OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lectura, însă, m-a forţat, încă o dată, să-mi abandonez teoria. În cîteva cuvinte, Prins (din 1969, responsabil de succesul fulminant al tînărului condeier) mi-a făcut următoarea impresie: roman cu aer adolescentin, teribilist, dar cu morgă, personaje arhetipale şi descrieri citadine uşor preţioase, subversiv (la adresa puterii, bineînţeles, altă cheie a succesului în epocă, deşi nu trebuie să uităm că sîntem înainte de iulie 1971), debordînd de un tonus al scriiturii total nepotrivit conţinutului tragic, în timp ce dozajul narativ, o problemă evidentă şi în celelalte romane, este complet ratat. În concluzie, autorul se bucurase de o poftă sănătoasă de scris, care nu se preta însă la suferinţa eroului său muribund, în timp ce nici talentul acestuia de a modela plastic frazele nu-l ajuta deloc în reuşita arhitectonică a întregului edificiu. Soluţia, sugerată de unii, a plasării romanului pe orbita bestsellerurilor nu mi se pare nici ea viabilă. În orice caz, lungul şi foarte dramaticul solilocviu despre moarte al Inginerului nu cadrează, oricum ai lua-o, cu formula concisă şi „la poveste“, care li se cere romanelor uşurele. Măcar din acest punct de vedere, Supleantul pare, la prima vedere, ok. Pe stil american, povestea goneşte repede, dar nu înainte de a se împiedica la intrare în cîteva zorzoane paratextuale: o perdeluţă retro, „Prefaţa“ semnată de Petru Popescu însuşi, în care acesta ne explică cum romanele sînt „visele autorului“; într-un labirint al cuvintelor dilatate, în care creatorul lor ne invită misterios („Veniţi. Veniţi. Intraţi. […] Puneţi ochiul la fanta cuvântului, ca la vizeta uşii“); în cîteva clişee nostime („Viaţa e cuvinte“ sau „Haideţi, veniţi. Redeschid geamantanul memoriei“); complexe de superioritate (autorul ne explică, la pagina 8, absolut serios, căSupleantul „este o carte complexă“); mostre de patetism gros („Dacă vorbeşti, eşti viu. Vorbeşte./ Dacă eşti singur, vorbeşte singur./ Am vorbit singur mulţi ani./ Acum vă vorbesc vouă“).

 

lus un fragment în care scriitorul autoexilat nu reuşeşte să ne convingă de drama pe care, probabil, chiar a trăit-o: „Ca să fiu un român liber, trebuia să trăiesc ca expatriat. Ca să scriu liber, trebuia să mă adresez unui public nou şi relativ indiferent la tema libertăţii, publicul american“, lăsînd la o parte faptul că ultima observaţie reprezintă cu adevărat o enormitate. De altfel, la pagina 56, naratorul (avem de a face cu o naraţiune homodiegetică, în care eroul chiar poartă numele de pe copertă) ne explică cum o întreagă generaţie se resemnează repede cu România comunistă: „adîncul sufletului generaţiei noastre e la un deget de suprafaţă“, completînd cu o reflecţie al cărei sens trebuie să recunosc că mie mi-a rămas neclar: „gîndeam aceleaşi gînduri pe care le gîndeam de cînd purtam pantaloni scurţi“. Superficialitatea acestei generaţii este însă pusă pe seama lipsei oricărei alternative: „Deci ce opţiuni aveam? Să trăim aici, dar nu fericiţi? Ori să fugim şi să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?“. Şi, totuşi, parcă mai încăpea ceva în această ecuaţie… Nu şi pentru Petru Popescu (personajul, desigur), pentru că iată cum tînărul autor din Bucureşti, întrebat într-o farmacie din Berlinul de Est: „Ăla al vostru, nebunul, e un Vampyr, nicht? De ce nu daţi cu o bombă-n el?“, dă următoarea replică: „Voi doi, cînd eraţi în Hitlerjugend, aţi dat cu bomba în vampirul vostru? Nu? Atunci să nu-mi ţineţi mie predici!“.

