Se întîmpla în zilele
de Crăciun. Trei copilandri urlă şi chiuie pe stradă, horbocăind
şi duduind cu aprindere într-o tobă improvizată, îmbrăcaţi
în nişte ţoale triste, care voiau să aducă întrucîtva
a capre, conform vechiului obicei strămoşesc românesc. Cîndva
învăţasem la şcoală că acest joc al „caprei“, ce purta
semnificaţia ritualului ciclic al uciderii, bocirii, înhumării
şi învierii, deşi şi-a schimbat, puţin cîte puţin,
semnificaţiile – de la alaiul dionisiac al personajelor jumătate
animal, jumătate om, întîlnit la grecii antici –, a
rămas totuşi un obicei cult, menit să aducă rodnicie noului an.
Şi totuşi, cîntecul care acompania chiuitul şi bubuitul
copilandrilor era de această dată altul: „Dashing through the
snow/ In a one horse open sleigh/ Over the fields we go/ Laughing all
the way/ Bells on bob tails ring/ Making spirits bright/ What fun it
is to laugh and sing/ A sleighing song tonight/ Oh, jingle bells,
jingle bells/ Jingle all the way“ etc.
În ce lume am ajuns să trăim! A
se nota faptul că asta se petrecea la puţin timp după ce am
vizionat la cinematograf slabul remake al cîndva aplaudatului
The Day the Earth Stood Still; deşi incomparabil mai slab faţă de
originalul din 1951 al lui Robert Wise, pelicula a fost totuşi
suficientă pentru a mă face să observ cum toată drama reală
ecologică din jurul nostru s-a transformat într-o treabă mai
degrabă fashion în loc de una cu adevărat conştientă de
faptul că topirea calotei glaciare va determina creşterea cu
aproape 60 de metri a nivelului mărilor şi al oceanelor.
Trecînd însă peste acest
tip de detalii, astfel de „evenimente“ au totuşi calitatea de a
te face să cugeţi la faptele diverse care ţi-au umplut anul, cu
bune şi cu rele. Iar din seria bilanţurilor de sfîrşit de an
la o cafea în faţa computerului, în ceea ce priveşte
situaţia României, şi nu numai, rămîi cu senzaţia
unui complet haos, dar mai ales cu aceea a faptului că lucrurile par
a se degrada din ce în ce mai tare.
Politica românească a anului
2008 a stat sub semnul alegerilor, atît în sensul
scrutinurilor electorale, cît şi în acela al deciziilor,
iar cuvintele din motto, oricare ar fi ele, i-au aparţinut fie
domnului preşedinte Traian Băsescu, personal, fie
prezidenţiabilului PD-L (care se poate citi, mai în glumă,
mai în serios, PD minus L). Cronologic, anul politic începe,
undeva prin luna aprilie, cu summitul NATO. Bucureştiul devine brusc
axis mundi. Cîinii maidanezi sînt adunaţi în haite
şi ostracizaţi prin împrejurimile Capitalei, cerşetorii
primesc jeanşi şi hanorace noi ca să se piardă cumva prin
mulţime, doamna Columbeanu defilează în rochie de mireasă
prin faţa marilor doamne ale lumii. Vedeta evenimentului: Vladimir
Putin. Aer de star rock, ţinută impecabilă, aer de „oricum, fac
ce vreau eu“ desăvîrşit. Politica la Kremlin se desfăşoară
în pace, iar la Bucureşti deciziile par a se lua cumva pe
lîngă România. Per ansamblu, deşi mulţi cetăţeni au
fost întrucîtva exasperaţi de efervescenţa pregătirilor
şi de măsurile de securitate, o altă parte dintre noi a avut,
pentru cîteva zile, sentimentul unic că locuim într-o
capitală europeană.
După summit vin alegerile locale din
iunie, unde, dincolo de scandalurile de la Sinteşti şi Ştefăneşti,
morţi pe liste, decedaţi primari şi Adi De Vito candidat pentru un
cosiliu local, a avut loc minunea: Adriean Videanu nu mai este
primarul Bucureştiului! Satisfacţie mai mare, greu de obţinut!
Puţin contează, în acest context, că succesorul este Sorin
Oprescu sau că cifrele indică următoarea ierarhie pe ţară: PD-L:
28,38%, PSD: 28,22%, PNL: 18.65%. Faptul că Videanu a părăsit
fotoliul de primar echivalează, chiar şi numai la nivel imaginativ,
cu: mai multă curăţenie, mai puţine gropi, mai puţine borduri
schimbate lunar, mai puţine parcuri transformate în cartiere
rezidenţiale, mai puţine parcări marca X, mai puţine şantiere.
Indiferent cum va fi în continuare, sigur va fi mai bine,
pentru că mai rău nici că se poate.
Peste vară am avut parte, ca în
fiecare an, de aceleaşi evenimente apolitice, dar politizate.
Canicula, aglomeraţia de pe şoselele patriei, praful şi lipsa de
verdeaţă au fost transformate de către presă, ca de fiecare dată,
în acelaşi stil redundant şi plictisitor, în motiv de
dispută între oamenii politici. Chestiunile concrete scapă
ţinerii de minte.
Campania electorală pentru legislative
debutează virulent cu Elena Udrea croşetînd şi dînd cu
mopu’. „Dacă Udrea va fi ministru, eu cer azil politic în
Cuba!“, spuneam extrem de serios la vremea respectivă. Ei, iată
că Elena Udrea este mîndrul ministru al turismului, „care va
fi unul religios şi ecumenic“, a se nota. Eu încă nu am
cerut azil politic în Cuba, dar îmi revizuiesc din ce în
ce mai serios atitudinea legată de decizia de a-mi trăi bătrîneţile
într-o ţară condusă de guverne de gen.
În acest orizont, cu Stolojan,
care ba e, ba nu e prim-ministru, cînd, de fapt, ce să vezi,
de fapt era Boc, dar populaţia mai trebuia niţel animată cu o
serie de răzgîndeli, cu Videanu la Finanţe, cu preşedintele
României care declară că va fi solidar cu Guvernul „atîta
timp cît va şti mecanismul deciziilor“ şi cu Mircea Geoană
care notează că, ce să vezi, „situaţia e mai proastă decît
anticipasem“, simţi cum paharul se umpe către limita maximă. Iar
cînd lucrurile păreau că se mai limpeziseră cît de
cît, iar Guvernul cel făcut şi desfăcut aştepta cu botul pe
labe Sfintele Sărbători, auzi cu stupefacţie cum, la Teatrul
Naţional, este lansată cu surle şi trîmbiţe cartea de
interviuri ale domnului preşedinte cu marele om de televiziune Radu
Moraru. La toate acestea, se adaugă multiplele scandaluri ba pe
marginea taxei auto, ba pe marginea închiderii generalilor
Chiţac şi Stănculescu, ba pe marginea trimiterii în urmărire
penală a lui Mitrea, ba pe marginea măririi salariilor
profesorilor, ba pe marginea taxei auto reloaded; toate, piperate cu
ceva inundaţii care s-au lăsat cu sute, cu mii de sinistraţi, cu
alegerea lui Obama preşedinte şi, nu în ultimul rînd,
cu efectele recesiunii globale.
Dar, în ciuda tuturor
vicisitudinilor, românii şi-au încheiat cu veselie anul,
în faţa televizoarelor, uitîndu-se la programele
dedicate, care acum nu se mai cheamă Revelioane, ci
Paranghelioane/Vanghelioane, dansînd pe ritmuri de Guţă&co.
Pentru anul 2009, numai de bine!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters