OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Grea, dar placuta sarcina am de la Observator cultural. A raspunde la intrebarea ce inseamna revista Cultura pentru mine este ca si cum ar trebui sa-mi deschid jurnalul si sa sintetizez ultimul an al vietii mele. Sutele de pagini imaginare la o rasfoiala rapida, in patru-cinci mii de caractere.
Paradoxal este ca aceasta experienta a insemnat enorm pentru mine prin libertatea pe care am avut-o (zaresc zimbete cu subinteles la faza asta!). Voi incerca sa explic afirmatia incepind cu o scurta prezentare a traseului scrisului meu ce include in mod evident si revista unde am povestit un an de zile despre ArhiTeme(ri).

Absolvent de Istoria si Teoria Artei ce ma aflam, am fost surprinsa si emotionata cind profesorul Alexandru Beldiman, cu care facusem un curs de istoria arhitecturii (de altfel singurul curs aplicat care presupunea vizitarea de monumente din cei patru ani de studiu), ne-a pus sa lucram serios pe un text care constituise lucrarea de an, in vederea publicarii. Abia terminaseram facultatea si urma sa scoatem o carte semnata de mai multi autori, toti tineri absolventi. Efortul a constat nu doar in scriere, dar si intr-o documentare asupra unor cladiri din Bucuresti despre care nu se stia mare lucru, dar care erau interesante prin numele arhitectului care le proiectase sau prin diferitele functii pe care le indeplinisera. Din entuziasmul tinerilor absolventi si sustinerea profesorului Beldiman si a asistentei Cristina Woinarowschi a iesit la iveala volumul Arhitectura bucuresteana, secolele XIX - XX. Nu este deci intimplator ca urmatoarele mele manifestari scriitoricesti au fost in domeniul arhitecturii, si nu in cel al artelor plastice, pe care l-am aprofundat in facultate. Traseul editorial continua cu binecunoscuta revista Casa Lux, unde scriam pentru rubricile Case istorice si Colectii si colectionari.

A venit apoi propunerea de a scrie saptaminal la o rubrica de arhitectura intr-o noua revista a Institutului Cultural Roman care aparea in locul Dilemei. Invitatia mi s-a parut intr-o prima instanta naucitoare. Nu-mi pusesem pina acum problema pentru cine scriu si pe cine creditez prin scrisul meu, eram prea la inceput sa-mi pot permite acest lucru si apartenenta la un grup se facea atunci fara asumarea aspectului scriptic. Retragerea mea de la Casa Lux a avut legatura cu acest tip de manifestare, dar de acum, intrind in lumea culturala adevarata, miza era mai mare. Asocierea cu Institutul nu-mi suridea deloc, cu atit mai mult cu cit redactia Dilemei plecase de acolo cum plecase... M-am lasat insa convinsa de urmatoarele argumente: noua Cultura nu va fi impotriva revistei stramutate (si, din fericire, asa s-a dovedit a fi!), nu va exista cenzura (am verificat acest lucru pe perioada alegerilor locale cind atrageam atentia prin trei articole asupra degradarii centrului istoric din Constanta; articolele, care nu au fost modificate, comentau lipsa de initiativa a puterii locale in acest sens), Institutul nu va impune subiecte, atitudini sau reactii, si cel mai convingator argument a fost faptul ca cel care imi propusese colaborarea era un om de incredere, garantind cele de mai sus. El se numeste Dorin-Liviu Bitfoi.

In schimb, daca mi se parea ca lucrurile nu stau asa cum se pronuntau initiatorii, mai aveam o cale de scapare: retragerea imediata fara drept de apel. Ceea ce a urmat, insa, poate fi numit o experienta! Exercitiul de a scrie saptaminal un articol m-a facut sa tin ochii deschisi sapte zile din sapte. Asa cum ne invatase Irina Nicolau, ma obisnuisem sa vad totul si sa nu trec cu vederea peste lucrurile mici, aparent neinsemnate sau obisnuite ale orasului. Cum rubrica se ocupa de ambient in sensul cel mai larg, totul capata sens si interpretam mediul inconjurator intr-o maniera vie, ca in perioada studentiei. Simturile mi se atrofiasera o data cu intrarea in sistemul birocratic tipic pentru salariat, iar aceasta redescoperire a ceea ce se afla in jur am resimtit-o ca pe o trezire. Efortul de exteriorizare a ceea ce gindeam si simteam era un exercitiu de multe ori chinuitor din cauza dead-line-ului, dar totusi inspirator in ceea ce priveste stilul si continutul.

Avind in vedere toate acestea, am descoperit in mine scriind la Arhiteme(ri) lucruri care, altfel, ar fi zacut ingropate pe veci. Le-am scos la iveala periodic, uneori cu uimire, alteori cu naduf. Mi-am format un stil la care mesteresc in continuare, dar simt ca am o baza. De ce sunt asa de bucuroasa?! Pentru ca mi s-a intimplat ca in diverse cercuri sa se fi auzit deja despre rubrica mea si sa aud reactii pozitive. In primele luni ma scuzam in prezenta expertilor ca arhitectura nu este specialitatea mea, ci ca doar „cochetam“ cu domeniul. Cuvint cam nepotrivit pentru urechile lor! Mai apoi am depasit acest complex gindindu-ma ca nu ma adresam doar arhitectilor, ci si publicului larg, iar subiectele erau bine documentate si accesibile.
Destul cu lauda! Asta a insemnat Cultura pentru mine, iar pauza de citeva saptamini de cind nu mai exista dead-line-ul de luni nu-mi prieste si vreau sa sper ca sint si cititori care gindesc la fel.