Odată depăşite aceste obstacole însă, povestea debutează, în sfîrşit, cu un pretext narativ: o scrisoare publicată în The New York Times, la 6 iulie 1975, în care se povesteşte despre Zoia Ceauşescu şi relaţia ei cu un tînăr romancier român, Petru Popescu, fugit în Occident. Aceştia sînt, aşadar, protagoniştii principali ai romanului, El şi Ea. El: „Purtam părul tuns perie şi bascheţi şi blugi, aveam un metru optzeci şi cinci şi puteam fi de oriunde, dar în acelaşi timp scria pe mine, de la bascheţi pînă la rădăcina părului: Bucureşti, Bucureşti, Bucureşti!“. Şi Ea: „Zveltă, cu o faţă îngustă, cu un nas drept şi proporţionat, cu buzele subţiri, strînse – nu, n-are, ca el, […]  buzele arcuite în sus, ca să stîlcească cuvintele, nici nasul lung, nici obrajii rotunjiţi-bosumflaţi […] cinstit, nu ştiu, arată ca el, n-arată ca el?“. El este un tînăr romancier, care tocmai se întoarce din Germania de Est, cu geamantanul plin de prezervative (leacul împotriva Decretului 770), pentru prietenii lui, o specie ciudată de hippioţi, la dispoziţia cărora nu exista nici un Fort Lauderdale şi care nu aveau parte, în 1969, de nici un Woodstock. Ea este „fata lui Attila“, înconjurată de agenţi de securitate şi preocupată de problemele ţării. El nu se fereşte să spună ce gîndeşte, ei îi place. În afară de El şi de Ea, mai există trama. Pe de o parte, povestea morţii fratelui geamăn al lui Petru (Pavel), în timpul unei epidemii de polio, negată ca un „zvon duşmănos“ în presa de partid, pe de altă parte, povestea tristă a intruziunii brutale a familiei în viaţa Zoiei („fiica puterii“ nu are voie să se îndrăgostească de oricine). Cu alte cuvinte, iată un cuplu imposibil! Şi mai există tiranul: „eternă cum e şmareaţ, ea simte poate, printr-o simţire a naturii, că dacă acest om la jumătatea vieţii, îngrăşat de trai bun în jurul şoldurilor şi coapselor, ar vrea s-o mute din mască ori s-o sece, […] omul acesta ar paria şi cîştiga cu imposibilul“. Ceauşescu este paranoic şi capricios, grandoman şi narcisist, ca orice tiran. Cu defectul lui de vorbire (plasează invariabil „i“-uri în loc de „e“-uri), cu glumele care se fac pe seama lui (Şeful „are cel mai bun antrenament la plictiseală pe lagăr“), cu pretenţia lui penibilă de a se erija în ultima speranţă a preşedintelui chilian Allende şi de a lua presupusa implicare a lui Nixon în eliminarea liderului de la Santiago ca pe un afront personal, „conducătorul“ este, probabil, cel mai reuşit portret din roman.

 

Edificativă pentru pretenţiile lui aberante este scena în care supleantul continuă să-l „traducă“ pe Allende, mult timp după ce transmisiunea discursului la radio este întreruptă, ultimele cuvinte „de martir“ ale liderului chilian mixîndu-se cu muzica lui Stevie Wonder, scena amintind de celebrul China Syndrome (1979) al lui James Bridges, în care Jane Fonda, după ce reuşeşte cu greu să spună adevărul la televizor, este ştearsă de pe ecran de un calup de reclame. După un început ratat şi cîteva minime reuşite, finalul romanului este însă, din păcate, iarăşi complet ratat: tînărul romancier reuşeşte să evadeze în lumea liberă, pe un pod de liane, construit peste un rîu, în inima luxuriantei păduri amazoniene (cît de simbolic!). Chiar dacă lu-crurile poate s-au întîmplat chiar aşa (n-avem de unde şti), uneori, de dragul unei poveşti frumoase, este bine să mai „umbli“ puţin la realitate.