OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre rosturile bisericutei de lemn din curtea Muzeului Taranului Roman este sa lupte cu decoratia triumfalist comunista a fatadei, sa faca din nou suportabil umanului un spatiu altfel inghetat. Mi-am amintit cit de bine o face in fata legaturii ce se contureaza, la o cu totul alta scara desigur, intre Casa Poporului si viitoarea Catedrala Patriarhala, o data cu stabilirea noului amplasament al acesteia din urma. Teoretic, ideal mai degraba, ar exista sansa ca o biserica ortodoxa in axul Casei Poporului, proiectata de arhitecti deopotriva profesionisti si inspirati, sa-si instituie propriul spatiu simbolic, neutralizind macar o parte din golul pe care emblema epocii de aur il creeaza in jurul sau, ajutind poate cindva solutiile arhitecturale de „camuflare“ pe care le-au propus deja si le vor mai propune concursurile de urbanism.

Astfel, de ce nu am acorda credit arhitectilor romani, ale caror dialoguri cu biserica trebuie sa fi devenit profunde pe parcursul a 12 ani de neintrerupta comanda de edificii de cult, sperind ca vor sti sa propuna un centru spiritual, nelimitindu-se doar la a ritma formal bulevardul? Daca tema precedentului concurs al Catedralei Mintuirii Neamului si solutia de amplasare in Piata Unirii erau de natura sa nasca monstri, colaborarea actuala dintre arhitecti si biserica a eliminat macar o parte dintre aceste premise.

De la teorie la practica trecem insa prin Caragiale. E inca foarte mult orgoliu in proiectul acestei catedrale patriarhale, forma discreta a Catedralei Mintuirii Neamului (tema unui concurs ale carui rezultate erau in masura sa ingrozeasca pe oricine se apropia de ele cu toata bunavointa si increderea pe care ar parea s-o merite arhitectii romani si straini). Daca grecii, sirbii, rusii, pina si coptii au catedrale patriarhale de mari dimensiuni, construite relativ recent, noi de ce n-am avea falitii nostri, afirma reprezentantii Bisericii Ortodoxe Romane! Ca nu toate aceste catedrale sint si niste obiecte de arhitectura reusite, ca marimea si confuzia intre limbajul formal traditional si cel actual au jucat un rol important in ratarea lor, ca exista o criza reala intre discursul eclezial si cel al artistic, ca nu e de ajuns sa ceri o „biserica traditionala“ si sa speri ca traditie insemna acelasi lucru pentru toata lumea, fara a defini care dintre multele traditii formale este cea valabila in secolul 21 (daca asa ceva e posibil), sint probleme asupra carora reprezentantii bisericii par sa nu fi ramas prea mult timp. Precedentul concurs dadea masura crizei in care se afla dialogul dintre comanditar si arhitecti, dar era si o lectie excelenta despre dificultatea de a proiecta astazi un spatiu sacru ortodox atunci cind evolutia interioara a arhitectului nu pare sa includa o experienta religioasa.

S-a raspuns in variate feluri la intrebarea de ce e nevoie in Romania de azi de o astfel de catedrala. Desigur, nu in comparatia cu alte popoare ortodoxe trebuie cautata ratiunea de a fi a unui astfel de edificiu, iar pe de alta parte lipsa unor alte programe de arhitectura religioasa nu exclude alegerea catedralei patriarhale ca prioritara. Asa cum pare sa fie nevoie de o noua catedrala, asa e inca nevoie de biserici parohiale in Bucuresti, ca si de un program coerent de pastrare a traditiei pe care ne bazam cind intocmim temele concursurilor de arhitectura, de implicare a bisericii in pastrarea patrimoniului si de participarea sa la recuperarea memoriei si la readucerea in viata orasului a bisericilor darimate sau mutate in ultimii 50 de ani.
Lipsa unor astfel de preocupari din partea bisericii pune pe ginduri. Dar mai mult decit atit o face pierderea legaturii dintre ctitor si „mesteri“, esentiala in trecut. Aici e poate cea mai grava problema pe care o ridica nu doar catedrala patriarhala dar toata evolutia recenta a arhitecturii ortodoxe de cult. Importanta viitoarei catedrale si rostul ei stau si in disponibilitea de a recupera un limbaj comun al arhitectilor si al comanditarului, pierdut de un secol incoace. Miza imbinarii traditiei cu modernitatea nu vine neaparat din gasirea formei perfecte, care sa le readuca impreuna, ci tocmai din recuperarea unei stari de intilnire intre vocatii care sa duca la nasterea formei.
________

Andreea Necsulea este masterand in programul de Antropologia locuintei si a spatiului sacru al UAUIM.