Autor: 
Categoria: 
Simona SORA, Regăsirea intimităţii. Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă, Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică. Istorie literară“, Bucureşti, 2008, 296 p.
Simona Sora a intrat în cîmpul cronicii literare destul de tîrziu, după un stagiu elveţian care a lăsat urme consistente în formaţia sa, iar întîrzierea debutului ei editorial în critică pare motivată de un scrupul perfecţionist. Avînd la bază o teză de doctorat (coordonator: Eugen Negrici) rescrisă ca eseu, Regăsirea intimităţii... este o veritabilă carte de identitate. Faptul că a ales să exploreze un domeniu „în aerul timpului“ (i.e. intimitatea literară şi corporalitatea), dar puţin şi nesistematic studiat în România ţine de preocupări sedimentate în timp. Paginile confesive din Tovarăşe de drum… dezvăluie ceva din rădăcinile interesului său pentru relaţia dintre corporalitate şi lectură.
Scrie Simona Sora: „Felul în
care corpul sufletesc a irumpt în literatura română
interbelică seamănă, la nivelul pînzei freatice, cu felul în
care corpul jupuit, exuviat, rizomat al (post) modernităţii a
înlocuit corpul gri-uniformizat sau amputat din literatura
anterioară. […] Aceasta e, în fond, miza «regăsirii
intimităţii»: […] o surfare a «modernităţii
solide» din alte vremuri şi o submersie în «modernitatea
fluidă» a timpurilor noastre“. Prin „surfări“ sau
„imersiuni“ pluridisciplinare (de la filozofie şi psihanaliză
la sociologie şi istoria mentalităţilor, de la fenomenologie şi
hermeneutică la estetica receptării şi teoria lecturii, de la
teologie la studiile culturale) autoarea îşi propune să
elaboreze o teorie a intimităţii psiho-corporalizante în
literatură oferind, totodată, o listă de opţiuni în cîmpul
prozei autohtone.
Mai precis, al romanului interbelic şi al celui
postmodern, surprinse în funcţie de două borne ale apogeului:
1933, respectiv 1989. Astfel, unor titluri ca Drumul ascuns (şi
celelalte romane ale Hortensiei), Patul lui Procust, Adela, Maitreyi,
Huliganii, Întoarcerea din rai, Jar, Interior, Cartea nunţii,
Ioana, Întîmplări din irealitatea imediată sau Femei le
răspund, ca-ntr-o oglindă a intimităţii recuperate, Femeia în
roşu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, Frumoasa fără
corp, Pupa Russa, Orbitor, Exuvii sau Fric. Opţiunii pentru o grilă
de lectură „sincronizată“ cu epistema internaţională îi
corespunde o afinitate… intim asumată, cu o tipologie
„sincronistă“ a prozei: rafinat-analitică, sofisticată şi
superior intelectuală, citadin-cosmopolită şi problematizantă, în
care autenticitatea senzorială se îmbină cu luciditatea
critică. Autoarea nu are la inimă masivitatea epică şi „realismul
dur“, vădind un soi de elitarism filooptzecist: „Oricît de
mult ne-am dori astăzi o revenire la povestire, o sincronizare cu
epica occidentală, trebuie să recunoaştem că ultimii
profesionişti ai scrisului în literatura română sînt,
totuşi, optzeciştii. Iar încremenirea lor în poetică,
autoreflexivitate, autoscopie, joc intertextual, paraliteratură,
fragmentarism, corporalitate textuală corespunde ş…ţ unei
încremeniri de fond a lumii româneşti în tot felul
de obiceiuri trenante şi recesive“.
Repere precum Juan Lopez Ibor, Daniel
Madelénat, A. Giddens, Z. Bauman, Baudrillard (în cîmpul
teoriei culturale), filiera filozofică Aristotel-Nietzsche (prin
care dualismul suflet vs corp este transgresat), cea psihanalitică
(de la Freud la Kristeva) sau mentalistă (de la Dodds la Vigarello),
plus o bogată reţea de referinţe din critica românească
(Matei Călinescu fiind un reper privilegiat) sînt „accesate“
şi „testate“ cu sobră, elegantă dezinvoltură. Ceea ce
defineşte formula Simonei Sora este, pe lîngă amestecul de
prudenţă analitic-rafinată şi mordanţă piezişă, un aliaj
particular de hermeneutică literară, filozofică şi psihanalitică
puţin obişnuit la noi (printre excepţii: Corina Ciocârlie,
în Femei în faţa oglinzii). Iar incipitul
(surprinzătoare punere în abis a temei, pornind de la
ecranizarea lui Fight Club) vădeşte certe calităţi de prozatoare.
Transformînd cercetarea doctorală în căutare autentică,
matură, autoarea dă tot ce are mai bun.
Trup şi suflet
„Cărţile au suflet“ – spunea cîndva Nicolae Manolescu. Pentru Simona Sora, sufletul lor, ca şi sufletul în genere, este însă unul prin excelenţă corporal – un „corp transparent“, cum ar fi spus M. Blecher. E aici o intuiţie de profunzime, cuprinzînd in nuce o întreagă teorie a modernităţii radicale, inclusiv a scrierii şi a lecturii.
O primă rezervă vine totuşi chiar
din ideea sugerată în titlu. Despre ce „regăsire a
intimităţii“ e vorba? Romancierii noştri interbelici abia au
descoperit intimitatea, corporalitatea şi valorile autenticităţii
adiacente (aşa cum le înţelege Simona Sora). Iar postmodernii
din cărţile de după căderea comunismului explorează, în
romanele lor de graniţă, altă „intimitate“ şi altă percepţie
a corpului decît cea a interbelicilor, avînd aerul că o
recuperează. E limpede că autoarea ne rămîne datoare, dacă
nu cu un excurs privind intimismul convenţional, încă
patriarhal de dinaintea anilor nebuni, măcar cu o discuţie privind
statutul intimităţii şi al corporalităţii în romanele
publicate în comunism. Cu atît mai mult cu cît
recunoaşte că problema merită un studiu separat. O dificultate
constă în faptul că o parte din romanele postdecembriste
analizate sînt scrise sau măcar începute înainte
de borna 1989. A le discuta ca producţii literare ale climatului
postcenzură mi se pare problematic – de altfel, multe din
observaţiile Simonei Sora o confirmă…
Îi dau în schimb dreptate
cînd afirmă această diferenţă fundamentală: „Corpul
literar interbelic reflectă încă armonia cosmică, dar e şi
locul pierderii de sine, al căderii în lume“, în vreme
ce „Corpul postmodern, aşa cum apare în principalele romane
scrise imediat după 1989, într-un spaţiu în care nu mai
funcţiona cenzura exterioară, este un corp fragmentat, dispersat,
rizomat, un trup-formă […], dar şi – în sine – un
corp-univers ce poate fi străbătut şi cartografiat. […] E un
univers în sine, trimiţînd la universul textual al
Cărţii, pentru care se reconstituie şi faţă de care devine o
adevărată maşină producătoare de sens. Acel «sufletul e
corpul» al romanului interbelic devine în romanul
postdecembrist «corpul e sufletul», ecuaţie cu accent
diferit“. Aşa este. Dar oare nu avem de-a face, în cazul
romanelor postmoderne, cu un sentiment – obsedant – al pierderii
intimităţii? Nu cumva teoretizarea obsesivă a corporalităţii
intime (o formă de exhibare intelectuală, diferită de
exhibiţionismul plebeu al autoficţionarilor expediaţi – pe drept
– de Simona Sora) trădează căutarea unei intimităţi
inaccesibile? Iată un pasaj concludent din finalul comentariului
despre Coaja lucrurilor…: „Continuarea pe acest drum al
ilizibilităţii autentice şi îndreptăţite
(conjunctural-ideologic în timpul comunismului) n-ar face decît
să transforme extimitatea plină de virtuozitate a celor mai
talentaţi dintre optzecişti într-un autism care ar rupe în
mod sigur pactul de comunicare cu cititorul“.
„Constituirea unui alt mod de
intimitate personală – şi mai ales literară – prin asumarea
corporalităţii“ s-ar baza pe trei noţiuni-cheie: „încredere“
(în relaţia cu celălalt), „libertate personală“ şi
„autenticitate“. Convingătoare triadă, deşi n-ar fi stricat o
disociere între intimitate şi intimism. Adevăratele
dificultăţi stau în altă parte. Constatînd că
abolirea opoziţiei tradiţionale dintre suflet şi trup prin
fuziunea celor două a fost intuită, pentru prima dată în
literatura română, de Hortensia Papadat-Bengescu, Simona Sora
foloseşte metafora „trupului sufletesc“ drept operator teoretic.
Conştientă însă că intimitatea nu poate oferi premisele
unui curent precum romantismul, modernismul sau postmodernismul, ci
constituie „doar“ un simptom revelator al schimbării de
mentalitate şi de sensibilitate, autoarea încearcă să o
scoată din zona gri, aseptică a studiilor culturale, spre a o
folosi drept barometru în domeniul fluid, dar palpitant al
evaluării critice. Ambiţioasă, dificilă miză! Cum altfel să
interpretăm ideea intimităţii ca „teorie şi practică a
lecturii literare“? Privind intimitatea ca relaţie ideală a
cititorului cu textul şi, totodată, ca urmă vie, nefalsificată a
autorului în text, ca învestire în litera cărţii
sale, Simona Sora se întîlneşte, culmea, cu teoriile lui
Marin Mincu despre textualizare şi autenticitate. Faptul că
autoarea refuză dintr-un „elitism“ pe care nu pot decît să
îl salut, cărţile minore dar, poate, mai relevante, în
favoarea unor titluri de vîrf sau, măcar, aparţinînd
unor autori „care ştiu foarte bine ce este literatura“ trădează,
o dată în plus, lupta interioară – greu de tranşat –
dintre „teoretician“ şi „critic“.
Libertate şi încredere
Deşi hermeneutica psihologică rămîne
mereu la fel de elegantă şi sagace, am totuşi senzaţia că
„intimitatea“ lecturii critice a Simonei Sora mizează mai mult
pe libertate cînd discută romanele interbelice şi mai mult pe
încredere cînd discută romanele postmoderne de după
1989. Curajul şi nervul polemic sînt la ele acasă atît
în amendarea drastică, dar strîns, expresiv şi precis
argumentată, a „falsităţii“ unor romane canonice precum Patul
lui Procust, Maitreyi şi Ioana (cu Jar şi cu Cartea nunţii
lucrurile erau de mult clare), cît şi a unor puncte de vedere
ale criticii de autoritate. În schimb, prudenţa se instalează
masiv în analiza romanelor postdecembriste (cu unele excepţii
comode: Coaja lucrurilor… şi Fric) pentru ca, în capitolele
despre Mircea Cărtărescu şi, respectiv, Simona Popescu,
comentariul critic să se efaseze cuminte în favoarea unei
hermeneutici descriptive. S-ar zice că Simona Sora are nevoie,
pentru a-şi formula cu francheţe verdictele, de distanţare în
timp şi în spaţiu faţă de scriitorii analizaţi;
proximităţile o inhibă, făcînd-o să evite confruntările.
În orice caz, analizele
propriu-zise sînt pline de observaţii admirabile. Menţionez
doar cîteva: paginile despre receptarea primă, în
România interbelică, a Amantului doamnei Chatterley,
devoalarea drastică a inautenticităţii personajelor din Patul lui
Procust (roman al „intimităţii ratate“) şi a inautenticităţii
autorului implicit, subtila analiză a romanelor Hortensiei, cu
demontarea clişeului privind „masculinizarea“ ei ca urmare a
„obiectivării epice“ recomandate de Lovinescu (de fapt, arată
Simona Sora, avem de-a face cu o schimbare în continuitate,
marcată prin multiplicarea enormă a personajelor şi prin regizarea
lor din umbră de către prozatoare: „Marea Păpuşăreasă“). La
fel de stimulative sînt şi paginile despre romanele
„generaţioniste“ ale tînărului Mircea Eliade. Sau
consideraţiile privind caracterul antioedipian al lui Emil Codrescu
din Adela, la care paralizia iniţiativei erotice nu ar proveni –
cum cred comentatorii psihanalişti – din teama doctorului de
fantasma incestuoasă, ci din teama de moarte, din suprapunerea
imaginii Adelei peste cea a mamei defuncte şi a iubitelor moarte din
adolescenţă. Merită, de asemenea, apreciată complexitatea şi
exactitatea evaluării unor opere de vîrf ale romanului
„optzecist“ (şi, totodată, opere-limită ale modelului în
cauză), precum Femeia în roşu, Coaja lucrurilor sau Pupa
russa. N-am înţeles însă de ce anumiţi prozatori sunt
trataţi – în secţiunea despre interbelic –
cvasimonografic, în vreme ce un autor precum Sebastian este
discutat doar cu micul roman – deşi Oraşul cu salcîmi sau
Accidentul intră, la fel de bine, sub incidenţa intimităţii
literare în discuţie. Acelaşi lucru şi în ce priveşte
capitolul despre abandonatul, exemplar-ratatul Fric – la origine o
cronică literară. Nedezvoltînd-o, autoarea ratează tocmai
discutarea „intimităţii corporale“ şi a metamorfozelor
acesteia în proza de dinainte şi de după 1989 a lui Ştefan
Agopian. Tot o cronică (la ediţia de la Polirom, 2006, a romanului
Interior) este şi capitolul despre Fîntîneru, remarcabil
însă prin luciditatea evaluativă („are mai degrabă un
interes documentar“) şi prin interpretarea avenită a cărţii via
concepţia despre corp din dialogul platonician Phaidon.
Unele scăpări ar trebui eliminate la o viitoare ediţie: la pagina 234 aflăm că în anii ’80 ar exista „sute de romane de cea mai bună calitate“ – chiar sute? Altundeva (p. 165) este comparată transferarea „la modul textualist“ a modelului din Daphnis şi Chloe în Frumoasa fără corp de Gheorghe Crăciun (de fapt, era vorba de Compunere cu paralele inegale); cincuagenarul Silivestru Capitanovici din Cartea nunţii nu e „dezvirginat de o prostituată înainte de a se sinucide“, ci se sinucide pentru că, devirilizat fiind, nu a putut-o poseda. Există şi cîteva excese de interpretare: bunăoară, Adela – „capodopera intimităţii interbelice“ – e caracterizat drept „roman (post)modern“, pe motiv că… îşi conţine „critica şi analiza“.
Bref: dacă volumul lui Iulian Costache rămîne cel mai bun debut pe 2008 la categoria istorie literară, Regăsirea intimităţii pare a fi cel mai bun debut în critică al anului. Un „eseu“ substanţial şi complex, marcat personal, ambiţios şi bine scris, incitant atît în punctele sale forte, cît şi în cele vulnerabile.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters