În căutarea Mitteleuropei pierdute

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Micromonografia despre Urmuz (Editura Aula, 2002) a lui Adrian Lăcătuş, lector la Universitatea Transilvania din Braşov, anunţa nu doar un critic consistent, „cu idei“, ci şi un proiect deosebit de interesant. Bineînţeles, a vedea în autorul Paginilor bizare nu un „revoluţionar“ avangardist avant la lettre, ci un conservator eretic, sceptic, afin „crizelor modernităţii“ central-europene nu era deloc de colo; dar cum să nu te incite ideea explorării in extenso a unei aşa-numite „modernităţi conservatoare“ proprii spaţiului central-european?

Adrian LĂCĂTUŞ, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2009, 210 p.

Ei bine, proiectul în cauză – avînd drept suport o teză de doctorat – s-a materializat între timp într-un volum. Un volum dens, ambiţios şi concis, care începe ca un studiu şi se încheie ca un manifest identitar. Apărut la editura Universităţii braşovene, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale corectează maximalismul vag al titlului prin rezonabilitatea moderată a subtitlului (şi a abordării efective de pe parcursul lucrării). De altfel, dintru început, autorul se declară conştient de capcanele acestui maximalism conceptual („Deşi titlul acestui studiu a fost formulat cu o temeritate ce poate indica ignorarea multiplelor nuanţe, dileme, contradicţii sau perspective ce obscurizează aceste două concepte, spectrul unei determinări nominaliste a fost o permanentă ameninţare“).

O modernitate clasic-liberală

Aşa stînd lucrurile, ceea ce era anunţat ca general devine, prin reducţii succesive, particular. Mai exact, modernitatea conservatoare investigată apare ca o formă, printre altele, a conservatorismului liberal şi a modernităţii intelectuale europene. Definirea ei ca o „formă distinctă şi specifică de spiritualitate“ (cum o numeşte Caius Dobrescu într-un text de pe coperta a patra) implică (potrivit aceluiaşi Caius Dobrescu) o „metodă de analiză personalizată şi inovativă“, prin care „concepte tradiţionale ale comparatismului – e.g. «teme», «motive» – sînt resemnificate într-un mod cu totul original. Nu ni se oferă un simplu studiu empiric al unor asemenea entităţi ideale. Mult mai curajos, criticul îşi propune să cuprindă toate variabilele unei forme de sensibilitate intelectuală şi morală. În acest fel, el recompune cîmpul de vibraţii expresive al unei idei...“. Situarea este corectă. La drept vorbind, nici nu era nevoie de un nou „studiu empiric“, cîtă vreme avem deja la dispoziţie strălucitele abordări ale Vienei fin de siècle realizate de Carl Schorske, Allan Janik&Stephen Toulmin, Jacques Le Rider ş.a. Pe de altă parte, enorma varietate a problematicii impunea de la sine o „strategie a scurtăturilor“. Studiul concentrat (sub 200 de pagini) şi deliberat fragmentarist al lui Adrian Lăcătuş este elaborat în maniera „muzicală“, kunderiană a „temei cu variaţiuni“, renunţînd la utopia abordării compacte şi, pe cît posibil, exhaustive, în favoarea unor explorări intensive, deschise, cu un marcat caracter autoreflexiv.

Metoda predilectă pare a fi cea a studiilor de caz (de exemplu, lectura lui Kierkegaard şi a lui Nietzsche în cultura Europei Centrale, importanţa eticului în gîndirea lui Wittgenstein, teoriile despre roman ale lui Lukács, Broch, Adorno, imaginile modernităţii în scrierile lui Milan Kundera, ideea de tradiţie în romanul despre Braşov al sasului Adolf Meschendörfer ş.a.m.d.). Luînd în discuţie „cazuri“/individualităţi foarte diferite, criticul privilegiază, wittgensteinian, „asemănările de familie“ dintre ele. Nici capitolul-cadru din deschidere, despre „tradiţiile politice, religioase şi estetice ale culturii Europei Centrale“, nu-şi ţine promisiunile maximaliste din titlu. Sau, lăsînd la o parte caracterul mult prea rezumativ, şi le ţine încercînd să abstragă un soi de „chintesenţă“ ideală a spiritului Vienei, cu focalizare expresă asupra iosefinismului („Iosefinismul nu a murit odată cu Joseph al II-lea. El a trecut în secolul al XIX-lea constituind sursa comună a liberalismului şi conservatorismului.

Această origine comună fondatoare a reprezentat şi principiul în numele căruia aceste două direcţii ale secolului al XIX-lea au găsit calea de a se armoniza în cultura şi societatea austriacă într-o coexistenţă ce a părut stranie şi paradoxală. Este vorba de principiul suprem al ordinii şi echilibrului statului centralizat habsburgic“).

Capcana reducţionismului idealizant

Potrivit autorului, deşi resurecţia naţionalismelor şi a antisemitismului din perioada Kakaniei decadente a „întinat“ această armonie imperială, prilejuind reacţii radical-individualiste de tip Nietzsche, Karl Kraus, Freud etc., gînditorii şi/sau romancierii central-europeni ai veacului al XX-lea nu vor înceta să le ilustreze şi să le apere în subsidiar. O face şi Adrian Lăcătuş, pentru care „modernitatea conservatoare“ înseamnă de fapt conservarea acestui ideal de modernitate. O modernitate clasic-liberală, în care individualismul sceptic faţă de uniformizare şi kitsch, raţionalismul luminat, responsabilitatea etică şi morală, tradiţia meritocraţiei şi a edificării de sine, sensibilitatea faţă de diversitatea contingenţei şi de particularităţile concretului istoric, realismul ironic, refuzul utopismului anarhic şi revoluţionar constituie principalele jaloane. Urmărindu-le cu destulă fineţe ocurenţele în scrierile autorilor sus-menţionaţi – dar şi în ale altora, din aceeaşi familie de spirite –, criticul pledează implicit şi, de la un punct încolo, explicit pentru un sistem de valori şi pentru o forma mentis. E mai greu de înţeles, totuşi, în ce fel poate fi Nietzsche asimilat „modernităţii conservatoare“. Cît despre gîndirea lui Wittgenstein – cu importanţa acordată concretului, eticului, clarităţii şi autenticităţii –, ea poate fi asimilată unei forme de conservatorism intelectual doar printr-un exerciţiu contorsionist... Există, fireşte, o importantă componentă conservatoare („antimodernă“, în termenii lui Compagnon; prin urmare, nu tradiţionalist-romantică) în modernitatea europeană şi în diferitele forme de modernism, dar conceptul cu care operează Adrian Lăcătuş mi se pare prea difuz pentru a fi întotdeauna convingător. Unde mai pui că, insistînd prea mult asupra unor modele austriece şi germane, autorul tinde să cadă, uneori, în capcana reducţionismului idealizant. Una dintre consecinţele acestui reducţionism este ignorarea – oarecum în maniera braşoveanului Meschendörfer din Die Stadt im Osten – a gravelor clivaje identitare ce au dus, finalmente, la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar (apropo, dimensiunea maghiară a culturii Europei Centrale lipseşte aproape cu desăvîrşire din studiul lui Adrian Lăcătuş). Fără îndoială, discursul elegant şi precis, personal şi riguros al criticului vădeşte nu numai o bună „dicţiune a ideilor“, ci şi o asimilare temeinică a gîndirii filozofice şi literare.

De asemenea, capacitatea de a urmări esenţialul chiar şi în aparentele digresiuni. Întotdeauna clar, sobru, autorul e străin de prolixitate, preţiozitate şi pedanterie. Analizele sale referitoare la anumite romane central-europene şi la gîndirea pe care o pun în undă sînt, cu deosebire, admirabile prin acuitate şi subtilitate (vezi, în special, capitolul dedicat lui Kundera, dar şi cel despre „Imagini ale corpului şi sexualităţii în reveriile redemptive ale decadentismului central-european“, în ciuda titlului emfatic şi al unor extensii cam forţate ale conceptului de decadentism). Notabile sînt şi observaţiile potrivit cărora asimilarea filozofiei cu o formă de artă (de la Nietszche la Deleuze) constituie un fenomen „etic“ avînd drept corespondent, în planul literaturii, transformarea marelui roman central-european într-un instrument de cunoaştere care preia şi conservă vechile funcţii „totalizante“ ale gîndirii filozofice, delegitimate de pozitivismul modern.

Fără îndoială, modernitatea conservatoare a Mitteleuropei apare ilustrată, mai ales în secolul al XX-lea, prin intermediul unor valori negative, slabe, defensive, ca eroism al singurătăţii sceptice şi ironice; prăbuşirea modelului imperial de după Primul Război Mondial, şocul traumatic al totalitarismelor şi deziluzionările aferente au favorizat din plin o asemenea atitudine „dezvrăjită“ (în termenii lui Max Weber). O atitudine similară de repliere dinspre un maximalism „imperial“ spre un minimalism „particularist“ pare să caracterizeze, după cum spuneam, şi demersul lui Adrian Lăcătuş.

