMENESTE despre poezie“, nu doar in jargonul profesoarelor de liceu sau al kriticusilor, si incep sa scrie un roman colectiv, Rubik (detaliu real). in interiorul povestii sint lectii minunate despre poezie, citate din poetii care nu imbatrinesc niciodata. intre ei: Ezra Pound, Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud, Novalis, T.S. Eliot, Whitman, Bacovia, Dimov, Gellu Naum, Mircea Ivanescu, Horatiu, Sei Shÿnagon, Esenin, Osip Mandelstam, Garcia Lorca, Rilke, Williams Carlos Williams, Hölderlin, Coleridge, Wordsworth, poeti chinezi, poeti latini, poeti arabi – multi, din toate timpurile, din toate colturile lumii. Mai sint apoi bogatele, regizatele indicatii de la subsol, giumbuslucuri, tumbe ca la Ion Budai-Deleanu. ii gasim aici pe Hermeneutila, Idiotiseanu, Adevarovici, Pitru Merea, Eruditian, Nietzschefilul, Gastronomila, Profesorul Ardelean, Mis Marple si atitia altii. Sint si pagini de jurnal cu sound autentic. Sint, nu mai incape vorba, o sumedenie de poeme cum rar se mai scriu. De pilda, Despre regenerarea nevazuta si bonsaiul uscat inviat de privirea magnetica a unei pisici sau lungul poem Una este luna (Despre realitate).

Ce pacat ca Profy rupe din cind in cind vraja, alterindu-si vocea prin diatribe prozaice adresate modernistilor revoluti! Ca in Despre urechi, Camp, pomo si anii ’80. „Teoria nu strica omenia