Autor: 
Categoria: 
Inițiativa lui Petru Romoșan și a Editurii
Compania de a extinde seria antologiilor poetice „100 de…“ – cu care ne-au
obișnuit în ultimul deceniu – printr-o selecție exigentă a „poeziei tinere“
actuale e binevenită. După cum binevenită s-a dovedit a fi ideea de a recurge
(și) la un antologator-insider cu greutate precum Dan Coman. Exista deja, e
adevărat, cel puțin un precedent în materie: antologia realizată mai an de
Daniel D. Marin. Însă numeroasele absențe și (poate mai ales!) lipsa de
autoritate a tînărului poet în chiar interiorul grupării pe care încerca s-o
acrediteze au transformat o întreprindere potențial meritorie într-una – cum
să-i spun? – insuficientă.
Desigur, „generația 2000“ a datorat enorm, în
perioada primelor afirmări, acreditărilor critice venite din partea
regretatului Marin Mincu și a Ștefaniei Mincu, concretizate editorial prin mai
multe selecții din producția Cenaclului Euridice și printr-o culegere
foiletonistică „de susținere“. Însă baza de selecție inevitabil foarte largă și
amestecul poeziei cu proza au ridicat legitime semne de întrebare în
perspectivă: pentru destui comentatori (cărora mă asociez), inclusiv pentru Dan
Coman, identitatea „douămiistă“ are o relevanță autentică îndeosebi în poezie,
spre deosebire de cazul tinerei generații interbelice, al șaizeciștilor sau optzeciștilor. Alte
inițiative de „branduire“ prin antologare au murit, ulterior, în fașă, dar – pe
de altă parte – au apărut treptat suficiente argumente în direcția omologării
promoției (numere speciale de revistă, traduceri în străinătate, panorame
critice în care „douămiiștii“ sînt bine reprezentați). Ceea ce lipsea, încă,
era o mai clară circumscriere a identității noilor poeți – a identității
„generaționale“ și a ponderii valorice aferente…
Înainte de a discuta despre antologia
propriu-zisă, cîteva precizări se impun. Mi-am exprimat în repetate rînduri
rezervele față de periodizarea generaționistă pe criterii „decenale“, drept
pentru care consider binevenită prudența celor doi antologatori în a atașa un
-ism decenal selecției, cel puțin în titlul volumului. Pe de altă parte, după
multe ezitări, am ajuns și eu la concluzia că acești tineri numiți, îndeobște, douămiiști pot fi considerați cu argumente teoretice valide ca aparținînd unei
generații „de creație“ diferite de cea afirmată în anii ’80-’90. A plasa poezia
românească din ultimele trei decenii sub umbrela aceleiași „generații
postmoderne“ înseamnă a confunda generația literară cu modelul și paradigma, în
condițiile în care geneza acestora se întîmplă să coincidă. Or, ceea ce
s-a-ntîmplat la noi către finele anilor ’70 a fost o schimbare de paradigmă în
direcția postmodernizării, prin impunerea modelului prozaizant, contingent,
biografist ș.a.m.d. al poeziei nord-americane. Direct legat de așa-numita
democratizare sau dezaristocratizare a limbajului, modelul în speță s-a
globalizat, cu variațiunile impuse de metamorfozele sensibilităților „tinere“.
Numai că, între timp, în interiorul acelei paradigme și al amintitului model
s-au succedat cîteva promoții și, probabil, două generații literare distincte.
Că poeții afirmați în jurul anului 2000 și după respiră un alt „aer“ (fără diamante…)
decît „optzeciștii“ ține deja de domeniul evidenței.
Prefața cam „înaripată“ a lui Petru Romoșan –
poet „optzecist“ devenit editor „douămiist“… – încearcă o aproximare a „ce aduc
nou noii poeți“ (prezentați, vînătorește, ca „jderi adevărați“!) și o face
într-o manieră promoțională mai apăsată decît prudentul Dan Coman: „Lipsa lor
de livresc este bine compensată de un cosmopolitism trăit. Sînt curajoși și cu
verbul, și cu virgula. Sfidează, provoacă, detestă apăsat, trăiesc pentru
sentiment, deși antisentimental. Consumă muzici, alcool și o tehnologie pe care
o și abhoră. Ei chiar sînt ai secolului XXI, din codrii Traciei, dar și
pretutindenari. Disprețuiesc diplomele și onorurile, altele decît cele care
priversc poezia lor. […] Sînt mîndri de vulnerabilitățile lor și le poartă ca
pe niște medalii. În comparație cu ei, optzeciștii sînt, într-adevăr,
învechiți. Douămiiștii știu că sînt înșelați, înțeleg cine îi înșală și nu mai
dau doi bani pe șmecherii estetizante sau esopice. […] Dimensiunea etică, interesul
pentru social și politic nu sînt deloc neglijate. Sîntem preveniți: tinerii
poeți români își vor țara înapoi“.
Ecourile pe care, citindu-i pe noii poeți,
le-am putea auzi – Romoșan dixit – dinspre Labiș, dinspre tînărul Eminescu sau
chiar dinspre poeții Văcărești trebuie, desigur, luate cum grano salis, în
cauză fiind eterna reîntoarcere a tinereții, a „matinalității“ în dinamica
poeziei autohtone... O mică gafă a editorului-prefațator se cere totuși
semnalată: urmașii lui Orfeu din „codrii Traciei“ sînt, eventual, cosmopoliți,
dar nu „pretutindenari“ (termen cu care Marin Preda îi ironiza, în Viața ca o
pradă, pe legionarii „aflați pretutindeni“ în anii tinereții sale bucureștene).
Oricum am privi lucrurile, e de salutat
efortul Editurii Compania de a promova și impune un ID poetic generaționist cît
mai credibil. „Poeții și poemele din această carte nu urmează – aflăm dintr-o
notă asupra ediției – vreo ordine alfabetică sau cronologică, ci o structură
«muzicală» decisă de antologatori pentru ansamblul volumului.“ Iată-i și pe cei
15 aleși, autori ai celor 100 de titluri, în ordinea „structurii muzicale“ pe
care cititorii o vor identifica sau nu: Constantin Acosmei, Gabi Eftimie,
Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ștefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu
Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a. urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena
Vlădăreanu, val chimic și, cu voia dvs., Dan Coman, care – în prefața
antologiei – amintește și un număr de „poeți buni, autori de poeme excelente“,
cum ar fi Cosmin Perța, Doina Ioanid, Răzvan Țupa, Șerban Axinte, Ana Dragu,
Miruna Vlada, Andra Rotaru, Adela Greceanu, Andrei Peniuc, Rareș Moldovan,
Svetlana Cârstean, Diana Geacăr, Andrei Doboș, Rita Chirian, Oana Cătălina Ninu
sau T.S. Khasis, a căror absență, potențial imputabilă, nu e justificată „doar“
în virtutea „valorii poemelor“, ci și pe criteriul „relevanței lor în raport cu
o nouă sintaxă poetică, o nouă modalitate de a scrie, de a privi textul poetic,
deci o relevanță în raport cu întregul“. În ce ar consta „noua sintaxă
poetică“, „noua modalitate de a scrie“ și celelalte noutăți nu ni se mai spune,
din păcate: mingea e pasată în terenul criticii... La rigoare, am putea adăuga acestei liste
extinse a absenților și alte nume greu de omis, precum Domnica Drumea, basarabeanul
Iulian Fruntașu sau prematur dispărutul Constantin Virgil Bănescu. Lasă că nici
împingerea în anonimat a unor poeți totuși înzestrați ca Zvera Ion, Ofelia
Prodan sau Daniel D. Marin nu se justifică, dar să trecem...
Pe ansamblu, noua
selecție are oricum atuul unei omogenități valorice sporite față de cea – mult
prea laxă – din Poezia antiutopică… Cîțiva douămiiști de prim-plan care
absentau, impardonabil, de acolo (Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Dan
Sociu) au fost recuperați, alături de un new entry notabil (val chimic). Ceea
ce nu mi se pare în regulă este însă relegarea lui Marius Ianuș în afara
„poeților tineri“ ai deceniului pe motiv că ar fi (ca și Dumitru Crudu, care
ține, într-adevăr, de altă paradigmă) mai aproape de „nouăzeciști“ ca Ioan Es.
Pop, Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Iustin Panța, Mihail Gălățanu sau
Nicolae Coande. Teamă mi-e că prezența „fracturistului“ convertit, via
„elementarism“, la mistica ortodoxă l-ar fi plasat, cu sau fără voie, în
ipostaza de frontman valoric al antologiei... O fi omul Ianuș dificil cît
cuprinde și-o fi renegat el „păcatele“ poetice, dar, îmi pare rău s-o spun,
absența sa nu se justifică prin împingerea forțată în datele unei sensibilități
generaționiste „anterioare“. Fără îndoială, orice selecție e valabilă prin ceea
ce include și nici una nu poate mulțumi pe toată lumea. Tocmai de aceea,
trecînd la discutarea „prezențelor“, simt nevoia cîtorva observații de
principiu.
Deși a debutat editorial înaintea lui val chimic, cu volumul Ochii
roșii polaroid, Gabi Eftimie apare azi ca o precursoare palidă a autoarei Umilirii animalelor. Justificată pe o „listă“ lungă a douămiiștilor, în genul
celei propuse de D. Marin, prezența ei devine discutabilă pe o listă scurtă,
„esențializată“, cum e cea propusă de Dan Coman și Petru Romoșan. Apoi: fără a
nega în vreun fel calitățile poetice ale lui Florin Partenie, ele nu sînt
suficiente pentru ca, în condițiile unor absențe marcante, să nu genereze
suspiciuni de partizanat („grupul de la Bistrița“ ș.a.m.d.). În fine, deși nici
o antologie a „noilor poeți“ alcătuită pe criterii valorice nu-l poate ocoli pe
Radu Vancu, iar autorul sibian e bine integrat în metabolismul grupării
douămiiste, poezia sa – cu componenta culturalistă, livrescă, estetizantă
binecunoscută – nu prea intră în parametrii „noii sintaxe“ prin care
„douămiiștii“ pretind că se diferențiază de predecesori. Sau intră, dar într-o
măsură mai mică decît alții lăsați pe dinafară. Sigur, ar fi oțios să ne
întrebăm de ce V. Leac și nu Khasis, de pildă, iar grupajele care alcătuiesc
ansamblul celor 100 de poeme „esențiale“ sînt, în general, destul de bine
alese.
Dincolo de afinitățile și diferențele
tipologice ale celor 15 – cu personalități și formule uneori foarte diferite –,
era de prevăzut că selecția va avea ceva din gusturile și sensibilitatea poetică a antologatorilor. Predomină, nu tocmai întîmplător, maniera
enigmatică, „minimală“ și „esențializată“ (nu neapărat în direcția unei
preferințe pentru poemul scurt), în detrimentul visceralității anarhice și „mizerabiliste“
prin care douămiismul s-a afirmat și, uneori, a agresat opinia curentă. Există,
pe de altă parte, un „aer de familie“ ce transcende orice partizanat al
selecției, o anume tendință către redescoperirea și reformularea gravității
lirice sau a lirismului grav, oscilînd între fantasmele depresive, morbide și
agresivitatea implozivă. Nu poeții Văcărești, tînărul Eminescu, Labiș sau
Nichita Stănescu ne vin în minte citind cele 15 grupaje, ci Bacovia, Naum,
Bogza, Geo Dumitrescu, Mazilescu, Romulus Bucur sau Mariana Marin (ca să mă
limitez la modelele „interne“, cele „externe“ fiind probabil mai importante).
Suta de poeme include și o serie de must-uri douămiiste – preferatele mele
fiind umanizare, relatarea unui copil și jucăria mortului (Constantin Acosmei) ,ca într-un gărduleț, ca într-o dantelă metalică și spaima ne-a adunat într-unul
singur (Ruxandra Novac), sociu bătrîn și dragoste cu hainele mele (Dan
Sociu), hidrocentrala și creierul meu
friguros e nebraska (Ștefan Manasia), sindicatul electronic și copiez Z HCL
(val chimic), 27 și irezistibil (Dan Coman), Immigrant song și Ce ar fi trebuit
să uit (Marin Mălaicu-Hondrari), Irina (Claudiu Komartin), Părinți și copii
(Radu Vancu), orașul (Elena Vlădăreanu).
Deși deloc scutită de vulnerabilități, antologia propusă de Editura Compania prezintă mai multe avantaje decît dezavantaje în raport cu cea a lui Daniel D. Marin, ultima fiind marcat „extensivă“ și interesată mai degrabă de selectarea cît mai multor autori de poeme reușite decît de trierea lor. Totuși, chiar dacă apele încep să se decanteze în interiorul douămiismului, meciul se joacă, iar cîștigătorii s-ar putea să nu se aleagă doar dintre cei incluși aici. Generațiile sînt bune ca rampe de lansare pentru cei capabili să se desprindă în alergători solitari. Pentru ceilalți pot servi, cel mult, drept refugii.
Compania poeților tineri în 100 de titluri
Alese de Dan Coman și Petru Romoșan
Editura Compania, București, 2001, 160 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters