OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In aprilie, traditionala seara de film a Institutului Cultural Roman a oferit publicului, in premiera, lungmetrajul documentar A fi sau a nu fi de Anca Damian.

Un grup de 14 detinuti ai Penitenciarului de maxima siguranta Arad, condamnati la ani grei pentru crima, complicitate la crima sau trafic de droguri, alcatuiesc o trupa de teatru. Unul dintre ei scrie piesa Joi (intitulata asa dupa ziua eliberarilor din inchisoare), iar un actor profesionist ii ajuta sa o monteze. Spectacolul rezultat se bucura de un succes neasteptat, astfel incit ajunge pe scenele unor teatre importante din tara. Asadar, o poveste numai buna pentru o stire de televiziune sau un articol de tabloid, o poveste din care multi regizori ar face un reportaj de investigatie, cu mult voice-over si muzica „incisiva“, si l-ar vinde apoi ca documentar.

Nu insa si Anca Damian, cineast care nu a fost atras niciodata de senzationalul ieftin. in contextul creatiei sale, A fi sau a nu fi marcheaza trecerea de la documentarul artistic sau eseistic catre documentarul cu impact social; regizorul sondeaza miezul uman al povestii, constient ca astfel va ajunge mai usor la inima spectatorului. Pariul suprem al filmului este, cred, atingerea acelui moment la care aspira orice autor ce vede in documentar, mai presus de orice, un document uman; este vorba de momentul in care alteritatea se transforma in identitate, in care cineastul – si, ulterior, spectatorul – se recunoaste intr-o asemenea masura in personaj, incit ar putea sa exclame, parafrazindu-l pe Rimbaud: „L’Autre est un Je!“.

in acest punct, filmul poate deveni chiar periculos, mai ales ca discursurile detinutilor, adesea autocenzurate si construite, au drept scop tocmai inlesnirea amintitei identificari. De aceea, Anca Damian, fara a face rabat de la onestitatea documentaristului, pastreaza, pe linga numeroase secvente cumplit de emotionante, si citeva „supape“, momente de distantare absolut necesare pentru a ne oferi o perspectiva corecta asupra povestii.
Structura filmului, impartit in capitole cu titluri sugestive, este foarte bine gindita. Patrundem in lumea detinutilor prin imaginea unui rasarit splendid, vazut insa din spatele unor gratii, apoi prin secvente obsedante cu holuri nesfirsite, filmate cu camera in mina, si cadre statice cu un „afara“ rivnit, perceput insa tot de dupa zabrele.

La inceput, personajele intervievate simt parca o apasatoare prezenta absenta, apoi capata treptat incredere, pe masura ce ne atasam mai mult de ei. Spectacolul lor teatral, anticipat pe parcurs, este pastrat pentru ultima parte, in care ii intelegem deja mult mai bine. Momentul de deruta ce incheie filmul, in care camera pare lasata de izbeliste, iar Anca Damian isi permite pentru prima data un scurt monolog din off, reveleaza durerea indescriptibila a separarii de „celalalt eu“; prin interogatia finala „Dar tu?“, cineastul ne provoaca la meditatie. „Dar eu?“ este, de fapt, intrebarea pe care o ridica orice film al unui autor autentic, dar in cazul lui A fi sau a nu fi ea putea la fel de bine sa nu fie rostita. Asta pentru ca documentarul, de la primul si pina la ultimul cadru, este o operatie pe cord deschis. Un film despre culpa si penitenta, despre recluziune si libertate, dar in primul rind despre noi.