„A treia cale“

Autorul nu se mărgineşte însă la a studia, mai mult sau mai puţin empatic, un cîmp de valori „liberal-conservatoare“ de extracţie imperială habsburgică, rezultat al Reformei şi al Contrareformei, al Iluminismului şi contrailuminismului etc. În capitolul final („Conceptul de Europa Centrală şi proiectul unei culturi civice cosmopolite“), el îşi explicitează agenda ideologică şi „identitară“ a propriului demers în termeni de manifest. Fără a uita de proiectul bănăţean A Treia Europă – cu un caracter, în primul rînd, literar-estetic – şi de proiectul clujean, româno-maghiar al revistei Provincia – cu o dimensiune politică radicală în ceea ce priveşte ideea transilvanismului federalist –, Adrian Lăcătuş se revendică de la o „a treia cale“, mai nebuloasă, tatonată în anii ’90 de braşovenii din jurul revistei Interval. Din păcate, o face într-un mod schematic, ce trădează naivitate, dacă nu şi un anume bovarism: „Argumentaţia acestor proiecte susţine existenţa (supravieţuirea) unui specific cultural transilvan, un specific ţinînd nu de categoria etnică, ci de istoria specifică a zonei şi de o anumită normă de civilizaţie europeană şi cosmopolită.

Supravieţuirea acestei identităţi poate fi dedusă şi din reacţia (opţiunea) politică a acestui electorat regional (în contextul alegerilor din 1992 şi 1996). Existenţa istorică a acestei identităţi particulare a românilor ardeleni pare a fi exprimată şi de frustrarea (umilirea) pe care aceştia o resimt în urma integrării de la sfîrşitul lui 1918“. Şi: „Există... o schizofrenie a identităţii transilvane (central-europene) şi o distanţă semnificativă, pe de o parte, între elitele intelectuale regionale (critice, liberale) şi majoritatea rămasă sub influenţa naţionalismelor romantice şi, pe de altă parte, între aceleaşi elite regionale şi cele centrale, legitimate şi prin instituţiile reale sau simbolice ale establishment-ului cultural naţional“. Trec peste faptul că electoratul în cauză a votat masiv în 2000 cu Corneliu Vadim Tudor, iar diferenţele dintre ardeleni şi „mitici“ sînt pe cale de dispariţie, ca şi minoritatea germană din România... Însă Adrian Lăcătuş pare să ignore că „naţionalismul romantic“ nu aparţine numai majorităţii românilor transilvăneni (altminteri, votanţi antifesenişti, în 1992 şi 1996!), ci şi unora dintre maghiari. După cum pare să ignore că, în perioada Imperiului Austro-Ungar, românii erau cetăţeni de categoria a treia, fără mare acces la „ethosul urban, cosmopolit al Europei Centrale“.

Nu în ultimul rînd, autorul trece prea uşor peste faptul că Transilvania ţine nu doar de o „Mitteleuropă a periferiilor“, în termenii lui Cornel Ungureanu, ci reprezintă şi o periferie a Mitteleuropei. Dacă totuşi în Banat tradiţia armoniei şi a toleranţei interetnice este una reală, nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu Ardealul, unde tensiunile interetnice au fost întotdeauna acute. Mă tem, de aceea, că nevoia de apartenenţă simbolică a unor intelectuali autohtoni la o identitate imperială „liberală, cosmopolită“, produs al eticii protestante şi al ierarhiei catolice, riscă să apară deocamdată ca o utopie de cabinet, o proiecţie compensatoare şi, eventual, resentimentară la adresa regăţenilor centralizatori. Ceea ce nu înseamnă că trebuie desconsiderată. Cel puţin pentru ardeleni, o asemenea tradiţie „mitteleuropeană“, în bună măsură fantasmatică, rămîne de construit abia de-acum încolo.

Dincolo de toate aceste rezerve şi observaţii, cartea lui Adrian Lăcătuş impune o voce critică deja articulată în zona teoriei culturale şi a comparatisticii noastre. Ca şi monografia despre Urmuz, Modernitatea conservatoare... pare a fi o piesă, încă una, dintr-un proiect intelectual mai amplu, asumat nu doar cognitiv, ci şi existenţial. În definitiv, autenticitatea personală implică trăirea pînă la capăt a ideilor.

Recomanda articolul prin: